Despre starea urbanistică a României s-a discutat şi se discută foarte mult. Ca cetăţeni de zi cu zi ai oraşelor noastre, cu toţii ştim că nu stăm foarte bine. Cu toţii trebuie să fim interesaţi de ce se poate face pentru ca lucrurile să reintre într-o normalitate şi pentru a nu se mai repeta greşelile trecutului.
Domnul profesor inginer Nicolae Noica, fost ministru al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, a vorbit la Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române despre calitatea vieţii din perspectiva calităţii locuirii, despre cum locuim în oraşele noastre şi despre ce înseamnă România din punct de vedere urbanistic.
Domnule ministru, de ce ne interesează urbanismul, dezvoltarea oraşelor, pentru că noi ştim că în istoria noastră nu am avut niciodată parte de lux sau de foarte mare grijă a edililor?
Dezvoltarea urbanistică înseamnă în fond dezvoltarea oraşului, creşterea oraşului. În funcţie de cum este gândit acest lucru circulăm mai bine, ne simţim mai bine, iar calitatea mediului este alta. În momentul în care se execută o lucrare, aceste aspecte sunt foarte importante, pentru că orice construcţie se execută pentru o perioadă foarte lungă de timp şi ne marchează foarte mult modul de viaţă. Toată lumea se plânge de circulaţie, de modul în care sunt realizate construcţiile la noi, iar aceste lucruri trebuie să ne preocupe în mod special. Eu am o continuă preocupare pentru istoria construcţiilor, istoria dezvoltării urbane şi pot să amintesc faptul că am avut mari personalităţi în acest domeniu, primari de mare valoare, dintre care aş aminti aici pe primarul Dem Dobrescu, din perioada interbelică. El spunea „Din păcate, lumea noastră politică crede că oraşul este o pastă caldă şi moale din care poţi face orice ţi-ar trece prin cap. Este nevoie de nişte compenteţe, trebuie să ai anumite calităţi şi să înţelegi problemele edilitare şi urbanistice, petru a putea să le aranjezi în aşa fel încât să fie bine. De aceea, cred că primar trebuie să fie cineva care să fie aplecat spre aceste lucruri şi să le înţeleagă“, pentru că astfel o să avem imagini foarte diferite. Să ştiţi că acum avem în România şi primari pricepuţi.
„La planul de urbanism participă arhitectul, inginerul, economistul, finanţistul şi chiar întreaga populaţie“
Care credeţi că ar fi priorităţile pentru Bucureşti şi de când putem vorbi în România de o problemă urbanistică?
O prioritate este aceasta a infrastructurii, care este absolut obligatorie. După aceea, dacă există un plan general de dezvoltare a oraşului, celelalte construcţii, dacă respectă nişte reguli stabilite, se vor dezvolta de la sine. Noi nu ne cunoaştem bine strămoşii, înaintaşii. Anul acesta se împlinesc 150 de ani de la naşterea primului mare urbanist pe care l-am avut, inginerul Alexandru Davidescu, care a făcut nişte lucruri formidabile pentru Bucureşti. Între cele două războaie mondiale s-a făcut o serie întreagă de planuri de dezvoltare a oraşelor. Din păcate, în perioada comunistă, în care totul se executa conform unor ordine, a început acest dezastru. Mai exact acest dezastru urbanistic a început în anul 1977, după cutremur. Din cauza cutremurului s-au distrus foarte multe case. Atunci Nicolae Ceauşescu a spus că devreme ce natura şi-a permis să şteargă o parte din memoria construită, de ce nu ar avea şi el acelaşi drept? Din păcate, el a ordonat întocmirea unei serii de planuri de sistematizare a Bucureştiului aberante. Se păstrează nişte imagini extrem de interesante dintre anii 1977-1981, cu o parte din aceste planuri aberante care au încercat să fie propuse. Se intenţiona să se demoleze mai mult decât s-a demolat, aproximativ 20-30 ha. Urbanismul nu-l face numai un arhitect. La planul de urbanism participă arhitectul, inginerul, economistul şi chiar întreaga populaţie. Toţi specialiştii din domeniu trebuie să ne asumăm responsabilitatea a ceea ce s-a făcut până acum. Au fost unii care au încercat să susţină aceste dorinţe de grandoare ale lui Ceauşescu.
