Filosof, teolog şi eseist, Mihail Neamţu este cel despre care omul de cultură Andrei Pleşu a afirmat la un moment dat că „rareori am întâlnit un amestec atât de convingător între candoare şi îndrăzneală, între smerenia căutătorului şi siguranţa de sine a savantului. Era demult nevoie de cineva care să vorbească simultan - şi cu egală graţie - limba culturii şi pe aceea a credinţei, cineva care să citească şi pe Sfinţii Părinţi, şi pe Rorty, cineva, în sfârşit, care să fie, cu naturaleţe, vechi şi nou deopotrivă“. Tocmai despre acest raport dintre credinţă şi raţiune pe calea mântuirii, dar şi despre rolul şi implicarea Bisericii şi a preoţilor în societate, a acceptat să ne vorbească, în rândurile ce urmează, doctorul în Teologie la Kingâs College London, lectorul universitar Mihail Neamţu.
Domnule Mihail Neamţu, ultima dumneavoastră apariţie editorială, care a ieşit de sub tipar la Editura „Lumea credinţei“ în acest an, poartă titlul „Credinţă şi raţiune. Dialoguri, contradicţii, împăcări“. Pornind de la acest ultim volum semnat de dumneavoastră, ne puteţi spune ce loc ocupă dialogul, contradicţiile şi împăcările în raportul credinţă-raţiune?
Credinţa şi raţiunea sunt pentru mine două expresii ale unor realităţi istorice; tradiţia este o realitate care susţine credinţa, modernitatea este o altă realitate care susţine raţiunea. Există, de asemenea, un plonjon în mister, în realitatea tainei creaţiei lui Dumnezeu, şi există şi un decupaj foarte fin şi foarte rece, pe care, uneori, gândirea noastră discursiv-ştiinţifică îl poate realiza, de pildă, prin ştiinţe ca biologia, fizica etc. Noi putem aborda realitatea în foarte multe feluri: într-un mod poetic, într-un mod teologic, într-un mod doxologic, analitic sau metafizic. Dar toate aceste abordări depind foarte mult de modul în care noi vrem să trăim. În ceea ce mă priveşte, am vrut să trăiesc cu ambele dimensiuni în viaţă; n-am vrut niciodată să renunţ la darul credinţei pe care l-am moştenit în familie, de la bunici şi părinţi, nici la darul raţiunii, cu condiţia ca această raţiune să nu fie una seacă şi sterilă, care nu răspunde la neliniştile inimii şi la întrebările fundamentale cum ar fi „Ce este iubirea?“, „Ce este suferinţa?“, „Ce este moartea?“ etc. Mă tem că la aceste întrebări, raţiunea lipsită de Dumnezeu şi într-un fel autonomă în raport cu Revelaţia nu ştie să răspundă. Şi atunci am încercat să le pun în dialog. Ca să răspund la întrebarea dumneavoastră, cred că dialogul este esenţial, contradicţiile sunt inevitabile, iar împăcările sunt binevenite, dacă raţiunea şi credinţa stau în orizontul cunoaşterii lui Dumnezeu.
Care este calea cea mai solidă şi mai sigură de a ajunge la Dumnezeu: calea credinţei sau calea raţiunii?
Aici depinde foarte mult de construcţia fiecărui om. Există persoane care sunt înzestrate cu o capacitate extraordinară de a gândi fenomene şi procese, de a analiza şi de a sintetiza, de a opera deducţii şi inducţii logice, de a crea silogisme şi, până la urmă, de a descoperi realităţi noi despre natura înconjurătoare, despre creaţie. Aceşti oameni, mai ales cei cu o instrucţie adecvată, vor folosi până la capătul vieţii raţiunea, dar ei adesea se întorc la credinţă, aşa cum a făcut-o, de pildă, Blaise Pascal. Există şi alţi oameni, în schimb, care, constrânşi de împrejurările vieţii, n-au fost expuşi întrebărilor pe de o parte foarte presante, pe de cealaltă parte roditoare ale gândirii critice ale raţiunii. Oamenii simpli, căci despre ei este vorba, pot adesea, şi poate fac foarte bine alegând această cale, să rămână doar la credinţă. Nu este necesar întotdeauna să dezvolţi un întreg sistem, un întreg aparat analitic sau intelectual ca să îţi explici lumea din jur. Poţi trăi viaţa ca pe o poezie, ca pe o parabolă plină de bogăţie şi sensuri. Prin urmare, credinţa este cu siguranţă cea prin care te mântuieşti, dar nu fără fapte, şi raţiunea are nevoie în orice caz de credinţă, pentru a fi desăvârşită.
