Una dintre problemele cu care Biserica se confruntă în prezent este problema seculărizarii, care, odată cu epoca modernă, a devenit din ce în ce mai presantă. Lumea are impresia că ea nu există. De ce? Pentru că este un lucru nevăzut, dar mai ales pentru că plantează în inimile oamenilor ideea că dacă sunt fericiţi aici pe pământ, atunci nu le mai trebuie viaţa viitoare, nu le mai trebuie Dumnezeu, nu le mai trebuie o comuniune adevărată cu ceilalţi, nici chiar cu Hristos, ci doar legături de afaceri, din care să aibă un câştig. Toate valorile spirituale creştine revelate de Sfânta Treime sunt transformate în valori cu caracter uman, negându-se caracterul lor revelator. Pe vremea comunismului, sau a altor curente nefavorabile creştinismului, credincioşii învăţaseră să se ferească de el! dar secularizarea este greu de observat şi aşa cum spune profesorul Jean-François Colossimo în interviul de faţă, ea nu face martiri. Lumea nu se simte ameninţată de ea crede chiar că este un lucru normal, fără să ştie de fapt că ea corupe sufletul.
Secularizarea apare odată cu descoperirea omului ca raţiune autonomă
Domnule profesor, spuneţi-ne cum a apărut conceptul de secularizare. Poate fi el datat în timp?
Aşa cum se întâmplă destul de des, realitatea a apărut înaintea cuvântului. El este mai degrabă un cuvânt filosofic. În
secularizare intră termenul
secol din limba latină. Ideea care se regăseşte în spatele lui este că într-un fel, în relaţia existentă în mod general între Împărăţia lui Dumnezeu şi lume, între Biserică şi lume, întreg registrul simbolic, întreg registrul sfinţeniei, puţin câte puţin se transformă de fapt într-un spaţiu laicizat, un spaţiu public, se pierde dimensiunea transcendenţei divine, tot ceea ce era în ordinea verticalităţii se pune în ordinea orizontalităţii, tot ceea ce era în ordinea imuabilului se pune în ordinea transformării. Secularizarea începe în mod real, sau o putem data, odată cu Renaşterea, atunci când se trece de la un univers închis la un univers infinit, atunci când, în mod evident, omul devine într-un fel centrul lumii. Există o legătură foarte profundă între secularizare şi umanism, deoarece umanismul va presupune că efectiv toate regulile şi toate legile revelate contează mai puţin decât legile pe care omul şi le poate da sieşi.
Fenomenul se accelerează cu Iluminismul, unde omul se descoperă ca o raţiune autonomă, îşi impune chiar el însuşi legea sa în mod definitiv. Plecând de aici, se creează un conflict între credinţă şi raţiune, în mod particular în Occident unde scolasticii latini au încercat să unească credinţa cu raţiunea. Începând cu secolul al XVIII-lea, credinţa este trimisă într-un spaţiu subiectiv, acesta este fenomenul credinţei, al diversităţii credinţelor şi al punerii chestiunii credinţei, ceea ce duce la o formă de pozitivism în secolul al XIX-lea care face ca omul să se viseze demiurgul lui însuşi: îşi împropriază puteri prometeice şi se vede într-un anumit fel dumnezeu. De asemenea, începutul secularizării poate fi identificat fie în orizontul social unde se voia crearea unui om nou, fie în domeniul tehnic, fie sub forma imperialismului occidental, faţă de cultura mondială, în noţiunea de progres. Doar că, prin marile catastrofe ale secolului al XX-lea, ca Auschwitz, Nagasaki, Hiroshima, omul descoperă toată latura obscură şi aducătoare de moarte a raţiunii fără Dumnezeu.
Creştinismul secular pierde legătura cu Revelaţia, devenind o religie fără conţinut
Cum a evoluat secularizarea până astăzi şi prin ce se caracterizează ea?
Putem zice că secularizarea este încă în evoluţie. Or, atunci când ne uităm la această evoluţie, trebuie să citim, împreună cu filosoful german Carl Schmidt, un gând care a fost discutat în nazism, dar care este interesant asupra acestui punct de vedere, şi anume că toate marile idei politice ale lumii moderne sunt de fapt noţiuni teologice laicizate, secularizate, şi că, într-o oarecare măsură, atunci când critica modernă acuză Biblia de a conţine stări de antropomorfism, în final există mult mai mult teomorfism în modernitate decât există antropomorfism în Biblie.
