Revista „Gândirea”, fondată în 1921 de Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib I. Mihăescu, a reprezentat una dintre cele mai importante publicaţii literare. În jurul ei s-a format un curent cultural şi spiritual, Gândirismul. Scriitorii care publicau în paginile revistei transmiteau valorile credinţei creştine şi preţuirea faţă de tradiţiile româneşti fără a face rabat de la calitatea scriiturii. Din motive lesne de înţeles, revista n-a mai apărut după 1944. A fost readusă din nou în viaţa culturală după 50 de ani de absenţă de câţiva tineri, grupaţi în jurul lui Pan. M. Vizirescu, cel mai longeviv dintre „gândirişti”. L-am invitat la un dialog al evocării pe scriitorul şi preotul Călin Sămărghiţan, unul dintre acei tineri.
Părinte Călin Sămărghiţan, aţi fost redactor-şef al revistei „Gândirea”, serie nouă, între 1994 şi 2004. Ce a însemnat faptul că aţi putut să aduceţi la lumină, după căderea comunismului, o revistă renumită în perioada interbelică, emblematică pentru intelectualitatea cu vederi creştine?
Eram tineri și exista un entuziasm extraordinar. Erau, de asemenea, începuturile publicisticii neîncorsetate, după 50 de ani de cenzură. Știam cum fusese înainte și acum eram brusc martorii unei revărsări de cărți la a căror publicare nici nu visam până în iarna lui 1989. Începeau să apară la noi cărțile lui Berdiaev, Soloviov, Schmemann, Lossky, Florenski, ieșeau la lumină textele interzise ale părintelui Stăniloae, Crainic, Blaga, Voiculescu, Vulcănescu, Steinhardt, puțin mai târziu Țuțea. Eminescu era alt Eminescu, un Eminescu curat, limpede, plenar, luminos. Noi, teologii, aveam desigur traducerile din Sfinții Părinți, aveam revistele teologice centrale și regionale, cărora Biserica Ortodoxă Română avusese înțelepciunea să le găsească culoare de exprimare și în comunism, reviste care vorbeau despre o cu totul altă „concepție de viață” decât cea oficială, dar dinspre celelalte discipline începeau să vină semnale care ne fuseseră interzise până atunci. Filosofia se scuturase de marxism, Heidegger, Kierkegaard, Burkhard, Bergson, Unamuno erau altceva, Platon și Aristotel nu mai erau simple teorii. Apoi, literatura! Literatura a explodat instantaneu, psihologia începea să se afirme, Jung era răscolitor, cinematografia venea cu Tarkovski și toți ceilalți, arta spectacolului înota în spațiile largi și generoase ale imaginației, arta plastică se dezbăra de cătușe... Numai cine a trăit acea perioadă cu conștiința schimbării care tocmai se petrecea poate realiza ceea ce de fapt se întâmpla atunci sub ochii noștri. Era o lume nouă, deschisă, care părea să nu aibă sfârșit. Modalitatea de a gândi și de a proiecta fenomenologic lucrurile se eliberase de orice tipar ideologic și părea că va rămâne așa. Realitatea de azi ne dovedește că nu a rămas. Au fost, să zic, vreo 10-12 ani de libertate adevărată. Atât, apoi s-a terminat. Acesta era spațiul cultural în care seria nouă a revistei „Gândirea” și-a reafirmat existența. Cred că era exact ceea ce sperase Crainic după eliberarea sa din închisoare, dar nu s-a mai întâmplat în decursul vieții sale. „Gândirea” venea cu texte noi, dar și cu preluări, deoarece am considerat că revista, fiind interzisă jumătate de secol, trebuia să-și reafirme valorile pe care le ilustrase la vremea ei. Așa a apărut, mai bine spus „acolo”, în acel spațiu, seria nouă. Bineînțeles că au existat și obstacole. Îmi dau seama doar acum, dar, încă de atunci, acest tradiționalism ortodox românesc, pe care revista îl propunea din nou, pe care dorea să-l reînvie, a deranjat. Țin minte că într-un număr din „România liberă” Nicolae Prelipceanu ne-a făcut praf, ne numea „o revistă galbenă ca ceara” care reia texte interbelice. I-am răspuns atunci printr-o scrisoare adresată personal, nu știu dacă a primit-o vreodată, în care îi vorbeam despre textele inedite pe care le tipăream și, chiar dacă reluam poezii ori texte ale lui Crainic, Voiculescu, Goga ș.a., aveam întotdeauna și texte noi ale noilor colaboratori. Dar aceasta nu mai e nici măcar istorie literară.
