Domnitor al Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino a fost un vrednic urmaş al neamului Cantacuzinilor. A condus ţara timp de aproape 10 ani (1678-1688), fiind un domn aspru cu cei vinovaţi şi îngăduitor faţă de cei drepţi. Imediat după ce a devenit domn, s-a îngrijit ca toţi duşmanii familiei să fie îndepărtaţi. Apoi, a câştigat încrederea turcilor prin daruri în bani şi diferite obiecte. A fost un bun militar, având o statură impresionantă. Turcii l-au obligat să participe la asediul Vienei din 1683, dar, pe ascuns, a fost de partea creştinilor din cetate. Asprimea faţă de supuşi a ajuns cunoscută şi peste graniţele ţării, încât îi ştiau de frică chiar şi „prietenii“ săi, turcii. A deschis drumul Renascentismului în Ţările Române, prin dragostea sa faţă de cultură şi prin ridicarea de biserici. Despre domnia lui Şerban Cantacuzino, despre rolul său în istoria poporului român şi despre vrednicile sale realizări ne-a vorbit pr. conf. dr. Ioan Moldoveanu, de la catedra de Istorie a Facultăţii de Teologie „Justinian Patriarhul“ din Bucureşti.
Ce ne puteţi spune despre personalitatea lui Şerban Cantacuzino?
Şerban Cantacuzino este una dintre figurile remarcabile ale istoriei româneşti. Se înscrie în galeria marilor domnitori, începând de la Mircea cel Bătrân, continuând cu Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Mihai Viteazul, Matei Basarab, continuând apoi cu Sfântul Constantin Brâncoveanu, care a depăşit cu mult eforturile predecesorilor săi, şi încheind această galerie cu Alexandru Ioan Cuza. Pe Şerban Cantacuzino, unul dintre cei mai importanţi dintre domnitori, marele istoric Constantin Giurescu îl caracteriza: „Un personaj destul de viclean, abil, diplomat, destul de crud şi însetat de sânge, dar totuşi deschis spre idealuri foarte nobile“, şi asta se vede în ceea ce a rămas, pe plan cultural, după Şerban Cantacuzino.
Asta a caracterizat, de altfel, întregul Ev Mediu. Suntem în secolul al XVII-lea, plin de, politic vorbind, lupte între două partide, Cantacuzinii şi Bălenii. Ambele sunt partide cu sânge grecesc, formate din multe personalităţi ale boierimii acelor vremuri. Familia Cantacuzinilor a reprezentat practic partida naţională. S-a scris o sagă, o istorie a familiei Cantacuzino; se numeşte „1000 de ani în Balcani“ şi este scrisă de Ioan Mihai Cantacuzino, un îndepărtat urmaş al acestei familii. Aflăm de acolo că neamul Cantacuzinilor s-a împrăştiat pe toată planeta, de la Moscova la New York, în toată Europa, Germania, Elveţia, Franţa, Italia şi, evident, România.
„Nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazul“
Cum a ajuns un urmaş al acestei familii să conducă Ţara Românească?
Şerban Cantacuzino este de neam grec, dar este născut la noi în Muntenia. Familia Cantacuzinilor a venit de foarte multă vreme în ţările române. Ioan Mihai Cantacuzino situează acest moment la puţină vreme după căderea Constantinopolului.
Şerban Cantacuzino este fiul lui Constantin Cantacuzino, una dintre cele mai importante personalităţi ale politicii secolului al XVII-lea. Constantin Cantacuzino a căzut pradă uneltirilor boierimii din cele două mari familii, Bălenii şi Cantacuzinii. Grigorie Ghica, unul dintre predecesorii lui Şerban, a fost cel mai aprig duşman al lui Constantin. Şerban Cantacuzino vine la domnie în 30 noiembrie 1678. Părea a fi o domnie foarte liniştită, dar nu a durat foarte mult această acalmie, pentru că a avut grijă să se răzbune pe toţi cei care uneltiseră împotriva tatălui său în mod nedrept. Vorbind despre epoca lui Şerban Cantacuzino, 1678-1688, putem spune că este unul dintre deceniile remarcabile ale secolului al XVII-lea. Din punct de vedere politic, zece ani de domnie reprezintă o performanţă, în vremea în care domnitorii nu reuşeau să rămână mai mult de patru ani. De fiecare dată, interveneau partidele adverse care aveau grijă să provoace intrigi la Constantinopol, ca să-şi pună omul lor. Doar Sfântul Constantin Brâncoveanu l-a depăşit, domnind aproape 25 de ani. Şerban Cantacuzino a fost un foarte abil diplomat, un bun strateg, dar nu i-au permis timpurile să se comporte ca, altădată, Mihai Viteazu. Totuşi, contemporanii şi cei de după el îl caracterizeazau ca având ambiţii imperiale; îşi dorea chiar să ajungă la Constantinopol, să îl ocupe, în numele Ortodoxiei, şi să înlăture pericolul otoman de acolo. Nu a reuşit, pentru că întregul context balcanic nu îi mai permitea.
