„Chiar la nivel european, industria alimentară, ca valoare, înseamnă cât cinci industrii la un loc. La noi, cu atât mai mult, căci, dacă ne gândim bine, avem zece la sută din suprafaţa arabilă a Europei“. „Fiecare aliment, ca orice substanţă organică, are şi părţi bune, şi părţi rele. Problema este ca noi să mâncăm variat, din toate câte puţin. Atunci nimic nu ne poate face rău“. „Mie îmi pare rău că singurul produs al nostru omologat în UE este magiunul de prune. Aici ar putea să ajute Ministerul Agriculturii, cercetarea, care ar putea să identifice produsele tradiţionale româneşti sănătoase, bune“. Interviu cu dna Nastasia Belc, directorul Institutului de Bioresurse Alimentare.
Doamnă director, cum evoluează domeniul agroalimentar în România? Se îmbunătăţeşte calitatea produselor sau, fiind un moment de adaptare la situaţia Uniunii Europene, ne aflăm într-o situaţie de criză?
Eu cred că se îmbunătăţeşte... Noi avem un potenţial foarte mare în acest domeniu şi ar trebui să-i acordăm un interes mai mare. Aceasta pentru că agricultura şi industria alimentară ar fi o sursă şi un instrument de a ieşi şi în afară, de a ne echilibra economia. În toată Europa, nu numai în România, industria alimentară este cea mai potentă industrie. Chiar la nivel european, industria alimentară, ca valoare, înseamnă cât cinci industrii la un loc, care cuprind industrii ca cea constructoare de maşini, energetică ş.a. Dacă vorbim despre acestea în parte, ni se par foarte puternice, totuşi, industria alimentară este pe primul loc. Închipuiţi-vă deci că potenţialul ei este foarte mare, în toate ţările. La noi, cu atât mai mult, căci, dacă ne gândim bine, avem zece la sută din suprafaţa arabilă a Europei. Adică, din cele 27 de ţări europene, România deţine 10% din suprafaţa arabilă, cât Polonia. Chiar dacă Polonia este mai mare, la noi, terenurile sunt mai fertile. Institutul nostru este specializat în cercetarea în industria alimentară, mai puţin în agricultură, dar, într-adevăr, resursele ni le tragem de acolo. Pe de altă parte, noi mâncăm mâncare procesată, nu mâncăm grâul şi porumbul ca atare. Prin urmare, trebuie să privim totul ca un lanţ alimentar, de la fermă, oricare ar fi ea, până la consumator.
Totuşi, domeniul agriculturii, mai ales cel al procesării, nu se dezvoltă în România... S-ar părea că acest lanţ de care vorbiţi nu e atât de bine închegat, legat. Este bine să nu vindem produsul brut, cum ar fi grâu sau porumb, ci produsul finit...
Aici, într-adevăr, poate ar trebui să avem politici mai coerente. Poate în cadrul ministerelor ar trebui să existe o mai mare stabilitate a personalului tehnic, să nu se schimbe personalul după fiecare alegere. Dacă un om învaţă ceva patru ani, să spunem, cât a durat ciclul electoral, el poate fi lăsat în continuare, dacă este capabil şi bun. Avem nevoie de o coerenţă a politicilor. Aceasta ar trebui să se vadă în formele asociative de care avem nevoie.
Dar legislaţie avem în acest sens, ca să facem ceva care să dureze - nu cârpeli, de la an la an?
Dacă folosim terenuri de mică dimensiune - şi vreau să vă spun aici că avem peste un milion de fermieri, cu terenuri foarte fragmentate -, putem să ne îndreptăm spre agricultură ecologică, care înseamnă ferme de mici dimensiuni. Eu, ca reprezentant al cercetării în industria alimentară, sunt de părere că politicile pe care le elaborează Ministerul Agriculturii ar trebui puse la punct împreună cu Ministerul Cercetării, care finanţează cercetarea din domeniul nostru, cu alte agenţii şi autorităţi interesate, poate şi cu Ministerul Mediului şi, de ce nu, cu cel al Sănătăţii. Toate ar trebui să se unească şi să meargă în acelaşi sens.
