Sensul autentic al diaconiei

Diaconia a constituit dintotdeauna o latură deosebit de importantă în viaţa Bisericii dreptmăritoare. Fortificată pe activitatea mijlocitoare a Mântuitorului Hristos, a avut dintru început două dimensiuni convergente: liturgică şi socială. Care a fost evoluţia în timp a acestei slujiri? Cum se cuprinde în Persoana Mântuitorului Hristos? Care este adevărata ei finalitate? Ne va răspunde părintele conf. univ. dr. Picu Ocoleanu, cadru didactic la Facultatea de Teologie din Craiova.

Părinte profesor, care este semnificaţia termenului de "diaconie" în Sfânta Biserică Ortodoxă?

Diaconia este o dimensiune fundamentală a vieţii bisericeşti. Ea nu se limita în Biserica veche doar la slujirea aproapelui, doar la slujirea filantropică, sau la slujirea la mese. Conceptul de diakoneo are o preistorie şi, apoi, o istorie mai lungă decât lasă să se întrevadă celebrul "Dicţionar greco-german" al lui Kittel, acolo unde termenul este prezentat doar în sensul său filantropic de slujire la mese. În greaca veche, el era înţeles şi în sensul de mijlocire pentru cineva, de a duce o veste, de a mijloci între ceva şi altceva. Aşa se face că Sfinţii Apostoli vorbesc şi despre diaconia în sensul filantropic al cuvântului, dar şi despre diaconia cuvântului, utilizând conceptul cu semnificaţia mai largă de slujire. Există, pe de o parte, o diaconie ca slujire la mese, pe care o realizează cei şapte bărbaţi care sunt hirotoniţi de către Sfinţii Apostoli, aşa cum vedem în cartea Faptele Apostolilor, şi, pe de altă parte, o diaconie a cuvântului pe care o împlinesc Apostolii Mântuitorului. În câteva cuvinte, am putea spune că diaconia, în sensul general al cuvântului, de mijlocire, de slujire, este un fenomen fundamental ce caracterizează prin excelenţă viaţa Bisericii.

Diaconia liturgică şi diaconia agapică

Cum a evoluat această slujire de-a lungul secolelor?

Diaconia ca slujire a continuat să fie prezentă în Biserică sub diverse forme, de la propovăduirea Evangheliei la formularea dogmelor Bisericii, la versificarea imnelor liturgice şi până la lucrarea filantropică a Bisericii. De foarte multe ori, nici măcar nu se precizează că aceste acte, atât de caracteristice vieţii eclesiale, sunt forme de diaconie. În tradiţia liturgică a Bisericii, conceptul a rămas prezent în legătură cu cea de-a treia treaptă a ierarhiei bisericeşti, diaconatul. Este greu de spus însă în ce măsură treapta ierarhică, ce se regăseşte şi astăzi în Biserica noastră, are de-a face în mod direct cu statutul pe care îl aveau primii şapte diaconi din Biserica primară. Ei fuseseră chemaţi la diaconia agapică, însă nu se menţionează nicăieri statutul lor liturgic (în sensul celui pe care îl are ulterior treapta ierarhică a diaconatului). Prin urmare, există o slujire la masa Sfântului Altar, care este diaconia liturgică, specifică diaconatului, pe care noi am păstrat-o în Biserică, şi există o diaconie filantropică, caracteristică celor şapte bărbaţi din cartea Faptele Apostolilor, al cărei sens s-a pierdut în timp. Se pare, totuşi, că diaconia şi diaconatul erau unite în primă instanţă. Dacă acceptăm ideea că cei şapte bărbaţi, care săvârşeau diaconia la mese, au fost hirotoniţi ca diaconi, în sensul celei de-a treia trepte a ierarhiei bisericeşti, prin punerea mâinilor de către Sfinţii Apostoli, atunci putem trage concluzia că în Biserica primară diaconia şi diaconatul erau unite şi se săvârşeau de către aceiaşi slujitori. Între timp, s-a întâmplat ca, din ce în ce mai mult, diaconul să rămână o persoană cu stricte atribuţii liturgice, la masa Sfântului Altar, pierzându-şi dimensiunea sa socială. Aşa se face că, pentru suplinirea laturii social-filantropice, Biserica a căutat tot felul de formule, printre care am putea aminti, încă din secolele III-V, apariţia, pe lângă mănăstiri, a diakoniilor, în cadrul cărora prima slujirea aproapelui. Aici se putea servi cina săracului, se împărţeau ajutoare pentru cei nevoiaşi, era locul slujirii la mese în adevăratul sens al cuvântului, însă cei care slujeau aici şi săvârşeau această ascultare nu erau neapărat hirotoniţi de Biserică. Se poate deja observa o decuplare a slujirii liturgice de slujirea socială a diaconiei. Bineînţeles că ar fi fost ideal ca aceste două forme de slujire să funcţioneze şi să se dezvolte împreună în Biserică. În arhiepiscopia noastră, Înalt Preasfinţia Sa încearcă să reunească aceste două forme ale slujirii diaconale, prin implicarea diaconilor în diferitele proiecte cu caracter social şi filantropic pe care Centrul Eparhial le coordonează, şi chiar la servirea la mese. Dacă va mai exista sau nu în viitor vreo şansă ca aceste două slujiri să se regăsească una în cealaltă, în viaţa Bisericii, doar Dumnezeu ştie.