Profesorul Mihai Marinică de la Sibiu a avut ideea reluării revistei și a tipărit primul număr în 1990. Şi chiar de la numărul al doilea, vechii ei colaboratori, care mai erau în viață, au venit imediat în jurul ei. A fost ca o trâmbiță care a coagulat în preajma ei exact ceea ce dorea. Eseu, poezie, proză scurtă, cronică de carte și evenimente au format conținutul seriei noi după tiparul celei clasice.
În amănuntele tehnice ale editării și tipăririi revistei nu mai intru. Nu existau mijloacele de azi și nici mie nu-mi vine să mai cred cum se făcea revista. Pe calc, „în oglindă”, cu corecturi decupate fizic de pe foaia de calc și lipite cu bandă adezivă transparentă, care și aceea era un lux în acei ani. Desenele și vignetele lui Anastase Demian, pe care desigur că le-am preluat, le lipeam tot cu bandă adezivă și se trimiteau apoi paginile la „fotografiat”, la offset, care era cel mai avansat mod de tipărire atunci. Nu intru în amănunte pentru că era „epoca bronzului” - deci nu chiar de piatră - a modalităților de tipărire de azi și ar fi de neînțeles. Important este, cel puțin în viziunea noastră, că „Gândirea” reîncepea să arunce punți interdisciplinare în lumea culturală explozivă - poate chiar haotică - de atunci, concentrându-le, cristalizându-le în jurul unei respirații ortodoxe românești pe care încerca să o imprime asupra tuturor ramurilor culturii. În ultimii ani, aproape la fiecare număr avea reproduceri color, efort financiar foarte împovărător pe vremea aceea. Nuanța însăși a copertei era un amestec de culori care trebuia bine dozat, o dată sau de două ori lipitura în cotor a paginilor a eșuat și revista „zbura”, distribuirea era anevoioasă până ce și-a găsit un făgaș mai stabil.
Aş vrea să aducem mai pe larg în discuţie viaţa şi rolul scriitorului Pan. M. Vizirescu, ultimul „gândirist”, pe care l-aţi cunoscut de aproape. Ce amintiri despre el păstraţi în memorie şi în suflet?
Contactul cu Pan. M. Vizirescu, pentru mine personal, este definitoriu, formator și cred că ar trebui privit tot din perspectiva spațiului din care veneam. Veneam dintr-o lume superficială, care una spunea oficial, teoretic, programatic, ideologic și cu totul altceva gândea în sinea ei. Dacă gândea. Veneam dintr-o lume falsă și de aceea șubredă, iar șubrezenia și-a dovedit-o, chiar dacă abia după jumătate de secol. Veneam dintr-o lume descompusă, ideologia era un tapet în care nu mai credea nimeni, cred că nici măcar cei care o slujeau. În această lume descompusă, Pan. M. Vizirescu era o stâncă. O stâncă mică, ușor adunată de spate, cu glas tremurător, dar ferm și cu rădăcini incredibil de adânci. Și cu o privire care nu poate fi găsită decât la marii duhovnici. Cred că și noi, tânăra generație de atunci, ne pregăteam să fim frunze în vânt, gata să ocolească pe cât posibil liniile ideologice false care întrețeseau întreg spațiul viabil. Și acolo, în apartamentul nu știu cât de pe Pitar Moș 8, în spate la Scala, îl găseam întotdeauna bucuros de oaspeți.
Seria nouă a „Gândirii” a pornit la drum cu doi gândiriști în viață: Pan. M. Vizirescu (1903-2000), poet, jurnalist și dramaturg, și Ovidiu Papadima (1909-1996), care scria critică și cronică literară. Pe Ovidiu Papadima l-am vizitat o singură dată și am fost impresionat de modestia sa și de blândețea vorbei. Se deplasa foarte greu, erau urmele agravate a patru ani de detenție din motive politice. Nu-i plăcea să vorbească despre suferințele îndurate și nu voia să i se publice mai mult de un text în revistă. L-am descoperit mai mult din scrieri, în 1995 se republicaseră studiile sale folcloristice din „O viziune românească a lumii”, despre care spunea, cu smerenie, că este mai mult „o carte de înfățișări decât de demonstrații”, ceea ce nu e întru totul exact, deoarece interpretările pe care le aduce sunt într-un paralelism desăvârșit cu ceea ce făcea Lucian Blaga în „Spațiul mioritic”. Nu e doar o antologie, ci este și o lămurire a folclorului nostru ce se îndepărta încă de atunci, din 1938, de mentalitatea modernă. Este mai degrabă un recviem.
