Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Rugăciunea, contemplația și lumina dumnezeiască în gândirea și experiența Sfântului Simeon Noul Teolog

Rugăciunea, contemplația și lumina dumnezeiască în gândirea și experiența Sfântului Simeon Noul Teolog

Galerie foto (5) Galerie foto (5) Interviu
Un articol de: Pr. Narcis Stupcanu - 12 Ian, 2022

La începutul „Anului omagial al rugăciunii în viaţa Bisericii şi a creştinului” şi al „Anului comemorativ al sfinţilor isihaşti Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi Paisie de la Neamţ”, părintele profesor Constantin Pătuleanu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, a acordat un amplu interviu postului de radio TRINITAS al Patriarhiei Române, în cadrul ediției speciale a emisiunii „Părinții Bisericii, învățătorii noștri”. În prima parte a transcrierii acestei convorbiri ne vorbeşte despre isihasm şi felurile rugăciunii şi ne prezintă câteva aspecte definitorii ale personalităţii Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog.

Părinte profesor, anul acesta este dedicat isihasmului. În ce constă această mișcare duhovnicească?

După cum se cunoaște, ­începând cu veacul al 10-lea,­ în Sfântul Munte Athos, a luat ființă un curent cu numele de isihasm, al cărui pionier a fost Sfântul Simeon Noul Teolog, iar desăvârșitor Sfântul Grigorie Palama (1296-1359). Sfântul Simeon Noul Teolog (949-1022), acest „bărbat dumnezeiesc”, cum l-a numit ucenicul său, Nichita Stethatul, a dezvoltat o „teologie înnoitoare”. În timp ce Apusul punea, în această perioadă, bazele teologiei scolastice, Răsăritul s-a concentrat pe o teologie înnoitoare, bazată pe rugăciune și contem­plație, pe o teologie a vederii și experierii luminii dumne­ze­iești, pe îndumnezeirea omului prin asceză, rugăciune și contem­plație. Citind viața Sfântului Simeon Noul Teolog, oricine poate constata că din tinerețe era preocupat exclusiv de post și asceză, de rugăciune și con­templație, fiind un om cu totul duhovnicesc și plin de evlavie, iubitor de Hristos și temător de Dumnezeu. În felul acesta, el s-a poziționat în șirul și în duhul filocalic al Părinților anteriori lui, stând totodată în tra­diția cea nouă, isihastă, deschisă de Sfântul Antonie cel Mare, de Origen, de Sfântul Diadoh, de Evagrie Ponticul, de Pă­rinții Capadocieni, continuată de Sfântul Dionisie Areopagitul, de Sfântul Maxim Mărturisitorul, de Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Ioan Scărarul.

Cine a fost Sfântul Simeon Noul Teolog?

Sfântul Simeon Noul Teolog s-a născut la Galata, în Paflagonia, într-o familie de mici nobili din provincie. A studiat la Constantinopol sub directa supraveghere a unchiului său, care deținea o slujbă în administrația împărătească. După moartea unchiului său, întâmplată în anul 963, Simeon, deși mult prea tânăr, se apropie de Mănăstirea Studion și de Simeon Evlaviosul, care va deveni părintele său duhovnicesc. A continuat să trăiască în lume până în anul 976, dar a rămas sub influ­ența duhovnicească a îndrumătorului său.

În 976, după ce a reușit să-și rezolve toate problemele ce țineau de familie, s-a retras la Mănăstirea Studion. Egumenul Petru l-a încre­dințat duhovnicului Simeon Evlaviosul, care, după numai un an, l-a lăsat în grija egumenului Antonie de la Mănăstirea Mamas. În anul 980, egumenul Antonie l-a hirotonit întru preot, iar la scurt timp după moartea acestuia, Simeon a fost ales în fruntea mănăstirii, cu acordul patriarhului Nicolae Hrisoverghi. Astfel a început o nouă perioadă atât pentru dezvoltarea personală a Sfântului Simeon, cât și pentru viața mănăstirii. Viața duhovnicească a monahului Simeon va spori în special prin intensificarea rugăciunii și a trăirii lăuntrice.

