▲ „România nu este o ţară balcanică din punct de vedere strict geografic, dar face parte din marele complex de viaţă şi civilizaţie balcanic sau sud-est european“ ▲ „După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a cultivat ideea că noi ne-am datora civilizaţia medievală mai ales bulgarilor. S-a mers până acolo încât să se pretindă că bulgarii i-au creştinat pe români prin secolul al IX-lea. A fost o luptă cumplită ca să se impună aceste idei. Şi în Occident apare ideea despre încreştinarea noastră de către bulgari...“ ▲ „Învăţaţii greci de astăzi greşesc grav atunci când elogiază hiperbolic rolul regimului fanariot în Ţările Române şi când îi acuză de şovinism românesc pe aceia care formulează rezerve la adresa fanarioţilor“ ▲ Interviu cu profesorul Nicolae Şerban Tanaşoca, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române ▲
Domnule profesor, cum aţi ajuns să vă ocupaţi de bizantinologie?
Povestea e cam lungă. Totul a pornit de la părintele meu spiritual, naşul meu de botez, Victor Papacostea. Când l-am cunoscut, tocmai ieşise din puşcărie, unde fusese deţinut politic, fără să fi fost judecat de un tribunal, timp de mai bine de cinci ani (1950-1955), deoarece făcuse parte din guvernele generalilor Sănătescu şi Rădescu, ca subsecretar de stat din partea PNL la Ministerul Învăţământului. Fusese titularul catedrei de istoria popoarelor balcanice la Universitatea Bucureşti şi directorul fondator al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice şi al revistei „Balcania“. M-a regăsit la ieşirea din temniţă - cum obişnuia să spună dintr-o preferinţă pentru termenii arhaici - elev de liceu, foarte tânăr. Mă pregăteam să dau admitere la Politehnică, nu eram chiar rău la matematică, dar Victor Papacostea m-a fascinat şi mi-a schimbat destinul. Sub influenţa acestui om de excepţie, m-am îndreptat profesional către istorie, către studiile umaniste, fapt pentru care tatăl meu, foarte prieten cu el, s-a supărat atunci destul de rău. Am fost clasat pe primul loc la concursul de admitere la Facultatea de istorie, dar făcusem unele omisiuni în autobiografia depusă la dosar în privinţa trecutului socio-economic al familiei. Acestea, ca şi detaliile referitoare la prietenia familiei mele cu Victor Papacostea, au fost dezvăluite curând printr-un denunţ anonim şi, după o lună de la începerea cursurilor, am fost exmatriculat din facultate, împreună cu încă 3-4 colegi. Era ultima mare „purificare“ a studenţimii, cea din 1959, când foarte mulţi tineri cu origine zisă nesănătoasă au fost exmatriculaţi. Am tot făcut memorii fără răspuns la autorităţi până ce, în primăvara anului 1960, a venit în fruntea Ministerului Învăţământului Ilie Murgulescu, exponentul unei noi orientări politice a Partidului Muncitoresc Român în materie de învăţământ, şi acest nou ministru ne-a reînmatriculat aproape pe toţi. Ilie Murgulescu era socotit pe vremea aceea un nou Spiru Haret. În ce mă priveşte, mi s-a pus atunci condiţia, de fapt era o alternativă propusă chiar de mine, să trec la o disciplină mai puţin ideologică decât istoria. Am fost reprimit, aşadar, în Universitate, dar la filologie clasică. Mi s-a făcut, de fapt, un serviciu pentru care ar trebui să-i fiu recunoscător regimului comunist, căci trecând la filologie clasică, am ajuns să deprind cu adevărat o meserie; la filologie clasică se făcea carte mai serios decât la istorie.
Îmi amintesc faptul că Victor Papacostea mi-a spus odată: dacă urmezi filologia clasică, vei ajunge să stai la cumpăna apelor: vei putea să te îndrepţi când spre antichitate, când spre Bizanţ, când spre neoelenism, să faci fie filologie, fie istorie. În Institut, urmându-i sfatul, m-am specializat în bizantinologie, dar şi în studiile istorice privitoare la romanitatea balcanică, din care eu însumi descind, ca aromân, şi m-am pus pe învăţat şi neogreaca.