Una dintre dificultăţile secularizării este că, aşa cum zicea Chersterton, un mare gânditor catolic britanic, lumea este plină de creştini, dar de creştini care au devenit nebuni. Adică o primă idee pe care o putem trage de aici este că raportul care a existat la început între creştinism şi modernitate (modernitate raţională, anticreştină, acreştină) ascundea de fapt un proces mult mai complet şi dinamic, ştiind că discursurile atee erau şi ele tot discursuri religioase, în sens general legat de ceea ce este religios, adică de invizibil, de transcendent (acest lucru este tipic şi comunismului, care a fost şi el un fel de biserică, care avea un Papă al său, profeţi, ierarhie, catehism, rituri ale sale, liturghii ale sale, excomunicaţi, eretici ai săi, credincioşi ai săi). Trebuie să ţinem cont că secularizarea este un fenomen complex. Nu este vorba, de fapt, în secularizare de o opoziţie radicală faţă de creştinism, ci mai degrabă de o formă paradoxală de creştinism în devenire, în care creştinismul pierde legătura sa cu Revelaţia pentru a deveni un fel de religie occidentală mondializată, o religie fără conţinut, toate ideile creştinismului devenind idei abstracte. Câteva exemple: primul a fost dovedit de către Tocqueville. Introducând universalitatea fiinţelor umane la ceea ce Sfântul Apostol Pavel zice: "nu mai există iudeu, nici elin, nici sclav, nici bărbat, nici femeie, ci toţi suntem una în Iisus Hristos" (cf. Galateni 3, 28), el introduce un principiu de egalitate, care va duce la democraţie.
"Secularizarea propune idei creştine care au devenit nebune"
Transformarea societăţii dintr-o comuniune de persoane într-o societate plină de indivizi separaţi între ei este o cauză a secularizării?
Omul s-a dezvoltat, s-a subiectivizat total de orice comportament. Putem zice că emergenţa persoanei, care este un lucru dificil în creştinism, a adus chestiunea individului. Putem să opunem persoana individului în sensul în care în creştinism persoana este concepută în comuniune, comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, şi recunoaşte un caracter unic fiecărei persoane. Iar acum, acest caracter unic, fiecare persoană şi-l revendică în mod individual, nu în comuniune cu ceilalţi, cu Dumnezeu sau cu adevărul, ci ca un individ care este liber în toate alegerile sale. Deci putem zice că acesta este momentul secularizării. Este exact ceea ce zicea Chesterton, idei creştine dar care au devenit nebune. Aceasta este o dimensiune care trebuie bine înţeleasă. Dacă vedem secularizarea ca un duşman, trebuie să ţinem cont că este un duşman care a fost produs pe lângă cultura creştină, este un duşman interior. De aici şi dificultatea de a lupta contra secularizării, odată pentru că este o mişcare istorică începută de la Renaştere şi care a continuat până în prezent, şi în al doilea rând pentru că este un fenomen foarte complex. Nu trebuie confundată secularizarea cu laicitatea. De exemplu, Statele Unite ale Americii sunt o ţară foarte puţin laică, unde bisericile joacă un rol fundamental, dar o ţară foarte secularizată. De aici obţinem un alt sens al secularizării, şi anume că secularizarea presupune abolirea eshatologiei. Mai înainte trebuie spus, este adevărat, o zic într-o manieră mai simplistă, că nu mai există o altă lume, alte imperii mondiale sau politice, într-o manieră paradoxală, pentru că chiar nu mai există o altă lume. Lumea, pământul este cunoscut în întregime astăzi, nu mai este nimic de descoperit, şi nici nu există o altă lume, în sensul în care într-o lume viitoare oamenii să se vadă în raport cu lumea aceasta. Timpul a luat lăţimea proprie: timpul vieţii terestre, al vieţii biologice. Prin asta, într-un final, oamenii există şi le este din ce în ce mai greu să existe în raport cu cele invizibile, în raport cu proiectările eshatologice. De exemplu, creştinismul american este foarte viu, dar este şi foarte puţin eshatologic. Este aici şi acum când trebuie să devii un om regenerat, când trebuie experiat binele pe care Dumnezeu ţil dăruie şi nu se are în vedere un timp eshatologic. Deci secularizarea este această noţiune de fericire individuală, aici şi acum, în subiectivitatea alegerii, pentru că secularizarea, de fapt, a avut stări în care fiecare persoană iese din ansamblul ei de apartenenţă şi îşi poate afirma libertatea sa necondiţionată.