Totodată, a început să ia unele măsuri administrative, dar și pentru întărirea disciplinei între monahi, fapt ce a provocat o revoltă în urma căreia patriarhul Sinesie a trimis în exil 30 de monahi. Până la urmă, Simeon s-a retras de la egumenat în anul 1005, cu binecuvântarea patriarhului Serghie. Cu această ocazie, Simeon va pleda pentru intensificarea cultului părintelui său duhovnicesc, care începuse încă de la moartea sa, în anul 987. El i-a compus o serie de imnuri și i-a închinat o zi de sărbătoare anuală. Fostul mitropolit de Nicomidia, Ștefan, cu care a intrat în conflict, îl va pârî patriarhului, Sfântul Simeon fiind nevoit să plece în exil în anul 1009. Prima destinație a exilului său va fi localitatea Chrysopolis (Scutari), pe malul răsăritean al Bosforului, dar mai târziu se va retrage în Mănăstirea „Sfânta Marina”, aflată în ruină, pe care o va restaura. Chiar dacă va fi reabilitat de patriarh, Simeon va rămâne la Mănăstirea „Sfânta Marina” până ce va trece la Domnul, în 12 martie 1022.

Din viețile sfinților culegem exemple concrete de conduită creștină, putem găsi răspunsuri la unele întrebări care țin de comportamentul creștin, dar poate cea mai mare moștenire duhovnicească se cuprinde în operele scrise care ne-au rămas de la ei. Care este zestrea spirituală a Sfântului Cuvios Simeon Noul Teolog la care putem avea acces astăzi?

Opera Sfântului Simeon Noul Teolog constă în primul rând în Catehezele, în număr de 34, care se adresează în special monahilor. Catehezele au fost scrise pe când era stareț la Mănăstirea Mamas. Prin ele, Sfântul Simeon încearcă să ofere soluții la diferitele probleme care-i frământă pe monahi privitoare la desăvârșirea lăuntrică. Apoi amintim Imnele dragostei dumne­zeiești; Cuvântări teologice, în număr de 3; Cuvântări etice, în număr de 15; Capete teologice și practice, 225 la număr.

Nu se poate preciza data redactării operei Sfântului Simeon. E de presupus că el și-a început opera în Mănăstirea Studion, care avea o bogată experiență în acest sens, dar unde nu a rămas decât un an, și a continuat-o în mănăstirea Sfântului Mamas. Aici începe o viață duhovnicească intensă, coroborată și cu reorganizarea vieții monastice. Opera Sfântului Simeon se înscrie în tradiția ascetică și duhovnicească răsăriteană, descriind urcușul duhov­nicesc al omului, de la cură­țirea de patimi și dobândirea vir­tuților la contemplarea rațiu­nilor duhovni­cești și apoi la vederea lui Dumnezeu în lumină și la unirea cu El. Datorită faptului că el aduce o notă accentuată de trăire și simțire în teologia sa, poate fi consi­derat un înnoitor în tradiția duhov­nicească.

2022 a fost proclamat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept „Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii şi a creştinului“. Care sunt aspectele definitorii, privind rugăciunea, în opera Sfântului Simeon Noul Teolog?

Sfântul Simeon a fost un îndrumător al monahilor în privința rugăciunii curate. El arată că sunt patru feluri de rugăciuni. Primele două sunt amăgitoare, numai al treilea şi al patrulea sunt născătoare de lumină.

Întâiul fel de rugăciune este însoțit de lucrarea imaginației. Cel ce se roagă ridică mâinile, ochii și mintea la cer și își închipuie cu mintea lucrurile dumnezeiești, bunurile cerești, cetele îngerești, tinzând spre iubirea lui Dumnezeu. Această stare de rugăciune este însoțită și de lacrimi. Uneori poate interveni mândria pentru cel ce socotește starea aceasta ca har de la Dumnezeu. Deci în această etapă rugăciunea poate fi însoțită de pretinse fenomene extraordinare, viziuni luminoase, sen­zații de miresme, glasuri ireale. Poate duce chiar și la nebunie, cauza fiind nedobândirea nepătimirii și a virtuților.