"Iisus Hristos, o Diakonos"

Cum se manifestă, în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, slujirea diaconală?

În momentul în care Se prezintă pe Sine, Mântuitorul Hristos spune: "Eu am venit ca unul care slujeşte", în limba greacă, "o Diakonos", adică "Diaconul". Nu în sensul liturgic, fireşte, pentru că El este izvorul harului, ci în sensul lucrării de mijlocire pe care El o săvârşeşte. Acesta este şi titlul unei lucrări pe care am scris-o de curând: "Iisus Hristos Mijlocitorul", prin traducerea acestei sintagme, "o Diakonos", adică "Cel care mijloceşte". În acest sens, învăţătura Bisericii noastre a afirmat dintotdeauna latura mijlocitoare a Mântuitorului Hristos, şi anume: Hristos mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, între creat şi necreat. El este Cel care le uneşte pe cele despărţite şi le face una, Cel care recapitulează întreaga fire şi o mântuieşte. Dacă ar fi să facem o ierarhizare a celor mai expresive atribute ce vorbesc despre activitatea pământească a Mântuitorului Hristos, atunci acela de Mijlocitor s-ar număra, cu siguranţă, printre primele. Această activitate de mijlocire este predată mai departe Bisericii. În limba ebraică, de pildă, cuvântul "preot" ("cohen") însemna "cel care apropie" sau "cel ce se apropie". Preotul este cel care se apropie de Dumnezeu şi cel care apropie poporul de Dumnezeu. Aşadar, slujirea sacerdotală este una de mijlocire, iar slujirea Bisericii, în ansamblul ei, este cu mult mai mult decât atât. Biserica mijloceşte între cer şi pământ, între Dumnezeu şi om, iar din punct de vedere social, face accesibilă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa celor ce-l cheamă cu credinţă. Dincolo de slujirea socială, se poziţionează dimensiunea teologică a diaconiei. Aceasta înseamnă că, dacă eu îi dau celui sărac o haină, îl apropii şi mai mult de Dumnezeu, care-l îmbracă cu nemurirea.

"A fi mântuit se vede în însănătoşirea trupului"

În lucrarea despre care aminteaţi mai devreme faceţi o descriere detaliată a atributului de Farmacist pe care îl dezvoltă Mântuitorul Iisus Hristos în lucrarea Sa mântuitoare. Cum comentaţi acest aspect?

