„Să facem Rai din ce ne-a rămas”

În urmă cu 16 ani, proaspăt absolventă de Teatru, după ce a jucat un an la „Nottara” și a virat spre jurnalism pentru puțină vreme, s-a întors în Mândra, lângă Făgăraș, preocupată de memoria culturală a satului natal. Mai întâi a recuperat bucățele din portul tradițional, pe care le-a așezat pe tricouri, creând „Mândra Chic”, un brand inedit de zestre contemporană. Așa a început povestea Muzeului de pânze și povești, pe care l-a amenajat în casa familiei. A parcurs, de atunci, un drum anevoios de reclădire a încrederii comunității în propriile puteri, recuperând piese de port, meșteșuguri uitate, arătându-le copiilor care le este rădăcina, împăcându-i pe săteni cu propriul trecut. A făcut din aceste eforturi proiecte pentru o viață. Alina Zară, omul care crede în oameni, culege povești și traduce, în felul ei unic, trecutul pentru noi toți.

Cum a fost atunci, la început de drum?

Atât de multe s-au întâmplat în parcursul ăsta, încât nu mai știu care a fost momentul determinant. Cred că declanșatorul a fost bunica, apoi căutarea asta spre rădăcina neamului, în care cred, fără să fiu un patriot de­șănțat. Eu sunt naționalistă, dar o naționalistă romantică. Nu cred că am pus noi coada la prună; cred că am avut niște vârfuri. Cred că suntem puternici împreună, începând de la familie, unitate, țară. Bunica ne-a sădit ideea că nu putem crește fără rădăcini. Și ideea de bunătate, de implicare. Eu cred foarte mult în comunitate. Mi se și spune că sunt community builder. Cred că am găsit niște pârghii, niște „artificii” ca să reclădesc un pic comunitatea, să înceapă oamenii să prindă curaj, să lucreze din nou împreună, să ai emoția aceea când te plimbi prin sat că sunt porți deschise pe care poți intra oricând, că te saluți cu oamenii pe stradă, că atunci când trag clopotele de sărbătoare ori de mort lumea iese la poartă. Eu cred mult că o comunitate poate să vindece, începând din plan cultural, spiritual, economic, al educației, pe toate palierele. Din punctul de vedere al unora, e o misiune aproape imposibilă. Dar nu vreau să reclădesc comunitatea aceea pe care o știam cândva, pentru că nu mai putem. Suntem alți oameni, avem altă educație, chiar dacă am păstrat rădăcina, alte nevoi. Șezătorile noastre nu mai sunt doar pentru ca să apari de Paști într-o cămașă nouă. Doamnele din șezătorile noastre le privesc ca pe un motiv de a socializa, de a se implica, de a se educa, de a simți că fac parte dintr-o poveste. Șezătorile de astăzi sunt terapeutice.

Cum era comunitatea din Mândra la momentul acela?

Procentual vorbind, era mai mare. Între timp, i-am pierdut pe foarte mulți dintre cei care, cumva, erau piloni în exercițiul nostru de recuperare a memoriei comu­nității. Așa cum spun sociologii, atunci aveai „informatori”, aveai de la cine să strângi poveștile. Deși am făcut destul de multe, îmi pare rău că nu am avut suficient timp să-i prindem pe toți, să adunăm toate poveștile. E o misiune imposibilă, suntem conștienți, dar o umbră de părere de rău există. De aici și graba, și zbuciumul nostru de acum. Nenea Vasilie are 91 de ani - „Hai repede la el. Hai, când ne facem timp? Cine știe...”. S-a întâmplat de foarte multe ori să ajungem târziu și, odată cu oamenii, să plece povești. Era însă și o comunitate mai închisă, pentru că nu avea exer­cițiul lui „împreună”. Oamenii îl pierduseră și nu știau să se uite în jur și să îmbrățișeze ce au foarte frumos. Nu înțelegeau cât de valoros e portul, cât de valoroasă e fiecare istorie personală a celor care au trecut prin războaie, prin închisorile comuniste, fiecare bătrân sfătos. Unul dintre cele mai importante patrimonii pe care le avem aici, la Mândra, sunt oamenii.