La al doilea fel de rugăciune se ajunge după ce mintea s-a întors de la lucrurile sensibile și de la sen­zațiile exterioare și se concentrează la cuvintele rugăciunii, căutând să alunge gândurile exterioare. În acest stadiu de rugăciune se iscă o luptă care nu lasă loc liniștirii și lucrării virtuților. Cel ce se roagă poate cădea în slava deșartă, dispre­țuindu-i pe ceilalți. Această rugăciune o depă­șește pe cea dintâi, e faza psalmodiei, a îndulcirii cu cuvinte duioase. În prima fază nu se putea psal­modia întrucât „nu se poate cânta Domnului pe pământ străin, sau într-o inimă pătimașă”. Se referă aici la robia babilonică a poporului ales. Robia patimilor trebuie îndepărtată, ca omul să se poată ruga în pace și liniște. Aceasta e rugăciunea celor progresați.

Al treilea fel de rugăciune începe prin ascultare - adică, în vremea rugăciunii, mintea păzește inima și din adâncul ei se roagă Domnului -, e rugăciunea bărbatului duhovnicesc sau a bărbatului desăvâr­șit, după măsura plinătății lui Hristos. Acest fel de rugăciune e posibil doar dacă sufletul a ajuns la nepătimirea desăvârșită, adică la lepădarea de orice afecțiune față de lume, ascultare de duhovnic, tăierea voii proprii, mortificare față de orice împătimire lumească. Mintea rămâne liberă față de săgețile diavolului și față de orice gând. E liberă să se roage cu inima curată. Acesta este începutul de lungă durată al rugăciunii desăvârșite. La rugăciunea curată se ajunge prin multe eforturi de purificare de patimi și de gânduri. Numai dobândind o conștiință curată față de Dumnezeu, față de oameni și față de lume se poate dobândi rugăciunea curată. Esențiale nu sunt cele enumerate mai sus, ca sumă a unor reguli, ci importantă cu adevărat este starea permanentă de nepătimire dobândită de cel ce se roagă autentic.

Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește și de un al patrulea fel de rugăciune, cel al bătrânului duhovnicesc, când mintea nu mai are lipsă de asemenea mijloace fiziologice auxiliare, ci dintr-o dată realizează această stare și rămâne neclintită în contemplație. Abia această stare încheie scara rugăciunii.

Pentru o mai bună înțelegere a acestei metode vom împărți textul Sfântului Simeon în procedee auxiliare şi achiziţii, după cum urmează: metoda propusă de Sfântul Simeon reprezintă, așa cum va spune mai târziu Sfântul Grigorie Palama, doar un mijloc auxiliar, care îl ajută pe credincios să-și găsească pacea și liniștea, să-și regăsească sinele, în urma prea multor risipiri: „Șezând într-o chilie liniștită, singur într-un colț, fă ce-ți spun: închide ușa și ridică-ți mintea de la tot ce e deșert și trecător. Apoi sprijină-ți bărbia în piept și îndreaptă-ți ochii sensibili cu toată mintea spre tine însuți. Și ține puțin și inspirarea aerului ca să ții mintea ta și să afli locul inimii unde obișnuiesc să se găsească toate puterile sufletești”. Făcând astfel, rugătorul se va putea bucura el însuși de întâlnirea binefăcătoare a minții cu inima. Și acolo, în adâncul de taină al inimii, se va produce marea întâlnire cu Hristos: „Mai întâi vei afla un întuneric gros, de nestrăbătut. Dar stăruind și făcând acest lucru, noaptea și ziua, vei afla o minune, o fericire negrăită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce n-a crezut niciodată: vede aerul din întunericul inimii și pe sine întreagă, plină de putere de discernământ, și, din acel moment, îndată ce se arată un gând, îl alungă și-l nimicește înainte de a se închega și lua formă, prin chemarea lui Iisus Hristos”.