Pan. M. Vizirescu - ținea foarte mult la acel M, iar Pan venea de la Pantelimon - a acceptat cu mare entuziasm să fie directorul onorific al revistei. Legătura cu el ne-a făcut-o maica Zamfira Constantinescu, elevă a lui Crainic și fostă stareță la Mănăstirea Prislop din Țara Hațegului în timpul părintelui Arsenie Boca. A fost un lucru înțelept, căci revista s-a așezat imediat sub girul și autoritatea celor care i-au modelat forma interbelică. Maica Zamfira a aflat repede de revistă și de inițiatorul seriei noi, Mihai Marinică, a luat legătura cu el și de atunci ea a rămas cel mai solid sprijin material, dar mai ales spiritual, al revistei, un spirit căruia încă nu i-am găsit egal.
Pan. M. Vizirescu vă povestea despre anii în care a stat ascuns de securişti în acel „exil de taină”?
Pan. M. Vizirescu venea cu toată aura „Gândirii”. Apropiat colaborator al lui Crainic, apreciat de acesta, a făcut parte din lotul celor 14 ziariști condamnați în 1945 de „Tribunalul poporului”, imediat după „Lotul generalilor”. Erau 14 ziariști reprezentativi pentru interesele naționale, din care făceau parte Nichifor Crainic, Pamfil Șeicaru, Radu Gyr, Stelian Popescu, Grigore Manoilescu și alți directori și colaboratori ai presei interbelice. Acuzatorul public era soția lui Silviu Brucan.
Prevăzător, imediat după intrarea rușilor în București, Pan. M. Vizirescu a fugit prin țară, iar în cele din urmă s-a zidit în podul casei părintești din Slatina. Vorbea deseori despre acest „exil de taină” în care a stat 23 de ani, deci încă vreo câțiva ani după amnistia generală din 1964. Ieșea rareori și numai noaptea prin curtea casei. Acolo a scris poezii, memorii și a sculptat două icoane în lemn - una a Mântuitorului și una a Maicii Domnului -, mici, cam de dimensiunea unei palme. Când l-am cunoscut aveam 23 de ani și-mi spuneam: Uite, cât am trăit eu până acum, el a stat numai ascuns într-un pod...
Ceea ce m-a impresionat la dânsul, și voi ține minte întotdeauna, e că spunea: „Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat harul suferinței.” Îi plăcea să vorbească de anii săi de studenție, de profesorii săi, de colaborarea cu Nichifor Crainic și cu Liviu Rebreanu. Acesta din urmă, care era directorul Teatrului Național, pregătea reprezentația unei piese de teatru a lui Vizirescu, dar care a fost anulată imediat după instaurarea regimului comunist. Despre Sadoveanu spunea: „Mare scriitor, dar caracter de nimic.” Vorbea de Arghezi, cum se plimba cu Goga prin parc, de A. C. Cuza, care îi fusese profesor: intraseră jandarmii în sala de curs să-l supravegheze și își începe cursul tunând spre ei: „Îmi închipui jandarmul român la granița de Est, apărându-ne de invazia bolșevică, nu aici unde facem luminarea neamului. Vă rog să poftiți afară!” Și au ieșit.
Lotul acela de 14 ziariști, din care făcea parte, a fost reabilitat în 1995. Din 14 condamnați, mai era în viață unul singur: Pan. M. Vizirescu. Am participat la acea înfățișare, am plecat de la Sibiu special pentru asta, să fim alături de dânsul la reînnodarea istoriei. I s-a dat cuvântul, a vorbit, era ca o sărbătoare, ca o răsplată venită peste ani și ani. A ținut un cuvânt ca de la catedră, ca un adevărat profesor, îmi pare tare rău că nu am avut inspirația să înregistrez discursul său de atunci, dar poate există transcris în dosarul respectiv. A fost extrem de politicos, a mulțumit în numele tuturor prietenilor săi dispăruți. Eram cu unchiul meu, Pompei Sămărghițan, și lui îi dăduseră lacrimile. Tatăl său fusese arestat împreună cu Crainic, pe care îl adăpostea. Doamne, parcă era din alt secol! Și din alt secol și era. Era el însuși, așa cum îl știam și cum aveam să-l cunoaștem pe mai departe: demnitate, curaj, profunzime. Era autentic!