„E surprinzător faptul că Ceauşescu şi-a ales să demoleze puncte remarcabile“
Demolările pe care le-a început Ceauşescu au fost dureroase...
După 1977 a început această idee de a restructura tot Bucureştiul, după care în 1984, un an fatal pentru societatea românescă, a început o serie întreagă de demolări: Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale, Mănăstirea Văcăreşti. E surprinzător faptul că Ceauşescu şi-a ales să demoleze puncte remarcabile. Toată lumea civilizată a luat poziţie împotriva acestor demolări. În 1985, profesorul Şerban Cantacuzino, un distins arhitect, care trăia în Anglia, a luat poziţie împotriva acestor demolări. Cu toate acestea a început un urbanism fără inimă, după cum spunea cineva. Se dorea să se facă o sistematizare, care consta în distrugerea tuturor construcţiilor tradiţionale, 10 milioane de oameni de la sate să fie mutaţi în oraşe, iar 7.000 de sate din 13.000, câte erau în România, să fie distruse, pentru a fi transformate în orăşele.
Totuşi sunt unii care afirmă că în această perioadă de construcţii furibunde, Ceauşescu a construit cartiere întregi pe care nu le-ar fi construit nimeni în perioadă de libertate.
Astea sunt totuşi nişte afirmaţii ale unor oameni care nu cunosc bine lucrurile. La ora actuală se construiesc cam 30.000-40.000 de apartamente pe an. Se spunea că Ceauşescu construia 100.000. Eu am scris o carte în 2003, „Politici de locuire în România“, în care am dovedit statistic că Ceauşescu construia 100.000, dar el considera apartamentul standard cel care avea 30 de metri pătraţi, iar orice apartament de patru camere, de exemplu de 100 de metri, însemna trei apartamente. Acum se construieşte un număr mai mic de apartamente, dar dezvoltarea din punct de vedere a spaţiului interior este mai bună.
Se poate trăi civilizat şi la bloc? Vă întrebăm aceasta pentru că, după â90, idealul urbanistic de locuire a persoanelor mai înstărite a fost să se mute la casă.
Pentru că toate aceste blocuri au fost realizate nefericit, este firesc ca toată lumea să se îndrepte spre o casă cu parter şi curte. Din păcate, au venit investitorii străini şi observaţi şi dumneavoastră că fac blocuri de zece, cinsprezece etaje. Nici acestea nu sunt foarte reuşite din punct de vedere al traiului. Ar trebui să construim cât mai multe locuinţe cu parter şi cel mult patru etaje, mai ales că noi, ca ţară, suntem o ţară seismică.
„Marea noastră problemă este lipsa de continuitate“
Găsiţi în sistematizarea făcută în timpul comunismului virtuţi, lucruri bune sau a fost un lucru rău, o temelie proastă pentru o dezvoltare care nu avea cum să fie bună mai târziu?