„Asistăm la o reîntoarcere la produsele naturale“
Cum sunt produsele româneşti faţă de cele străine, din punctul de vedere calitativ? Sunt mai bune?
Produsele noastre sunt mai bune calitativ, în primul rând. În al doilea rând, un lanţ de distribuţie scurt face ca produsul să fie mai bun decât un lanţ de distribuţie lung. Într-un lanţ lung de distribuţie, eu trebuie să conserv mai mult produsul, să introduc în el conservanţi, ca să se păstreze. În al treilea rând, românii sunt obişnuiţi cu alimentele de aici. Organismul nostru s-a adaptat modului de alimentaţie de aici. Ce e mai bine, să mănânc un măr de aici sau o banană din Peru? Eu cred că un măr de aici e mai bun. Iar banana a fost stropită cu tot felul de substanţe conservante ca să se păstreze o perioadă cât mai lungă. Întotdeauna o mâncare mai proaspătă e mai bună decât o mâncare reîncălzită, nu? E foarte bine că românii caută produsele româneşti şi chiar să încerce să evite produsele importate ieftine, care nu au ingrediente de calitatea cea mai bună.
Cam peste 50% din oameni caută alimente ieftine pentru că sunt săraci...
Aşa este, dar mai puţin şi mai bun parcă este mai bine.
În domeniul alimentar, din ce zonă credeţi că vin cele mai mari pericole privind nocivitatea alimentelor?
Există contaminanţi de diferite provenienţe... Există infectanţi microbiologici, care înseamnă alterare, şi contaminaţi chimici, care înseamnă conservare, tot felul de aditivi, ca produsele să arate mai colorate, mai atrăgătoare. Dar tot consumatorii sunt cei care au dus la dezvoltarea industriei aditivilor chimici. Niciodată ei n-o să vrea să ia un cârnat de culoare cenuşie, să spunem. Dacă nu pui niciun aditiv, el are o culoare mai întunecată, cenuşie. Noi ne-am obişnuit ca produsele să aibă culori mai roz, mai „frumoase“ sau să miroase mai frumos. Şi gusturile se educă... E mai greu să te dezobişnuieşti de un anume gust sau anumite alimente, decât să te obişnuieşti cu ele. În general, exagerarea se pare că este în firea omului şi este când la o limită, când la cealaltă. Trebuie să ţinem o cale de mijloc sau măcar să avem în vedere acest lucru. Sau să luăm, de exemplu, grăsimile... Aromele naturale se dizolvă în grăsimi şi de aceea mâncarea cu grăsime este mai aromată. Şi atunci s-au găsit nişte formule pentru grăsimile obţinute prin sinteză - emulgatorii - care fac structura produsului mai onctuoasă, mai bună, mai aromată. Şi consumatorii au cumpărat mai mult aceste produse, s-a ajuns să fie preferate mai mult decât cele tradiţionale. Totuşi, de câţiva ani, se pare că asistăm la o reîntoarcere la produsele naturale...
După părerea dvs, aceste produse de sinteză sunt în plină dezvoltare sau merg în regres? La noi, se spune că, intrând în Uniunea Europeană, de fapt, am deschis uşa la tot mai multe produse cu E-uri...
E o perioadă de regres al lor în toată lumea. Iar în Uniunea Europeană au început să nu se mai folosească. Din 2000 încoace, oamenii au început să conştientizeze acest lucru şi se vede şi după cum se dezvoltă agricultura ecologică. Dar să ştiţi că şi unele din produsele naturale pot fi, uneori, toxice.
„Nu putem hrăni o populaţie întreagă numai cu agricultură ecologică“
De exemplu, ce nu cunoaştem noi atât de bine despre toxicitatea alimentelor?