Întotdeauna își asuma fiecare cuvânt pe care îl spunea, de aceea era foarte atent la cuvinte. Spunea „naționalismul meu este naționalismul lui Eminescu”, iar Eminescu era termen de comparație aproape pentru orice. M-a mai învățat ceva: să pun accentul corect pe cuvântul „unic”.
Cum se raportau la Pan. M. Vizirescu ceilalţi scriitori care veneau în redacţia revistei sau alţii pe care îi cunoaşteţi? Dar el cum privea societatea şi literatura de după 1989?
„Gândirea” nu a avut niciodată un cenaclu literar, era de neconceput pentru Crainic așa ceva - spunea că nu și-l poate închipui pe Eminescu format în cadrul unui cenaclu -, și nici seria nouă nu a avut așa ceva. O mare parte din articolele pentru revistă erau aduse de colaboratorii din București la Vizirescu acasă, le vedea și apoi le preluam. Era ca un părinte/bunic ce-și dădea binecuvântarea pentru ce să apară într-o revistă la care ținea foarte mult. Insista să avem articole și de la prietenul său și colegul de generație, Ovidiu Papadima. Sper că am reușit ca măcar la sfârșitul vieții să-i fi adus o bucurie pe care o aștepta de mult timp. Altă parte a articolelor erau trimise maicii Zamfira, care întotdeauna aducea din camera de taină a dânsei câte o predică, erau foarte scurte, a părintelui Arsenie. Iar revista se asambla prin apartamentele noastre, uneori prin anticamerele tipografiilor chiar, iar mai târziu, mult mai organizat, la metocul din Sinaia al Mănăstirii Prislop.
Singurele întâlniri organizate erau cele prilejuite de parastasul lui Nichifor Crainic de la Biserica Boteanu din Bucureşti. Acolo se făcea de obicei și lansarea celui mai nou număr al revistei. Iar la 100 de ani de la nașterea lui Pan. M. Vizirescu a avut loc la București o comemorare a sa, la care au participat mulți dintre colaboratorii revistei și unde s-au depănat amintiri ori s-a vorbit despre poezia sa. Nu avea foarte mulți prieteni, dar erau oameni de o finețe culturală aparte, de o înaltă noblețe sufletească, scriitori, poeți, pictori, medici, unii dintre ei trecuți prin încercări de neînțeles pentru generația tânără de azi. A primit Premiul „Cella Delavrancea” de la pianistul Dan Grigore, a conferențiat împreună cu preotul Gheorghe Calciu în prezența Patriarhului Teoctist, i s-au luat interviuri pentru numeroase reviste, era un tezaur ambulant al unui „timp oprit”. Are şi o poezie, „Mi se oprise timpul”. Acesta a fost Pan. M. Vizirescu, a ieșit puțin din timp pentru a se proteja pe sine și familia sa, pentru ca mai apoi să reintre în timp pentru a-l reînnoda. Mi-ar plăcea să cred că i-am dus măcar puțin moștenirea mai departe.
Creaţia literară a lui Pan. M. Vizirescu este diversă, constând în proză, poezie şi publicistică. La o judecată corectă a literaturii, ce loc ar ocupa opera lui?
Și teatru, dar mi se pare că a rămas doar în manuscris. Nu sunt eu cel care să facă o asemenea judecată, dar evident că poezia lui Vizirescu este una gândiristă prin excelență, nu poate fi încadrată decât acolo. Nu e doar poezie religioasă, este, dacă permiteți o licență, o „poezie poetică”, întrucât poezia de azi și-a pierdut acest atribut, fiind mai degrabă una a narativității, a unei subiectivități urmărite aproape programatic, a risipirii în amănunte anodine. Ei, ce frumos sună „ei”, căutau o poezie a obiectivității, pornită tot de la experiențe subiective, desigur, dar care se obiectiva sublimând idei, provocând imaginația la înălțare, o poezie caleidoscopică a ființei, neglijată azi, dar la care poate ne vom întoarce. După încercarea majoră care ne așteaptă.