„Era ostilitatea Elenei Ceauşescu împotriva Academiei, care nu voise s-o primească“
În perioada mai recentă, când a început să se acorde importanţă studierii Bizanţului?
În 1963, s-a refăcut fostul Institut de Studii şi Cercetări Balcanice al lui Victor Papacostea, dar sub numele de Institut de Studii Sud-Est Europene. Se revenea, de fapt, atunci, la denumirea pe care o dăduse Nicolae Iorga Institutului său, creat în 1913. Prin această opţiune, se dorea să se sugereze că nu numai zona balcanică propriu-zisă, ci o zonă mai largă intra în preocupările Institutului, aşadar atât Europa Centrală, cât şi lumea mediteraneană. Adevărul este că toate ţările pe care Victor Papacostea le îngloba în ceea ce el numea „Balcania“ - pe urmele mazzinienilor din sec. XIX care proiectau o confederaţie balcanică de tipul Helvetiei - alcătuiau un mare complex de viaţă istorică, împărtăşeau, în grade diferite, în diverse forme, elemente comune datorate unor factori de unitate care au acţionat asupra întregii zone, cum au fost: substratul iliro-tracic, elenismul antic, Imperiul roman, Imperiul şi civilizaţia bizantină, Ortodoxia, slavonismul cultural, Imperiul şi civilizaţia otomană, elenismul modern. România nu este o ţară balcanică din punct de vedere strict geografic, dar face parte din marele complex de viaţă şi civilizaţie balcanic sau sud-est european. În marele avânt pe care-l căpătau aceste studii sud-est europene la începutul anilor â60, a renăscut deci şi interesul pentru fenomenul bizantin. Institutul de Studii Sud-Est Europene, al cărui director se întâmplă să fiu acum, avea atunci un număr mare de specialişti de valoare, autorităţi ştiinţifice recunoscute. Cei mai mulţi erau elevii lui Victor Papacostea, toţi s-au săvârşit între timp din viaţă. Elanul acesta balcanologic a cam scăzut de pe la începutul anilor 1975.
Din motive economice, politice?
Din cauza aşa-zisei „revoluţii culturale“ declanşate de Nicolae Ceauşescu, căreia i-au căzut victimă nu numai balcanologia şi bizantinologia, ci nivelul însuşi al cercetării ştiinţifice umaniste în general, ca şi nivelul învăţământului. Credeam toţi că modelul acestei „revoluţii“ era extrem-oriental, că Nicolae Ceauşescu, după vizita sa în China şi Coreea, a fost cuprins de acea nebunie a cultului personalităţii, în care excelau Mao Tze Dun şi coreeanul Kim Ir Sen. S-au întâmplat atunci lucruri grave. Institutele de cercetare ale Academiei au trecut toate sub autoritatea Universităţii. Ceea ce nu era rău, în sine, dar Academia era slăbită, din teama de a nu deveni un centru de autoritate spirituală autonom. S-au creat, în schimb, acele mici Academii de specialitate. Şi mai era un motiv. Era ostilitatea Elenei Ceauşescu împotriva Academiei Române, care nu voise s-o primească din capul locului între membrii ei. Tot Ilie Murgulescu şi Costin Neniţescu, adevăraţii chimişti se opuseseră. Elena Ceauşescu avea să-i plătească poliţa lui Murgulescu: i-a desfiinţat Institutul de chimie fizică, ca răzbunare pentru faptul că n-a vrut să-i dea doctoratul, după cum a desfiinţat şi Institutul de matematică pentru că nu i-a supravegheat, aşa cum dorea dânsa, fiica angajată acolo. Era un adevărat război... Institutele Academiei au fost văduvite de toate resursele, Academia rămăsese cu 7 funcţionari.
„Ştiţi că Academia este subordonată Ministerului Educaţiei?“
S-au îndreptat lucrurile după decembrie 1989?