Secularizarea antrenează crispări de identitate
Cum putem imita în prezent pe Sfinţii Părinţi sau, mai exact, mai pot deveni oamenii de astăzi sfinţi într-o lume secularizată fără a fi anacronici?
Această întrebare ne pune multe probleme atunci când analizăm secularizarea aşa cum am făcuto eu până acum, arătând rădăcinile ei creştine. Din cauza aceasta ne este şi foarte dificil să definim creştinismul astăzi, deoarece oamenii au impresia că trăiesc deja într-o atmosferă creştină şi postcreştină. Ei sunt pentru egalitate, sunt pentru iubire, sunt pentru libertate, sunt pentru toate aceste valori care îşi au izvorul şi au supravieţuit în timp datorită creştinismului, dar vor să le trăiască pentru ei înşişi, iar atunci când le zicem că de fapt creştinismul le cere altceva, acest altceva nu este înţeles. De ce? Pentru că secularizarea nu dă un orizont veşnic, ea prelungeşte timpul, dar nu dă nici o perspectivă a Împărăţiei Cerurilor, ci pe cea lumească. Punând pe fiecare în faţa lui însuşi, ea promite astfel o atomizare a omului şi a circumstanţelor sale. Aşadar ea provoacă o atomizare a omului ca persoană, pentru că omul, bărbat şi femeie, nu au fost niciodată fiinţe atât de psihologice şi cerebrale ca astăzi. Ea promite de asemenea o atomizare a marelui corp în care oamenii se înscriu, pentru că azi naţiunea, familia, branşa din care facem parte, locul naşterii toate acestea sunt noţiuni foarte mobile. Nu mai există noţiunea de fixitate. Încă o dată, într-o oarecare măsură, este o formă de reuşită inversată a programului Sfântului Apostol Pavel. Putem fi azi totul pentru toţi. În mod simplu nimeni nu mai ştie cine este, de unde o puternică criză de identitate şi de unde secularizarea antrenează crispări de identitate extrem de puternice cu întăriri integriste în marile forturi colective. Preoţii, profesorii, soldaţii sunt în prezent disperaţi pentru că forma lor de angajament, o formă de angajament în serviciul celorlalţi, apare celorlalţi ca o sumă de angajamente personale pe care le fac pentru fericirea lor proprie şi pentru propria lor construcţie psihologică, pentru propria lor istorie. De fapt, şi mulţi dintre ei au început să creadă asta. Este o formulă de genul: dacă eşti fericit aşa, fă ce vrei. Putem fi mândri că aparţinem unei naţiuni, dar nu suntem obligaţi să ne asumăm toate erorile, putem fi mândri că studiem într-o anumită limbă în sistemul din care facem parte, dar putem descoperi că există alte limbi şi alte culturi.
Secularizarea nu face martiri
Putem fi mândri de a fi în Biserică, pentru că iubim Biserica, dar nu putem tolera ca ea să devină un fel de comunitate divizată în facţiuni, vezi secte, care nu mai are nimic de zis în lume şi care se închide în ea însăşi. Secularizarea este o provocare, cea mai grea provocare, pentru că ea nu face martiri. În ceea ce priveşte limbajul şi ceea ce creştinii au de zis, se aseamănă mult limbajului celor care sunt secularizaţi, pentru că limbajul lor, chiar dacă nu zice acelaşi lucru, provine din acelaşi vocabular, cel al creştinismului. De aceea este o adevărată provocare.