 „E un hău din ce în ce mai adânc între generații”

Tot ce faceți - revalorizarea portului, a meșteșugurilor femeiești - se învârte în jurul unor concepte vii, scuturate de clișee - „zestre contemporană”, „șezători contemporane”. Ați construit o punte între trecut și viitor, ați împăcat vechiul și noul. De ce a fost nevoie în toată munca asta?

De răbdare, de înțelepciune, de diplomație culturală și umană, de empatie foarte multă. Într-adevăr, noi am construit o punte între generații. Am pus piatră cu piatră, scândură cu scândură. Pentru că e un hău din ce în ce mai adânc între generații. Limbajul, spre exemplu - noi între noi nu mai vorbim același limbaj. Și tot ce facem noi este un fel de traducere. Simbolistica și toată esența au rămas. Dar dacă străbunica mea ar veni acum și ne-am uita amândouă la un obiect, am vedea același lucru, însă am înțelege diferit, prin prisma educației, a culturii noastre, a experiențelor, a dramelor sau a bucuriilor pe care le-am trăit. Nu-i ușor să lucrezi cu oameni, nu-i ușor să lucrezi cu oameni care au traumă trans­genera­țională pe linia asta legată de comunism, plus tot ce s-a mai adăugat de la Revoluție încoace. Nu e ușor, dar e și foarte frumos. E frumos să vezi copiii cum cresc și să știi că ai făcut tot ce-ai putut ca să aibă un pic de esență când pornesc la drum. Avem proiectul pentru copii, care se numește „Copii cu cartea-n traistă”, prin care încercăm să-i pregătim de drum pentru tot ce urmează.

Accentele proiectelor dumneavoastră cad pe recuperarea unor meșteșuguri și redarea acestora oamenilor din sat. E, într-un fel, ceea ce propune și UNESCO în privința patrimoniului cultural imaterial. Care au fost reușitele de care v-ați bucurat în acești ani, din perspectiva aceasta?

Roadele începem să le culegem acum, de vreo doi ani. Prima și cea mai importantă reușită personală este faptul că mi-am așezat toată povestea, am învățat să deleg și să cresc oameni care să preia proiectele noastre. Am reușit să ne setăm niște direcții. Am început să așezăm în matcă foarte, foarte bine portul din sat și să educăm oamenii să înțeleagă evoluția lui, felul în care se poartă piesele. Am desfăcut piesele, am învățat, am căutat materiale și am recuperat. Am început să refacem și alte piese - laibărul cu colți. Iarna asta la el am lucrat. Am reușit să facem o serie de ateliere în care am învățat să recreăm portul de vară, cu pălăria gătită și cu șurțul de mătase. Femeile și le fac acasă acum. Una dintre pălării a fost, de curând, și într-un eveniment contemporan - o colecție de pălării semnată de Doina Levintza. Apoi ne-am setat pe recuperare de meșteșug și am creat niște grupuri de lucru în cadrul proiectului „Urzeala vremurilor”, pentru recuperarea țesutului la război. Acum lucrăm la ceva ce noi numim „Ia Înviere”, pe care ne-am propus să încercăm s-o lansăm de Paști, anul viitor. Iar anul acesta, de Paști, am început să povestim despre ea într-o expoziție amenajată în holul bisericii. Nu mai țese nimeni ii de Făgăraș și de aceea am botezat proiectul „Ia Înviere”. Iar cel de-al doilea grup de lucru este cel al dantelăreselor, meșteșug pe care la noi îl practica foarte multă lume și pe care încă-l știe destul de multă lume. Ne-am dorit mult să nu se piardă. Încercăm să le motivăm pe doamne, lucrăm cu restauratori de textile, cu designeri de obiect, cu etnografi, cu oameni care ne pot așeza mintea creativ în direcția asta, dar păstrând specificul local. Astea ar fi „vârfurile de lance” ale reușitelor noastre. Recuperarea portului, recuperarea țesu­tului, a dantelăritului, memoria comunității, arhiva comunității rămân pentru noi proiecte de viață și sunt reușite, din punctul meu de vedere.