Printre sintagmele pseudo-creştine ce sunt vehiculate cu multă convingere de cei care pretind că au citit Biblia, un loc de frunte îl ocupă „Crede şi nu cerceta“. Ce ne puteţi spune despre această afirmaţie?
Nu cred că există măcar vreo referinţă patristică care să impună această viziune oarbă, să crezi fără să cercetezi. Aş spune că există chiar o legitimitate în naraţiunea biblică despre Apostolul Toma, care încurajează curiozitatea, anume citatul „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“. Abia apoi după acest episod vine şi mărturisirea lui Toma: „Domnul meu şi Dumnezeul meu“, însoţită de o mică mustrare din partea Mântuitorului prin cuvintele: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut!“. În nici un caz nu mi se pare că a nu cerceta este o atitudine corectă. Ce să nu cercetezi, Scripturile? Aceasta este împotriva poruncii Mântuitorului, care ne spune „Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică“ sau „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu“.
Schimbând puţin registrul, cum credeţi că ar trebui Biserica să se implice în societatea actuală?
Avem foarte multe cazuri în care e nevoie de implicarea fermă a Bisericii, chiar în aceste zile, când se discută foarte intens despre felul în care definim sau nu definim familia. Va fi oare pentru români întotdeauna clar că nu poţi să te gândeşti la familie fără să invoci relaţia, uniunea, între bărbat şi femeie, cu deschidere spre naşterea de prunci? Va fi oare evident pentru noi că o relaţie să spunem întâmplătoare între un bărbat şi o femeie, un concubinaj, care astăzi este recunoscut de lege, nu poate fi pusă pe acelaşi plan cu angajamentul foarte serios în faţa semenilor, a Bisericii şi a statului pe care şi-l iau doi miri? Sper că da. Trăim într-o lume care este afectată de boli şi maladii spirituale care duc spre abandonul copiilor, spre divorţ, şi cred că în aceste cazuri Biserica ar trebui să intervină mai ferm. Există nevoia unei pastoraţii în Biserica noastră, pe care mulţi preoţi şi-au asumat-o deja, dar nu trebuie uitată, pe lângă slujirea liturgică, pastorală şi filantropică, şi nevoia unui discurs profetic. Când spun acest lucru, mă refer la faptul că mi-aş dori să văd în spaţiul ortodox preoţi şi episcopi având curajul de a interpela tendinţele seculariste ale vremii, de a discuta cu premieri, cu parlamentari, cu oameni de decizie, cu jurişti, despre problemele care afectează grav sistemul de valori al societăţii noastre. Cred că uneori e loc de mustrare, aşa cum uneori e loc de mângâiere, şi cred că mustrarea nu trebuie să fie una personală, ci una făcută în duhul trezviei, care să îi trezească pe oameni din beţia gloatei care l-a ales pe Baraba în locul Mântuitorului, beţie pe care de multe ori o incită şi o cultivă mass-media iresponsabilă, şi, cu ajutorul Bisericii şi al păstorilor ei, aş vrea să văd o mai mare aplecare spre un discurs al responsabilităţii, oriunde avem nevoie de decizii importante. România trece printr-o profundă criză economică, care are, evident, rădăcini spirituale, despre care s-ar putea vorbi şi în termeni teologici. În rugăciunea „Tatăl nostru“ se spune explicit „Şi ne iartă nouă datoriile noastre, aşa cum iertăm şi noi datornicilor noştri“, în limba greacă . Avem clar în acest caz o referinţă la problema datoriilor, iar faptul că statul român, prin miliardele de datorii, îi împovărează pe actualii şi viitorii locuitori, pe copiii acestei ţări, este şi o problemă a Bisericii. Mi-aş dori ca Biserica noastră să-şi asume cu un plus de curaj un ton profetic, care să avertizeze şi să mustre practica dublului discurs, a minciunii şi a fraudei morale.