Îndată după â90, s-au întâmplat lucruri pe care n-aş vrea să le comentăm acum... Am scris atunci în presă ce era de scris... Vreau să spun că s-a ajuns la lucruri şi mai rele, deoarece ucideau speranţele de mai bine care păruseră justificate de evoluţia generală... Unele rele, multe, s-au îndreptat, însă nu suficiente. În momentul de faţă, după părerea mea, în ceea ce priveşte studiile umaniste, Academia este ameninţată să-şi piardă institutele de cercetare. Din cauze birocratico-financiare şi din pricina unei tendinţe perverse, pe care eu n-o înţeleg. Am să vă dau un exemplu. Academia este o instituţie declarată prin lege organică drept cel mai înalt for ştiinţific al ţării. Ştiţi că, pentru ca să înainteze cineva pe un post în sistemul de cercetare al Academiei, Academia trebuie să ceară aprobarea Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică, ANCS? Că este subordonată adică Ministerului Educaţiei? Şi n-a existat caz în care validarea concursurilor câştigate să nu întârzie cu multe luni, cu un an, cu doi ani de zile. Cu alte cuvinte, Academia Română este forul cultural şi ştiinţific suprem al ţării, dar cuvântul ei nu este luat în seamă. Toate dosarele noastre de concurs pentru ocuparea posturilor de cercetători gr. 1 şi gr. 2 au fost întoarse de ANCS pentru motive derizorii. De asemenea, CNCSIS, un departament al Ministerului Educaţiei care validează, între altele, revistele ştiinţifice, reproşează revistei noastre, „Revue des ‚Etudes Sud-Est Européennes“, una dintre cele mai cunoscute reviste din domeniul ştiinţelor umane difuzate de România în ultimii 45 de ani, cu colaborări internaţionale de marcă, faptul că are prea multe pagini, că nu enumeră cuvintele - cheie ale articolelor, că nu apare în mai multe fascicule etc. Cred că ar trebui mai curând invalidaţi acei decidenţi de la Ministerul Educaţiei care nu au habar ce sunt acelea Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române şi „Revue des Etudes Sud-Est Européennes“! Ar trebui să i se redea Academiei Române autoritatea care-i revine de drept. Ştiu că domnul Răzvan Theodorescu a elaborat o lege în acest sens.
Starea birocratică din zona Academiei este una trecătoare?
Nu e trecătoare, din păcate, şi am să vă spun de ce... Se dă azi, cu mijloace birocratice, o mare luptă pentru putere şi pentru bani. Adică, sunt fonduri europene, care nu pot fi accesate decât de instituţii care au acreditare şi validare... S-au inventat tot felul de sisteme, sub cuvânt că trebuie să ne integrăm în sistemul acesta global. De exemplu, revistele noastre, dacă nu sunt cotate ISI - sigla Institutului Thomson din America, care face studiul vizibilităţii, cum se spune, şi difuziunii rezultatelor cercetărilor ştiinţifice în lume - dacă nu sunt prinse acolo, înseamnă că nu au valoarea cuvenită... Ei bine, în virtutea sistemului nostru, dacă respectiva comisie a Ministerului Educaţiei îţi acordă un anumit calificativ, capeţi şi acces la fondurile europene, dacă nu, nu capeţi acces la bani... În mare parte, lupta se dă în culise... Iar în lupta asta, cercetătorii din domeniul tehnico-aplicativ, e limpede pentru mine că vor să obţină monopolul accesului la fonduri. Eu aşa văd acum lucrurile şi nu mă sfiesc s-o spun. Şi, cum tehnicienii deţin poziţiile cele mai importante în ANCS, ei dictează. S-a ajuns la tensiuni făţişe între Academia Română şi ANCS, când preşedintele acesteia din urmă, un distins inginer, a încercat să impună principiul potrivit căruia nu mai contează pentru aprecierea cuiva cărţile pe care le-a scris, ci numai articolele publicate şi citate în revistele cotate ISI! Atunci vicepreşedintele Academiei Române a părăsit sala de şedinţe în semn de protest. Până şi formularele de evaluare sunt elaborate, aşa cum erau pe vremea Elenei Ceauşescu, exclusiv pentru oameni din sectorul tehnologic, nu umanist.
Şi grecii au respins Bizanţul până în secolul al XIX-lea
La origine, dincolo de anii â60, când au început să fie promovate studiile de bizantinologie în România? Domeniul, am putea spune, este de dată recentă...