În privinţa sfinţeniei, Ortodoxia are o mare şansă, aceea că în secularizare există câteva criterii care sunt interesante: faptul experienţei personale, faptul concordanţei între vorbe şi gesturi, fapte, distrugerea ierarhiei sociale, funcţia mărturiei (vedem bine că marile figuri creştine contemporane sunt şi martori ai lui Dumnezeu) şi, în sfârşit, un fel de capacitate de universalitate. Şi acesta a fost mereu modelul sfinţeniei în lumea ortodoxă. Stareţul (în limba franceză cuvântul stareţ provine din limba rusă şi şi-a păstrat conotaţia lui principală de sfânt, de călugăr sau pustnic, persoană cu puteri speciale ca prooroc, taumaturg - n. trad.) prin excelenţă este cineva care se fondează pe experienţa personală, care nu este în ierarhie, care este capabil să primească pe toată lumea şi care are o funcţie de martor, care nu impune reguli sau legi, doctrine sau dogme, dar care este în relaţie. Deci putem zice că modelul sfinţeniei ortodoxe, şi aici în mod paradoxal, este foarte adaptat timpului secularizării, în orice caz în mentalitate.
▲
Democraţia şi secularizarea
Democraţia este un imens succes al creştinismului. Dar creştinismul se dizolvă de asemenea în democraţie, petru că democraţia, la un moment dat, se poate întoarce împotriva creştinismului. Un al doilea exemplu, care ne ajută să vedem secularizarea într-o manieră mai complexă, este că, în noţiunea de mariaj, care este o noţiune arhaică, creştinismul introduce o noţiune de patrimoniu, de filiaţie, de asociere a binelui, introduce caracterul unic al fiecărei persoane, caracterul unic al legăturii iubirii. Iar această legătură a iubirii, vedem că astăzi este revendicată de cei care zic, de exemplu: eu divorţez pentru că iubesc pe altcineva, sau de homosexualii care reclamă recunoaşterea unirii civile homosexuale de tip marital. Aceasta este de asemenea una dintre victoriile paradoxale ale creştinismului, pentru că, instalând egalitatea, creştinismul a adus democraţia, instalând întâietatea iubirii, creştinismul a adus societatea în care ne regăsim azi, în care preferinţa subiectivă trebuie să fie totalmente respectată. Când zic victorie paradoxală nu zic asta ca şi când creştinismul, în calitatea sa de mişcare istorică, de cultură, de civilizaţie, ar fi programat asta, ci pentru că astăzi creştinismul poate să-şi revendice faptul că iubirea are întâietate asupra oricărui alt lucru. Un alt exemplu, este, evident, cel al drepturilor omului; drepturile omului sunt inconfundabile pentru că regăsim teoria teologico-juridică a războiului, a războiului just, a universalităţii fiinţei umane, a respectului fundamental al fiecărei conştiinţe, a libertăţii de expresie, a libertăţii de adeziune, de credinţă. Evident că azi nu mai servesc acestor lucruri. Câteodată, chiar drepturile omului servesc la a împinge Biserica creştină de a nu respecta aceste drepturi.
Secularizarea este o schimbare, o inversare a ideilor teologice în idei politice. Naţionalismul este figura ortodoxă a secularismului. Câteva caracteristici: în primul rând inversarea ideilor teologice în idei politice, în al doilea rând lumea ca singur orizont, în al treilea rând supremaţia individului asupra întregului colectiv, a întregii legi, şi contractualizarea. Apoi un alt sens al secularizării este de asemenea o lume liberală a belşugului şi bunăstării. Acest lucru este foarte vizibil, de exemplu, în ştergerea noţiunii de suferinţă. Înainte, noţiunea de suferinţă avea un caracter mântuitor, iar astăzi căutăm pe atât cât ne este posibil ca naşterea şi moartea să fie evenimente fără suferinţă, ca viaţa să fie fără suferinţă, de unde şi importanţa psihoterapiei, care ne arată că individul a devenit rege.
▲
Fericirea terestră ca scop în sine - o ţintă a secularizării
În trecut, sfinţii au luptat împotriva bogăţiei şi a comodităţii din această lume. În prezent se poate lupta împotriva acestei comodităţi impuse, putem spune, de societatea secularizată?