Alimentul nu este un panaceu. Nu există un aliment care vindecă toate bolile... Fiecare aliment, ca orice substanţă organică, are şi părţi bune, şi părţi rele. Problema este ca noi să mâncăm variat, din toate câte puţin. Atunci nimic nu ne poate face rău. Recent, s-au dus discuţii şi referitor la ouă... Se spunea, folosiţi ouă de la găini crescute la curte, în libertate, şi nu de la găinile crescute în cuşti. Dar şi aici sunt unele lucruri discutabile. Să spunem că sunt ouă de la găini crescute la curte, dar nu ştii ce mănâncă unele dintre ele. Uneori, pot avea ouă chiar mai toxice decât ale celor crescute în cuşcă. Dar sunt cazuri speciale, dacă se întâmplă, şi nu poţi generaliza. Dacă vrei să generalizezi, trebuie să faci mai întâi un studiu. În ultima vreme, şi aceste cuşti sau baterii, cum li se spune, pentru găini au fost mult îmbunătăţite, pentru bunăstarea acestor păsări. Ziceau că aceste păsări sunt „stresate“, că produc hormoni de stres ş.a.m.d. Dar, pe de altă parte, găinile de curte, dacă este frig afară sau dacă le aleargă un câine, nu sunt la fel de stresate? Se produc o confuzie şi o panică în populaţie, lumea nu mai ştie ce să mănânce... Oamenii ar trebui să aibă încredere că alimentele puse pe piaţă sunt mai întâi verificate. Chiar şi acei aditivi se găsesc pe o listă permisivă de aditivi. Prin urmare, chiar şi acei aditivi nu pot fi chiar atât de nocivi pe cât îşi închipuie lumea. Dar, bineînţeles, este bine să mâncăm cât mai natural, acest lucru este limpede.
De unde vine această isterie în mass-media faţă de produsele cu E-uri, aditivi, modificate genetic, create prin sinteză etc.? Lumea nu mai ştie pe cine să creadă sau ce să mănânce...
Fie cei care scriu nu sunt bine informaţi, fie aceste situaţii sunt efectul unor războaie comerciale între anumite firme. Apoi sunt jurnalişti care aleargă după informaţii-bombă sau cei care dau interviuri vor să dea informaţii-bombă. Sunt, desigur, şi jurnalişti bine intenţionaţi, dar prost informaţi sau poate nu înţeleg fenomenul (e greu să fii primul în toate sporturile, nu?)... Sunt mai multe cauze. Totuşi, războiul comercial este pe primul loc. Şi o să observaţi că el apare când apare o nouă firmă pe piaţă.
Cum caracterizaţi calitatea mediului, a solului din România, unde se face agricultura ecologică?
Există un Institut de Pedologie în România, care face cercetări ale solului şi care ne poate spune, pe zone, dacă există carenţe de minerale sau o anumită toxicitate a solului. În general, solurile noastre, unele dintre ele, nefiind mult timp cultivate, ar fi potrivite pentru agricultura ecologică. Dar ele trebuie analizate. Şi e nevoie de 2 ani, ca ele să fie analizate, să se demonstreze că nu conţin contaminanţi, ca pesticide, erbicide remanente. În acest timp, cei care deţin aceste terenuri pot să-şi vândă produsele, dar nu sub sigla de ecologice. Există, însă, un potenţial pentru produsele ecologice la noi în ţară.
Dar nu ar fi prea scumpe aceste produse pentru noi, românii, care avem salarii mai mici faţă de alte ţări din Uniunea Europeană?