Trebuie să fim corecţi. În acea perioadă s-a dorit să se răspundă la necesitatea locuinţelor pentru oameni. Greşeala care s-a făcut a fost aceea că s-a dorit să se aducă lumea de la ţară în oraş şi atunci cerinţa a fost mare. Din păcate marea problemă cu care ne-am confruntat a fost aceea că a predominat cantitatea în locul calităţii. După â90, în acest domeniu al urbanismului, ca şi în alte domenii, s-au descătuşat energiile. Din păcate trebuie să subliniem din nou că au venit foarte mulţi investitori străini al căror scop principal a fost profitul, iar primăriile au obligaţia să încerce să pondereze această dorinţă şi să echilibreze, încercând să apere rolul cetăţeanului, pentru că acesta este rolul administraţiei. După â90 a fost făcut un lucru foarte bun, care merită subliniat. Uniunea Arhitecţilor, la sugestia unui arhitect italian, a hotărât să organizeze un concurs internaţional despre dezvoltarea Bucureştiului, cu participarea unor mari personalităţi ale arhitecturii europene, care a avut ca temă Casa Poporului. Concursul a fost câştigat de un profesor german, Meinhard von Gerkan, iar propunerea lui de rezolvare a fost extrem de interesantă. Este interesant, proiectul propunea realizarea unei „perdele de pădure“ din stejar - de altfel stejarul este simbolul naţional al puterii şi continuităţii - apoi realizarea unor perdele de zone de locuit, un ansamblu cultural şi, în sfârşit, în zona Izvor, un mic „Defence“, cu clădiri înalte care să ecraneze Casa Poporului. După 2000, însă, lucrurile au fost abandonate, iar soluţia nu a mai fost dezbătută. Marea noastră problemă este lipsa de continuitate.
Dintre greşelile planului de urbanism putem aminti mai ales blocurile turn de pe lângă biserici reprezentative ale Bucureştiului. Avem cel putin trei exemple. Care vi se pare cel mai grav?
Biserica Armenească, construcţia de lângă Catedrala „Sf. Iosif“, de lângă Biserica „Sf. Mina“. In anul 1869 pictorul Preziossi desena Bucureştiul. În această imagine se pot observa siluetele bisericilor şi turlelor lor deasupra caselor. Acest lucru s-a respectat în vremea lui Cuza şi a lui Carol I. Asta era România în epoca respectivă.
În Germania, astăzi, biserica este, rămâne în centru, iar toate construcţiile sunt sub ea, dar mult sub ea, arătând respectul pentru Biserică. Deci asta era o valoare, turla bisericii care se îndreaptă sus, spre Dumnezeu. Ei, acum, în numele, zic eu, al postmodernismului - cum încerc să-l numesc -, nu modernism, al unor domni care vin să ne dea lecţii, şi culmea e că sunt şi tineri arhitecţi care au fost plecaţi din ţară, vin să ne arate cum este la New York. Păi, New York este New York, România este România. Şi începem să facem astfel de construcţii turn. Am schimbat valorile, de la turla bisericii, la blocul turn. Ce s-a întâmplat la Biserica Armenească, la Catedrala „Sf. Iosif“ nu sunt decât dovezi ale nerespectării legii.
„Toate aceste construcţii ne arată că în societatea de astăzi s-au schimbat valorile“
Din punct de vedere arhitectural, faptul că faţada Bisericii Armeneşti se oglindeşte în faţa de sticlă a turnului de alături nu înseamnă un contrast suficient de mare, încât biserica să iasă în evidenţă?
Acest mastodont de sticlă care acoperă biserica o striveşte. Apar şi alte probleme. Din cauza sticlei, căldura radiază. Pentru această înălţime a clădirii a trebuit să se facă un subsol de 30 de metri, pentru ca să poată fi încastrat un astfel de turn. Toate acestea afectează biserica. Sunt foarte multe consecinţe şi lucruri grave care se pot întâmpla în aceste zone aglomerate.
Primele discuţii despre construirea acestor blocuri foarte înalte au fost în anul 2000 şi am refuzat în perioada cât am fost la minister aprobări pentru astfel de construcţii. Aprobarea blocului din apropierea Catedralei „Sfântul Iosif“ s-a dat în baza unui plan de urbanism zonal, care se dă pe cinci ani. În anul 2004 s-a dat un nou plan zonal, dar când se aprobă un nou plan trebuie să iei toate aprobările noi. Aici din păcate nu s-a respectat legea şi au fost folosite avizele din 1999 şi cred că este lucrul cel mai grav. Cred că ar fi un lucru foarte bun dacă s-ar renunţa la cel puţin 10 etaje şi astfel ar exista o altă protecţie şi la scară umană a Catedralei. O Europă întreagă discută despre problema Catedralei „Sfântul Iosif“ şi noi nu facem nimic.