Prin „Urzeala vremurilor” v-ați propus să refaceți harta țesătorilor din România. Ce veți face, mai exact?

Vrem să recuperăm mește­șugul și să-l redăm comunității. Și toată lumea vine spre noi să învețe. Ne-am propus să creăm o metodologie contemporană. Țesă­toa­rele mai în vârstă, în general, nu au metodă pedagogică. Bătrânele, iarnă de iarnă, primăvară de primăvară, de pe la vârsta de 4 ani, au stat pe lângă o bunică, o mamă care țesea la război. Ani întregi, pas cu pas. Noi nu putem învăța în câteva ore tot ce au învățat ele într-o viață. Și avem nevoie de metodologie de predare a mește­șugului, fiindcă noi vorbim o altă limbă. Deci, ne-am propus să învățăm noi mai întâi, apoi, din aproape în aproape, să punem la punct o structură prin care să dăruim povestea asta celor care vor.

Copiii gravitează în jurul tuturor proiectelor pe care le organizați la Muzeul de pânze și povești. Ce rol au cultura tradițională, memoria culturală a unui loc în educația lor, mai ales la vârste mici?

Un rol vital, categoric, pe termen lung. Pentru că pe termen scurt ai senzația că nu înțeleg, nu văd și nu simt nimic. Cred că suntem obligați să-i expunem la memoria locului, la produsul cultural local, să le picurăm și această informație. E alegerea lor ce vor face cu ea. Dar ne-am dat seama de faptul că noi le-am dat rădăcina, se simte. În momentul în care se desprind de zbuciumul copilăriei și adolescenței își aduc perfect aminte de tot ce au învățat la Muzeul de pânze și povești, de oamenii pe care i-au cunoscut, de atelierele în care și-au folosit mâna și mintea și se întorc foarte frumos înspre noi. Aleg drumuri frumoase și line în continuare. Și valorizează cultura din care fac parte. Hainele tradiționale nu mai sunt „zdrențe”, nu mai sunt „moși” și „babe” bătrânii satului, nu mai sunt „ruine” - se uită altfel la case. Cred că e vitală informația asta. Cum la fel de vital e și ca ei să plece, să cunoască lumea, să ne vadă într-un anumit context, pentru că atunci realizează cât suntem de bogați cultural. E important să valorizăm și să iubim locurile, oamenii. Ăia sunt ai noștri. În rest, toți suntem călători.

„Strămoșii noștri nu ne-au lăsat doar răni, ci și puterea de a le vindeca”

Un proiect extraordinar este și  „Garaj30”, un mix de istorie și memorie, sugerat printr-o colecție de obiecte și povești locale din comunism. A și fost inclus în Rețeaua memoriei a IICMER. Cum s-a născut proiectul acesta?

Străbunica mea a fost una dintre persoanele închise de comu­niști, la începutul anilor ‘50. Nu am știut foarte multe despre povestea ei. Abia când am început să învăț despre traumele transge­neraționale mi-am dat seama că pentru a mă vindeca trebuie să fac ceva în direcția asta. Mă durea de fiecare dată când îmi spuneau vecinii sau cine apucase să povestească cu ea ce bătăi luase în închisori. Am creat acest proiect egoist cumva, pentru a mă vindeca eu, personal. Dar sunt convinsă că putem să ne vindecăm și împreună de rănile pe care le-a lăsat comunismul în noi. Mândra este un sat în care se văd din avion, vorba aceea, urmele lăsate de comunism. S-a stricat tot - de la arhitectură până la prietenii între oameni. Dar citeam undeva, și așa este, că strămoșii noștri nu ne-au lăsat doar răni. Ei ne-au dat și puterea de a le vindeca și de a merge mai departe. Și asta facem acum. Apelăm la forța aceea a lor, fără a fi mistici.

Cum au primit oamenii proiectul, cum se raportează la perioada comunistă?