Nu sunt foarte scumpe. Aici, trebuie avut în vedere că şi rentabilitatea producţiei ecologice este mai mică, sunt nişte costuri de certificare şi etichetare. Adică trebuie să fii permanent certificat. Pe de altă parte, se poate face o agricultură nu neapărat ecologică. Putem să alegem calea de mijloc. Nouă ne trebuie azot în sol, care se poate lua din îngrăşăminte. Şi există sisteme, ce presupun cultivarea unor plante bogate în azot, cum ar fi mazărea sau soia, iar anul viitor, cultivarea de grâu acolo şi atunci azotul vine de la mazăre şi soia. Dar trebuie să fim realişti şi să recunoaştem că, în momentul de faţă, nu putem hrăni o populaţie întreagă numai cu agricultură ecologică. Putem alege calea de mijloc, adoptând nişte politici de scădere a conţinutului de fertilizanţi în sol, sau „inputuri reduse“.
„Cât priveşte aditivii, mi se pare că e deja o isterie generală...“
Dar ambalajele cum sunt? În general, cum se face depozitarea produselor la noi, se respectă standardele?
În ceea ce priveşte depozitarea şi distribuţia, e posibil, uneori, ca frigiderele în care stau produsele să aibă stagnări, să existe alternanţe de congelare-decongelare. Şi aici se fac cercetări. De exemplu, există nişte etichete puse pe alimentele congelate şi, dacă s-a decongelat deja o dată, etichetele îşi schimbă culoarea. Atunci ştii foarte uşor că produsul a fost decongelat o dată. Avem o lege potrivit căreia produsele trebuie să aibă o etichetă pe ambalaj, în care să se specifice toate datele despre produs. Există sisteme de trasabilitate, care fac istoricul produsului, de la origine până la consumator. Dacă eu, spre exemplu, primesc aici un fruct, trebuie să ştiu că a fost cules ieri în Chile, la ora 12, de echipa X. De asemenea, pe etichetă trebuie specificat dacă produsul este ecologic, modificat genetic sau din agricultură convenţională... Românii o respectă, altfel nu pot sta pe piaţă. Nemulţumirile legate de ambalaje vin din faptul că datele sunt scrise cu litere foarte mici. Toată lumea se plânge de acest lucru. Pe de altă parte, nu cred că cei care cumpără produsele, consumatorii adică, trebuie să fie specialişti în chimia alimentară sau în nutriţie, ci trebuie să aibă încredere în produsele pe care le consumă. La ce le foloseşte oamenilor să ştie ce înseamnă un anume E, căci multe din ele pot fi E-uri naturale, nu sintetice... ele sunt codificate cu E în cadrul unui cod, ca să se ţină o evidenţă. Beta-carotenul este precursorul vitaminei A, este natural şi este codificat tot cu E. Nu asta este problema... Mesajele confuze din mass-media fac ca aproape toţi consumatorii să se gândească la tot felul de lucruri ce le depăşesc competenţele şi-i confuzează foarte mult. Dau un exemplu... Sunt oameni, bătrânii, să spunem, de 60-70 de ani, care nu au suficienţi bani să-şi cumpere ficat de pasăre de 11 lei kilogramul. Ei trebuie să aibă şi alternative, şi atunci vor cumpăra ficat de cinci lei, din Argentina, dar care este, totuşi, o sursă nutritivă bună pentru ei, pe care nu o mănâncă, oricum, în fiecare zi şi, dacă ar avea efecte negative, s-ar vedea, să zicem, peste 30 de ani... Cât priveşte aditivii, mi se pare că e deja o isterie generală... Bieţii oameni au început să stea cu lista de aditivi şi să se uite care-i bun şi care nu. Până la urmă, aceste produse tot se cumpără.
Ce înseamnă biotehnologie în industria alimentară? Ar fi şi aceasta o cale de a dezvolta mici industrii, iar, pe de altă parte, ar avea de câştigat şi mediul. Cât de dezvoltată este la noi această industrie?