Cât priveşte Biserica „Sfântul Mina“, trebuie spus că, în zona respectivă, conform planului de urbanism general, trebuiau aprobate doar construcţii ale unor clădiri PÂ2, cu aprobare specială maxim PÂ4, iar acum se ridică o clădire de 12 etaje, clădire care agresează biserica. Toate aceste construcţii ne arată că în societatea de astăzi s-au schimbat valorile. Eu sunt de acord cu modernizarea unor lucruri, dar aşa cum s-a făcut ea în lumea civilizată. Francezii au păstrat centrul şi au construit modernul cartier La Défense Paris. Este unul dintre exemplele pozitive. Şi aş vrea aici să vă aduc aminte un citat al lui Victor Hugo: „Oricare ar fi drepturile de proprietate, distrugerea unui edificiu istoric şi monumental nu trebuie să fie permisă acestor speculatori infami orbiţi de propriul interes, care uită de onoare“.
A elaborat şi coordonat proiecte pentru obiective importante ale economiei naţionale
Inginerul Nicolae Noica a fost, între 1996-2000, ministrul Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului, iar între 1990 şi 1994 - inspector-şef de stat pe ţară - Inspecţia de stat în Construcţii; între 1988-1990 - inspector - Institutul Central de Cercetare Proiectare şi Directivare în Construcţii - ICPDC; între 1988-1978 - inginer - responsabil cu calitatea - Trustul de Construcţii, Montaj şi Reparaţii pentru Industria Chimică - TCMRIC, între 1969-1988 - inginer proiectant - Institutul de proiectare pentru Construcţii de maşini - IPCM. Din 1972 este profesor asociat la Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti.
Ca inginer specialist, proiectant de structuri, a elaborat şi coordonat proiecte pentru obiective importante ale economiei naţionale, contribuind în acelaşi timp la îmbunătăţirea metodelor de calcul, precum şi a diferitelor soluţii de proiectare. În calitate de inspector-şef pe ţară a organizat şi coordonat activitatea de control a statului în domeniu şi a creat cadrul necesar pentru introducerea sistemului de asigurare a calităţii prin promovarea legii privind calitatea în construcţii.
Ca ministru, a iniţiat înfiinţarea structurii necesare pentru construirea de locuinţe în sistemul creditului ipotecar după modelul german, programul de alimentare cu apă la sate şi înfiinţarea unei direcţii speciale pentru protecţia antiseismică. Este autorul a peste 40 de articole şi prelegeri din domeniul construcţiilor, istoriei tehnice a construcţiilor româneşti, dar şi al vieţii şi operei unor personalităţi proeminente de ingineri constructori români. De asemenea, a publicat cărţile:
Tradiţii în istoria construcţiilor de lucrări publice - 1997; Reforma şi lucrările publice în România ultimilor ani, 1997-2000; Politici de locuire în România - 2003.
Emil Prager - un model - 2004; Banca Naţională a României şi personalităţi din istoria construcţiilor - 2006; Lucrări publice în vremea lui Carol I - 2008; Palatul Patriarhiei, fosta Cameră a Deputaţilor - 2008.
Este membru al Comitetului Român de Istorie şi Filosofie a Ştiinţei din cadrul Academiei Române şi vicepreşedinte al Comitetului Diviziei de Tehnologie; al Comisiei Naţionale a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice; al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România; al Societăţii Române pentru Calitatea Construcţiilor.
(Interviu realizat de arhid. Nicolae DIMA, în cadrul emisiunii „Biserica Azi“, TRINITAS TV)