Aici sunt două probleme distincte. Un prim aspect apare datorită faptului că lumea aceasta este singurul orizont şi că fericirea este un scop în sine, iar secularizarea dezvoltă o atitudine consumatoare, o societate a consumului, a consumului de tot, de orice, de bunuri materiale, de iubire sub diverse forme (pornografie, erotism), dar, de asemenea, câteodată şi a consumului religios. Este foarte interesant că pe internet găsim multe site-uri pornografice, dar şi multe site-uri religioase integraliste. Deci şi religia poate deveni un obiect al consumului, este tot o chestiune ce ţine de secularizare. Putem fi împotriva secularizării, ca principiu, dar să ne conducem întro manieră secularizată în raport cu religia. Adică să căutăm într-o manieră individuală bunăstarea sa particulară pentru a-şi asigura o viaţă confortabilă. Vedem chiar că, în raport cu această consumaţie, secularizarea naşte copii paradoxali. Un exemplu: ecologia, cea care vrea sa pună o formă în acest fel de demenţă consumatoare, care vrea să redescopere pământul ca o grădină, omul ca un grădinar, ca un fel de mici dumnezei sau demiurgi, capabili să modeleze tot, să lucreze, să creeze. Şi aici există rădăcini creştine foarte puternice.
O altă chestiune este cea a puterii politice. Aici se disting două puncte: primul este că Sfinţii Părinţi s-au opus într-adevăr puterii politice, Sfântul Vasile al Cezareei asupra problemei arianismului, Sfântul Ioan Gura de Aur la curtea imperială din Constantinopol, Sfântul Maxim Marturisitorul care a fost şi pedepsit pentru asta şi este modelul cel mai convingător, ca să nu mai vorbim de epoca iconoclastă. Dar nu trebuie zis că modelul unui Sfânt Părinte este să se opună puterii politice, ci doar atunci când este nevoie. Patriarhul Atanasie la Bizanţ a făcut o mare reformă chiar înainte de problema palamită a energiilor divine necreate, în secolul al XIV-lea; sau Mitropolitul Filip care a murit asasinat în timpul domniei lui Ivan cel Groaznic în Rusia. Al doilea punct: problema Ortodoxiei este că începând cu secolul al XVI-lea ea a cunoscut o formă de captivitate politică. Deja problema este că botezul (încreştinarea) popoarelor ortodoxe nu a putut să urmeze pe cel al popoarelor latine. Bizanţul dă un rezumat concis al creştinării de etnie, de limbă, care nu este o experienţă asemănătoarea cu cea a Vestului. Există o distincţie între ele. Mai târziu, asupra celor din Est au ajuns otomanii cu sistemul lor, care făcea din apartenenţa religioasă şi o apartenentă etnică, lingvistică. Apoi au ajuns, pentru că trebuia să se elibereze de imperiul Otoman, modelele Occidentale, revoluţia naţională. Apoi a venit comunismul care a folosit, pentru a supravieţui, argumentul naţional. Şi deci în aceste experienţe ale popoarelor ortodoxe, experienţe extrem de dificile (în mod contrar ideii răspândite, este o lume a martirilor), a fost şi o experienţă foarte complicată cu puterile politice. Aici intervine un principiu al laicităţii care nu este urmat de cel al secularizării, de a şti că Biserica este câştigătoare dacă ţine distanţa faţă de stat, că Biserica asumă viaţa popoarelor şi le apără în faţa statului. Iar aici este o lecţie nouă născută din Kremlin, de la Zidul Berlinului, din 1989. Văzută de Europa de Est, secularizarea înseamnă dispariţia creştinismului, atât ca factor politic cât şi social. Iar în Europa de Est nu se poate trăi aşa, deoarece cultul şi cultura sunt amestecate în mod intim, iar poporul recunoaşte valorile sale religioase. În acelaşi timp, Biserica nu a aşteptat mare lucru din partea statului. Deci putem zice că în Est Biserica Ortodoxă a diverselor naţiuni are o dublă provocare: de a se rupe de trecutul lor, care este des un trecut oribil şi care este întrun raport de tortură cu statul, şi, în acelaşi timp, trebuie să pregătească viitorul, pentru că integrarea în Uniunea Europeană, influenţa occidentală, puterea pieţei fac ca şi populaţiile tradiţionale ortodoxe să fie şi vor fi de asemenea supuse unei secularizări intense. Şi dacă Bisericile ţărilor de Est nu vor să aibă aceeaşi soartă ca cele occidentale, trebuie să "inventeze" ceva.