A fost o vreme când cultura românească de expresie slavonă a făcut parte din cultura Commonwealth-ului bizantin, cum numeşte Obolensky lumea aflată sub influenţa şi chiar autoritatea Bizanţului, era o variantă locală, particulară a culturii bizantine. Vine momentul când apare o emulaţie, e momentul umanismului creştin ortodox, în strânsă legătură cu cultura latină a Occidentului, când scriu cronicarii Grigore Ureche, Miron şi Nicolae Costin, stolnicul Cantacuzino, apare apoi Dimitrie Cantemir, care face din Bizanţ o sursă de legitimitate pentru statele româneşti şi pentru dinastia pe care el vrea să o întemeieze în Moldova. Şi începe o serie - aş spune pe şleau - de falsuri istoriografice, de legende interesate. Anume, că Bizanţul i-ar fi dat lui Alexandru cel Bun coroană despotală şi însemne despotale...
Din acest moment apare respingerea Bizanţului la noi?
Nu tocmai. După Şcoala ardeleană, vin, în sec. XIX, istoricii liberali şi romantici, adevăraţii radicali hotărâţi să respingă cu totul Bizanţul şi civilizaţia bizantină, dar nu în numele unei „Ortodoxii“ creştine, ci în spiritul gânditorilor luminişti şi revoluţionari din Europa occidentală, din sec. XVIII, ale căror idei, potrivnice atât Ortodoxiei răsăritene, cât şi catolicismului, se răspândesc şi capătă acum autoritate în toată lumea balcanică, aflată în efervescenţa luptelor pentru afirmare naţională şi modernizare. Până şi grecii respingeau atunci Bizanţul, spunând că e o făcătură latino-orientală, străină de elenismul autentic. Aşa spuneau istoricii greci până ce au venit şi la ei romanticii, care, către mijlocul secolului XIX, au reabilitat Bizanţul, ca fază din evoluţia elenismului, dar care, într-un fel, l-au şi „naţionalizat“ integral, l-au elenizat, inadecvat realităţii.
Cu nuanţe care ne sunt proprii, dictate mai cu seamă de sentimentul naţional, de ataşamentul faţă de trecutul naţional medieval, de antifanariotism, şi la noi, pe urmele paşoptiştilor şi unioniştilor, ale unor Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, gânditori de factură naţional-liberală precum E. Lovinescu, Dumitru Drăghicescu, Pompiliu Eliade, au fost toţi critici acerbi ai Bizanţului şi ai Bisericii Ortodoxe. În mare măsură, e vorba aici şi de un ecou al disputei din Rusia, dintre slavofili şi occidentalizanţi. Bizantinismul „a la russe“ nu este însă întru totul fidel bizantinismului autentic, grecesc.
Dar spuneţi-ne, mai departe, care au fost poziţiile cărturarilor noştri faţă de Bizanţ?
După valul acesta romantic şi liberal, cu rădăcini, de fapt, iluministe, s-a încercat reabilitarea Bizanţului şi a rolului elenismului în istoria românilor. E opera generaţiei lui Nicolae Iorga. Şi noi, la Institut, am elaborat cândva un volum de studii închinat lui Nicolae Iorga ca bizantinist. Îndrăznesc să spun că viziunea lui despre Bizanţ nu este întotdeauna cea mai exactă, nici judecata lui cea mai dreaptă. De pildă, Iorga a ţinut câteva lecţii la Sorbona despre literatura bizantină, foarte interesante, desigur, numai că şi foarte subiective. El încearcă să judece literatura bizantină prin prisma propriilor criterii de valoare literară, să o evalueze potrivit gustului lui estetic. Imposibil! Literatura bizantină nu e o literatură proaspătă, care se hrăneşte din impresii personale, care exprimă trăiri personale, subiective, în forme naive, directe, spontane. Literatura bizantină n-are nimic spontan. E foarte greu să înţelegi o asemenea literatură. Iorga înţelegea mai bine şi îndrăgea mai mult literatura medievală occidentală, care are varietatea ei naţională şi, adesea, un caracter popular. Literatura bizantină este scrisă într-o limbă moartă - greaca veche -, pe care n-o vorbea nimeni curent nici chiar în Bizanţ. Erau nişte obstacole greu de trecut.