La fel ca mulți dintre noi, au îngropat perioada aceea. Ei nu știau că au avut vecini care au fost închiși, bătuți, chinuiți. Și în momentul în care am deschis subiectul și am început să povestim, au început să prindă curaj, să vorbească între ei, să descopere astfel de povești în familiile lor. În cadrul „Garaj30” am amenajat un spațiu de locuit din anii ‘70-’80 care creează un soi de nostalgie, cu peștele de pe televizor, sifoanele, păpușile aduse din Rusia. Și fiecărui obiect i-am atașat durerea din spate - ce-au însemnat cozile, cartelele, programul la televizor, un cadru care te ajută să povestești despre vremea aceea. Sunt foarte nostalgici în momentul în care intră. Apoi vine la rând șopronul cu sârmă ghimpată, cu poveștile dureroase ale oamenilor care au fost închiși și trecerea dintr-un spațiu în altul e fabuloasă pentru a observa felul în care funcționează mintea oamenilor. În șopron nu rezistă foarte mult. Pleacă plângând, dar se întorc. Cred că este unul dintre cele mai valoroase proiecte ale noastre, pe termen lung. 

„Înainte de toate, să nu strici” 

Sunteți adepta funcționării împreună într-o comunitate - muzeu, școală, biserică, bibliotecă, administrație locală. Ceva ce e destul de greu de reconstruit în satele românești trecute prin dezbinarea comunistă. Cum se pot reînnoda, totuși, aceste fire sensibile care legau oamenii odinioară?

Cred că cea mai multă energie a mea se duce în direcția asta. Ai nevoie de foarte multă înțelep­ciune și răbdare și misiunea este de a nu pierde pe nimeni din comunitate. Noi avem relații bune cu toți, dar eu, personal, mai intervin la un nivel - să-i ajut să nu aibă între ei conflicte majore, care să ne separe la un moment dat. Cred în bunătate; bunica ne-a învățat chestia asta. Un om care crește înconjurat de bunătate n-are cum să devină criminal, așa zicea. Eu vreau să trăiesc într-o comunitate de oameni buni, să pot să ies la poartă, să vorbesc frumos cu toată lumea, să ne împăcăm, să fie armonie. 

Ați spus la un moment dat că vă ghidați, cumva, după deviza restauratorilor: „Îna­inte de toate, să nu strici”. Din păcate, s-a stricat foarte mult în satele românești - și în materie de arhitectură, și de meșteșuguri și mai ales de suflet al locului. Ce mai putem face azi? 

Să facem Rai din ce ne-a rămas. Să nu mai stricăm nimic. Te uiți, cureți minim și vezi ce poți să clădești mai departe. Deviza asta e perfect adaptabilă psihologic la vremurile noastre - să nu strici relații, să nu strici arhitectură, să nu strici port. Să nu strici! Stricatul ăsta-i o vorbă românească atât de faină, când o folosești cu negația înainte. E complicat să nu stricăm, pentru că ne dorim confort și toată informația care vine spre noi este despre consumerism.

Dumneavoastră ce n-ați stricat și ați păstrat la Muzeul de pânze și povești?

Am stricat multe până să-mi dau seama că nu trebuie să fac asta. Deci, am făcut exact ce acum predic altora să nu facă. Dar m-am trezit. Și nu am stricat casa care adăpostește Muzeul de pânze și povești. Casa este oglinda unei alte povești din zona noastră, o casă făcută cu bani trimiși din America, în timpul marii migrații a ardelenilor peste Ocean de acum un secol. Este povestea unchiului nostru, care a plecat în America la 17 ani și e printre puținii care s-au întors și a făcut această casă. Apoi, în anii ‘70-’80, părinții noștri au refăcut casa în stilul de atunci, au dărâmat prispa de lemn și au creat o prispă de beton. Dar am păstrat zugrăvelile vechi și martori de zugrăveli. N-am stricat, deci, o bucățică din poveste.

Mesajul cel mai des folosit pe tricourile de zestre contemporană pe care le creați sub sigla „Mândra Chic” este „Fă Rai din ce ai”. Cum arată Raiul Alinei Zară?

E ca o uliță plină cu oameni buni, care au aripi de înger care nu se văd. Ei există, numai că sunt îmbrăcați cu niște haine contemporane care le ascund aripile. Și nici măcar ei nu mai știu de aripile acelea. Prin proiectul nostru asta facem - încercăm să-i „dezbrăcăm“, să-și vadă aripile.