Un tablou german din perioada barocă Îl prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca Farmacist, Hristos Pharmakeus, având în faţă Sfântul Potir şi Sfântul Disc, şi, de jur împrejur, mai multe medicamente farmaceutice. În acest sens, mesajul este acela că tot actul taumaturgic vine de la Dumnezeu, care ne vindecă prin Sfânta Euharistie, dar şi prin medicamentele farmaceutice, care vin tot de la El. La fel este şi în cazul lui Hristos Iatros - Hristos Marele Doctor, Marele Tămăduitor, o altă imagine dezvoltată pe larg în lucrarea pe care aţi menţionat­o. Este un exemplu foarte elocvent al activităţii de mijlocire a Mântuitorului Hristos pentru lume şi pentru om. Mântuirea nu este un act abstract, cum poate lasă să se înţeleagă unele dintre manualele teologice, ci este o realitate concretă, desprinsă din viaţa şi din carnea noastră. Mântuirea sufletului este inseparabil legată de mântuirea trupului. Atunci când în comunitatea creştină primară se vorbea de mântuire, aceasta însemna şi tămăduire. De exemplu, atunci când Mântuitorul Hristos tămăduia pe cineva, îi spunea la sfârşit: "Iertate-ţi sunt păcatele tale!" sau "Credinţa ta te-a mântuit!". Această mântuire se referă negreşit la întreaga natură umană, trup şi suflet. Faptul că sunt mântuit sau că Dumnezeu mă mântuieşte se poate vedea în însănătoşirea trupului meu. Această realitate este foarte des întâlnită în cadrul istorisirilor novotestamentare, unde se vorbeşte foarte des despre minunatele tămăduiri săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos.

"Lucrarea socială a Bisericii are, înainte de toate, un caracter profund teologic"

Cum aţi putea caracteriza etica socială din perspectiva realităţii actuale?

Realitatea actuală nu duce lipsă de activism social. Cu toate acestea, de multe ori se pierde din vedere realitatea concretă a eticii sociale. Nu se mai ia în calcul problema mântuirii fratelui nostru aflat în nevoie. Asistenţa socială, atât cea lucrată de Biserică, cât şi cea pusă în practică de organele statului, se rătăceşte şi se pierde în formalităţile birocratice. Sunt situaţii în care asociaţiile filantropice, ca, de pildă, Caritas la catolici sau Diakonie la protestanţi, utilizează mai mult de jumătate din banii ce le revin pentru plătirea salariilor propriilor angajaţi, asistaţii social beneficiind, de fapt, de un procent foarte redus din resurse. Nu ducem lipsă de activism social nici noi, cei din Biserică, şi nici statul. Sunt însă sceptic în ceea ce priveşte calitatea activităţilor sociale care pierd din vedere mântuirea omului şi apropierea lui de Dumnezeu. Nu este suficient să organizăm mese şi agape pentru cei săraci, dacă nu-i hrănim cu Sfânta Împărtăşanie pentru viaţa cea veşnică şi pentru mântuirea sufletelor lor. Prin urmare, acţiunea filantropico-socială a Bisericii riscă să îşi piardă valoarea dacă nu se susţine pe o încărcătură teologică şi spirituală autentică. În această realitate, noi, creştinii, mireni sau clerici, suntem chemaţi de Dumnezeu să fim mijlocitori ai drumului către mântuire pentru aceia care încă nu-l cunosc. Tocmai acest aspect este neglijat în şcolile noastre de asistenţă socială, unde se pune mai mult accent pe diversele strategii filantropice decât pe aspectul soteriologic al filantropiei. Aceasta este şi ideea pe care am dorit să o evidenţiez în lucrarea mea, "Iisus Hristos Mijlocitorul": lucrarea socială a Bisericii are, înainte de toate, un caracter profund teologic. Filantropia nu ţine întotdeauna de bani. Poate-i vei da celui sărac mai puţine pături să se acopere, mai puţină mâncare să mănânce, dar dacă i-L vei da pe Hristos, El le va împlini pe toate celelalte, iar aproapele nu va mai înseta şi nu va mai flămânzi niciodată.