„S-a cultivat ideea că noi ne-am datora civilizaţia medievală mai ales bulgarilor“
Să revenim la momentul Iorga din bizantinologie...
Iorga a lansat foarte multe idei şi ipoteze despre Bizanţ, despre legăturile româno-bizantine, a scris lucruri fundamentale. Marele lui merit este că a tratat consecvent Bizanţul ca pe o sinteză, potrivit formulei clasice a lui Krumbacher. În această sinteză originală bizantină se amalgamează ideea de stat şi dreptul roman, paideia greacă, adică valorile culturale şi sistemul de învăţământ grecesc, doctrina religioasă creştină şi unele elemente orientale, importate şi ca urmare a extensiunii Imperiului Roman în Orient, dar şi prin adoptarea creştinismului care aduce cu sine întreaga tradiţie orientală iudaică, citită într-o cheie proprie. Iorga a promovat ideea că Bizanţul reprezintă o formă universală de civilizaţie pe care popoarele din Sud-Estul european au adoptat-o, prelucrând-o potrivit propriilor aspiraţii şi nevoi şi dându-i conţinuturi variate.
Spunea cândva Nicolae Iorga „ideile sunt ca apa, iau forma vasului în care intră“, ideea se adaptează, aşadar, realităţilor pe care le serveşte. Tot aşa, formele bizantine au fost puse în serviciul realităţilor bulgăreşti, sârbeşti, ruseşti, româneşti, pe care le-au servit.
După Primul Război Mondial, ce s-a întâmplat în domeniul studierii bizantinologiei?
La noi, alături de Nicolae Iorga, au continuat să cultive studiile bizantine Demostene Russo, Nicolae Bănescu, George Murnu, Constantin Litzica, Orest Tafrali, Vasile Grecu, I. D. Ştefănescu, părintele Petrescu, George I. Brătianu, Alexandru Elian. Au fost numeroşi bizantinişti... A fost o perioadă de înflorire a bizantinologiei la noi, pentru că eram parte a unei lumi, pe care Bizanţul şi-a pus pecetea.
Pe plan modial, bizantinologia a resimţit consecinţele Revoluţiei bolşevice. Rusia impulsionase mult studiile bizantine, în calitate de aspirantă la moştenirea Imperiului bizantin. Savanţii ruşi au făcut mult pentru cercetarea influenţei bizantine asupra tuturor slavilor, au propus teme şi au deschis direcţii noi de cercetare. Revoluţia a curmat pentru o vreme, în numele ateismului militant şi al luptei împotriva imperialismului, cercetarea Bizanţului.
Bizantiniştii ruşi şi sovietici au insistat printre altele asupra originalităţii modului de prelucrare a modelului bizantin de către slavi, ba chiar, în chip exagerat, asupra superiorităţii slavilor în raport cu bizantinii. După cel de-al II-lea Război Mondial, comuniştii au socotit că această idee trebuia neapărat băgată şi în capul românilor. Aşa încât, s-a cultivat ideea că noi ne-am datora civilizaţia medievală mai ales bulgarilor. S-a mers până acolo încât să se pretindă că bulgarii i-au creştinat pe români prin secolul al IX-lea. A fost un punct de încercare a bunelor relaţii încropite între unii istorici şi regimul comunist. P. P. Panaitescu, de exemplu, care, de voie, de nevoie, se încadrase în disciplina de gândire istorică marxist-leninistă, a refuzat să susţină ideea că românii ar fi fost încreştinaţi de bulgari şi i-a rezistat deschis, pe această temă, lui Mihail Roller, în şedinţă publică. Acest fapt a provocat o adevărată criză atunci, Panaitescu a dispărut pentru o vreme de acasă, fiind arestat... A fost o luptă cumplită ca să se impună aceste idei. Şi în Occident apare ideea despre încreştinarea noastră de către bulgari...
Pe ce căi? Pe căi culturale?