Teologii, preoții și credincioșii noștri caută să se roage. De fiecare dată ne confruntăm la biserică cu o avalanșă de întrebări din partea credincio­șilor: Părinte, cum să mă rog? Cum pot să știu dacă rugăciunea mea este desăvârșită? Cum aș putea eu să-mi desăvârșesc rugăciunea? De ce oare nu este împlinită rugăciunea mea, deși mă rog de mult timp pentru ceva anume?

Toate lucrurile acestea sunt decantate de Sfinții Părinți de-a lungul experienței lor în rugăciune prin Duhul Sfânt și ei sunt aceia care ne arată că în procesul acesta de desăvârșire a rugăciunii omul are nevoie, pe de o parte, de aportul propriu, de colaborare cu harul - omul este colaborator al lui Dumnezeu, este partener al Lui. Și atunci partea omului presupune efortul acesta, dureros uneori, de a ne despătimi. Nu e ușor. Nu e ușor să lași în urmă patimile care te-au marcat de-a lungul întregii tale existențe, să renunți la plăcerile de zi cu zi. Fie că vorbim de lucrurile acestea fizice - știu eu? - de fumat, de băutură, de mâncarea prea multă, de plăcerile carnale, de mânie și ură, de dorința de răzbunare etc. Toate acestea sunt lucruri de care ne-am legat și pe care tot săvâr­șindu-le ne-au dus la împătimire; și știm că despătimirea omului este un proces dureros și anevoios. Dar Sfântul Simeon îi spune creș­tinului de astăzi, și teologului, și pre­otului: Pentru a trăi în adevăr, pentru a trăi o viață desăvârșită, ca un creștin adevărat, ai nevoie de această treaptă a despătimirii, de acest proces care nu e ușor. Dincolo de procesul acesta ai nevoie și de contemplare sau de o rugăciune auten­tică. De aceea, Sfântul Simeon ne vorbește despre patru stadii ale rugăciunii. Și sigur că atunci când suntem într-un anumit stadiu de rugăciune suntem confruntați, cum am spus, și cu ispitele, și cu căderile. Dar nu trebuie să disperăm, pentru că următorul stadiu al rugăciunii devine stadiul rugăciunii combinat cu psalmodierea. Adică începem să-I cântăm lui Dumnezeu. Când cântă omul în general? Când e bucuros, când are pace cu sine și cu semenii, atunci începe să cânte. Femeile noastre, la țară, când fac curat în casă, când sunt liniștite și au pace, încep să cânte. La lucru de multe ori, pe ogor, am auzit oameni, bărbați, dar și femei, care, pentru că aveau o stare de pace, cântau. Asta facem, cântăm. Dar ce facem când mergem la biserică? De asemenea, când avem pace cu Dumnezeu, cântăm împreună la Sfânta Liturghie...

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare spune că psalmodierea alungă duhul akediei sau al lehamitei.

Exact aceasta spune și Sfântul Simeon Noul Teolog, că dacă ne-am ruga nonstop cu rugăciunea inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, am putea să cădem în acest duh al akediei, în această trândăvie, lenevire - diavolul îți poate fura mintea pentru că tot repeți la infinit aceeași formulă de rugăciune. De altfel, Sfântul Cuvios Ioan Casian spune că nici psalmii n-ar trebui citiți în biserică neîntrerupt. Ei trebuie alternați cu diferite alte rugăciuni, cu diferite psalmodieri. Și Sfântul Simeon Noul Teolog spune la fel: trebuie să întrerupem această rostire a rugăciunii neîncetate, pe care putem să o săvârșim, de exemplu, timp de o oră și jumătate, cu o jumătate de oră de psalmodiere; și apoi să continuăm încă o oră cu rugăciunea inimii. De ce? Tocmai pentru ca prin această îmbinare între rugăciune și cântare să fim totdeauna treji, să fim vii, cum ne îndeamnă și Sfântul Ioan Casian. Adică rugăciunea noastră să fie vie. Și e vie în măsura în care noi suntem atenți la ceea ce rostim, că degeaba spunem cuvinte multe, cum ne învață și Sfântul Apostol Pavel, dacă nu suntem atenți la ceea ce spunem.