„Un preot este un ziditor de punţi“
Cum arată preotul ideal, în viziunea dumneavoastră?
Cele mai mari păcate sunt cele pe care le ai, şi preotul ideal e duhovnicul tău, care mângâie şi tămăduieşte sufletul tău mai bine decât toţi ceilalţi. Nu cred însă că există o definiţie ideală a preotului. Există atâtea nevoi în sufletul omenesc, încât niciodată un singur om nu le va putea satisface. De aceea, noi avem sobornicitate în Biserică, de aceea avem şi sobor de preoţi la multe slujbe, pentru că vedem în ei diversitatea harurilor, de care vorbeşte Sfântul Apostol Pavel. Nu toţi sunt dascăli, nu toţi sunt apostoli, nu toţi sunt vindecători, ci fiecare are un dar anume. Un preot, în viziunea mea, ar trebui să fie în primul rând părinte, un om cu inimă largă, care poate să asculte, care suferă cu tine şi se bucură cu tine deopotrivă, un om incapabil de gelozie sau de rivalitate în raport cu proprii săi fii duhovniceşti, un om care are intuiţia neliniştilor tale înainte ca tu chiar să le poţi rosti, un om care te pomeneşte la slujbele pe care le săvârşeşte, un om care te mustră atunci când eşti mândru şi te îmbărbătează atunci când eşti slab, un om care se îngrijeşte nu numai de el şi de familia lui, ci mai ales de întreaga lui parohie, un om care are curaj şi care strânge la masa lui persoane învrăjbite, căutând să le împace. Un preot este un ziditor de punţi şi prima punte este cea care s-a rupt adesea în inima noastră, cea dintre noi şi Dumnezeu. Când preotul facilitează acest contact dintre noi şi Dumnezeu, cred că el se cuvine a fi socotit ideal.
Am ajuns şi la ultima întrebare, una mai personală. Din proprie experienţă, ce credeţi: este dificil sau riscant pentru un intelectual sau o persoană publică de la noi să-şi asume şi să vorbească despre credinţa sa?
Ce vă pot spune din experienţa mea este că e riscant să vorbeşti despre un ţăran Gheorghe sau un ţăran Ion, care aveau pământ, grapă, cal şi plug, şi care au mai avut pe deasupra şi o credinţă. Când vorbeşti despre ţăranul Gheorghe şi ţăranul Ion că-şi sărută icoanele, căci aşa spune poemul lui Radu Gyr, sigur că rişti să fii condamnat şi etichetat. Însă, eu nu cred în etichete, pentru că etichetele se pun pe borcane, nu pe oameni. Oamenii sunt vii şi sunt făpturi tainice, sunt un permanent mister care se poate actualiza fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fie dimpotrivă, în tărâmul neascultării. Cred că există un risc pentru intelectualul creştin de a fi uneori etichetat, de a fi uneori marginalizat, după cum există şi un risc al ipocriziei. De aceea trebuie să avem o măsură în toate şi să vorbim atunci când şi trăim, iar atunci când nu trăim să vorbim pentru a redescoperi dorul de cele sfinte. Cred că e important să fii fidel, să fii autentic, să fii tu însuţi, în dozele pe care ţi le recomandă conştiinţa, bunul-simţ, credinţa, duhovnicul şi până la urmă tradiţia Bisericii, care a spus că există în ideea de măsură un imperativ care nu anulează deloc nici căldura inimii, nici entuziasmul. Trebuie să fim măsuraţi, şi, ca să cităm un dicton clasic, „să spunem nimic prea mult“.