Printr-un sistem de propagandă activ şi bine organizat, pe care bulgarii îl au, dar noi nu-l mai avem de multe decenii. Românii au uitat, de multă vreme, să-şi facă propagandă, în sensul difuzării în forme convingătoare şi elegante a adevărului despre identitatea, istoria şi cultura lor. Cred că numai în vremea regelui Carol al II-lea s-a făcut propagandă culturală românească autentică. Uitaţi-vă, grecii au instalat acum o Fundaţie elenică la Bucureşti, vor deschide una şi la Sofia, apoi o alta la Belgrad, în care pompează sume mari de bani, te şi miri de unde le au. Ei îşi iubesc naţia şi îşi cunosc interesul. Vor să extindă cunoaşterea limbii greceşti, chiar dacă Grecia nu mai e nici vechea Eladă, nici Bizanţul, nici măcar Patriarhia din Fanar. La fundaţia din Bucureşti, 80 de elevi români învaţă neogreaca.
▲
„Secularizarea impusă de Cuza a provocat călugărimii greceşti o catastrofă economică“
Care este imaginea Fanarului la noi?
În vremea din urmă, cu trecerea timpului şi stingerea patimilor pe care le-au stârnit, şi nu numai la noi, conceptele de Fanar, fanarioţi şi fanariotism au fost mult reconsiderate. Se poate vorbi, şi asta de multă vreme, de o reabilitare a fanariotismului. Ea nu este şi nu poate fi însă nici integrală, nici acceptată în egală măsură şi în aceiaşi termeni de toţi istoricii. Ce erau, de fapt, fanarioţii? Erau reprezentanţii cercurilor înalte ale ierarhiei bisericeşti şi ale patriciatului grecesc constantinopolitan din lumea post-bizantină, din vremea turcocraţiei, grupaţi în jurul Patriarhiei ortodoxe, al cărei sediu fusese strămutat în cartierul zis Fanar din Istanbul, care au acceptat, sub condiţia garantării libertăţii Bisericii creştine Ortodoxe, colaborarea cu stăpânitorul otoman.
Fanarioţii sunt totuşi admiraţi în Grecia de astăzi, ca nişte oameni inteligenţi şi realişti, care au salvat elenismul printr-o politică, desigur, oportunistă, dar singura posibilă. Este subliniat faptul real că mulţi fanarioţi erau oameni de mare cultură şi rafinament. Luminile occidentale, ideile revoluţionare franceze prin ei au venit în lumea greacă şi în lumea românească. Asta nu ne poate face să uităm însă că fenomenul fanariot este un produs al Imperiului Otoman, o struţo-cămilă creştino-islamică şi turco-grecească, fanarioţii au fost instrumentele otomanilor. Învăţaţii greci de astăzi greşesc grav atunci când elogiază hiperbolic rolul regimului fanariot în Ţările Române şi când îi acuză de şovinism românesc pe aceia care formulează rezerve la adresa fanarioţilor sau care fac apologia lui Tudor Vladimirescu. Va fi mereu o dispută între greci şi români în această privinţă. Grecii încearcă să-i naţionalizeze pe fanarioţi, să-i privească numai din punctul de vedere al meritelor lor faţă de naţiunea greacă şi a elenismului. Şerban Papacostea şi Florin Constantiniu au arătat foarte bine, cu ani de zile în urmă, că trebuie făcută o netă separare între beneficiile aduse culturii româneşti de contactul, prin fanarioţi, cu cultura europeană occidentală, pe de o parte şi consecinţele negative ale regimului fanariot instaurat în Ţările Române după Cantemir şi Brâncoveanu, pe de alta.
Dar chiar şi în privinţa dezvoltării culturii, trebuie făcută o distincţie între avântul culturii româneşti, a „neo-bizantinismului“ din vremea lui Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu, şi înflorirea culturii greco-române din vremea fanarioţilor. Şi a fost apoi acea închinare la Muntele Athos a mănăstirilor, care a căpătat proporţii pe vremea fanarioţilor şi a făcut ca o treime din teritoriul agricol al României să fie sub control străin - o concesiune extraordinară... Secularizarea impusă de A. I. Cuza a provocat călugărimii greceşti o catastrofă economică, s-au ruinat multe mănăstiri, cele din Epir au suferit o sărăcire drastică.