Biotehnologiile înseamnă utilizarea microorganismelor sau a derivatelor acestora în obţinerea de produse, servicii ş.a.m.d. La noi, domeniul nu este foarte dezvoltat. Din materii agricole foarte ieftine poţi obţine produse cu valoare adăugată foarte mare. Totul constă în a pune tehnologia la punct. Şi în cercetarea din Europa biotehnologiile au un loc special. Dacă pentru cercetarea în agricultură, industria alimentară, când se finanţează proiectele de cercetare şi se fac licitaţii pe proiect, câştigă numai un singur proiect, la biotehnologii, câştigă trei proiecte. Biotehnologile folosesc fermentaţiile. Fermentaţia înseamnă folosirea unui microorganism. Dar nu e vorba numai de drojdie, există şi mucegaiurile, care se obţin tot prin biotehnologii, folosite la brânzeturi de tip Camembert. Acel mucegai, de exemplu, poate fi crescut pe coceni. Tot aşa şi sporii de pe salamul de Sibiu, îi cultivi pe ceva şi îi pui pe salamul de Sibiu. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial se cultivau mucegaiuri netoxice, din care se făcea proteină de calitate foarte bună pentru alimentaţia populaţiei, căci câmpurile nu mai puteau fi folosite din cauza războiului. Şi au făcut atunci extracte de drojdie, care erau puse în alimente.
▲
„Mie îmi pare rău că singurul produs al nostru este magiunul de prune“
Ce produse avem noi omologate, cu care suntem recunoscuţi în Uniunea Europeană?
Mie îmi pare rău că singurul produs al nostru este magiunul de prune. Aici ar putea să ajute Ministerul Agriculturii, cercetarea, care ar putea să identifice produsele tradiţionale româneşti sănătoase, bune. Ministerul Agriculturii ar putea să iniţieze un program de cercetare, ca în acea listă, în care multe ţări europene apar cu foarte multe produse, să apărem şi noi cu mai mult de unul. Firmele ar putea să le spună cercetătorilor, faceţi voi dosare cu analizele produselor tradiţionale pe care le avem şi să îmbunătăţim lista acolo. Firmele private sau producătorul nu sunt în stare să-şi plătească singuri analizele, să-şi completeze dosarul, să-l scrie în engleză, să-l ducă la UE...
Dar este foarte supărător să aflăm că România are un singur produs...
Noi am avut un proiect cu produse tradiţionale numai din domeniul lactatelor şi pâinii. Când le-am spus producătorilor să ne trimită, prin Direcţiile agricole, ce produse fac, nu mai pridideam să le primim... Dar, dintre acestea, trebuie identificate cele cu potenţial în sănătate, produsele fermentate sau produsele mai deosebite. Ele ar putea fi patentate la nivel european ca produse tradiţionale româneşti. Producătorii trebuie ajutaţi. Este constituit un birou al produselor de origine, tradiţionale, la Ministerul Agriculturii, cu sediul la Braşov, care sper să se organizeze. Dar trebuie ajutaţi, căci trei-patru oameni nu pot face minuni.
Ce produse ecologice avem totuşi noi, cu care ne putem lăuda, chiar dacă nu sunt omologate?
Există o firmă din Transilvania, care vinde brânză în Germania şi care are o tehnologie de a înveli brânza în ceară de albine cu flori uscate. Această firmă îşi vinde toată producţia în afară. Apoi avem zona Dornelor, care e considerată zonă europeană nepoluată, unde se fac produse ecologice, care merg toate la export.
Către ce se vor îndrepta satele româneşti? Ar avea nevoie de o industrie locală ca să supravieţuiască, apoi, ar trebui oprit haosul din construcţii...
Bineînţeles că omul trebuie să aibă condiţii de trai civilizate, să aibă apă caldă, toaletă în casă etc., dar parcă tot nu mi-ar plăcea ca satele noastre să semene cu nişte mici orăşele, cum se întâmplă în Occident. Se vede bine că ceea ce este tradiţional ar trebui conservat. Nu cred că micile orăşele din Occident, cum sunt satele acolo, ar fi soluţia pentru noi.