Şerban Cantacuzino, alături de domnul moldovean Gheorghe Duca, a participat la asediul Vienei din 1683. Cum a ajutat Şerban Cantacuzino în tabăra creştină asediată de turci?
Turcii au încercat să ocupe Viena, fiind un punct de avangardă pentru intrarea în Occident. Ar fi fost un dezastru dacă turcii intrau în Viena. Au fost însă împiedicaţi şi de reacţia de ostilitate a lui Şerban Cantacuzino, dar nevădită. Obligat de turci să participe la asediu, el trimitea informaţii, în ascuns, părţii vieneze, cu tot ceea ce se întâmpla în jurul zidurilor. Forţele erau mult inferioare faţă de partea otomană. Ca semn distinctiv, muntenii aveau steaguri cu Sfânta Cruce pe o parte şi cu Maica Domnului pe cealaltă. Atunci când trăgeau asupra cetăţii foloseau bombe oarbe, ca să nu dărâme zidul. Informaţiile pe care le trimiteau zilnic părţii celeilalte au ajutat ca asediul să nu aibă succes. Asta a făcut ca din 1683 Imperiul Otoman să înceapă să decadă. Tot din cauza acestui fapt, imperiul occidental a fost salvat de cotropirea otomană. Totul ar fi fost, probabil, inevitabil fără ajutorul lui Şerban Cantacuzino, dar şi fără ajutorul chiar şi al unora dintre turci. Paşa de la Viena nu avea interesul să-i fie tulburată domnia. Vizirul care a atacat Viena a fost practic împiedicat chiar de a-i lui.
Putem spune că epoca lui Şerban Cantacuzino a fost de o efervescenţă culturală?
Da. De altfel, cultura reprezintă toată perioada domniei lui Şerban Cantacuzino. Lui i se datorează monumentul principal al limbii române - „Biblia de la Bucureşti“ din 1688 sau „Biblia lui Şerban Cantacuzino“. Până la aceasta, însă, nu putem să trecem cu vederea alte trei mari lucrări. E vorba de „Liturghierul“ în româneşte, în 1680. Apoi, în 1682, apărea, pentru prima oară în spaţiul românesc, „Evangheliarul“ sau Evangheliile tipărite în ordinea citirii pericopelor în cadrul anului bisericesc. Iar, la 1683, „Apostolul“, având aceeaşi structură.
Cea mai importantă rămâne însă Biblia de la Bucureşti, care este a lui Şerban Cantacuzino, dar şi a lui Brâncoveanu în aceeaşi măsură, pentru că se termină în vremea lui. Însă contribuţia cea mai mare o au personalităţile lumii culturale din vremea lui Şerban Cantacuzino, care, ce-i drept, au rămas şi după moartea subită a acestuia.
„Biblia lui Şerban Cantacuzino“ este rezultatul muncii de cel puţin un secol, de la Coresi încoace („Evanghelia cu învăţătură“ - 1581), a personalităţilor culturii din cele trei principate. Pe de o parte, Noul Testament este nu altceva decât textul îmbunătăţit al Noului Testament de la Alba Iulia, din 1648. În ceea ce priveşte Vechiul Testament, avem în faţă traducerea făcută de marele om de cultură Nicolae Milescu Spătaru. El a făcut această traducere între 1661 şi 1663 - pe vremea când avea funcţiunea capuchehaiei, adică ambasador al Munteniei la Constantinopol -, rectificată şi îmbunătăţită, se pare, de Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei; acestea - aduse toate din condei şi puse împreună de doi fraţi remarcabili, ca personalităţi ale culturii româneşti, fraţii Radu şi Şerban Greceanu. Biblia beneficia de 944 de pagini, paginate de data aceasta, pentru că nu se obişnuia ca lucrările să fie paginate până atunci. A avut şi două prefeţe, una chiar a lui Şerban Cantacuzino şi o alta a lui Dositei al Ierusalimului.
„Fala Munteniei“
Care este cea mai strălucită ctitorie a lui Şerban Cantacuzino?
Şerban Cantacuzino rămâne în istoria ctitoriilor româneşti prin Mănăstirea Cotroceni. Este ctitorul absolut al acestei mănăstiri pe care o termină în 1689 şi pe care o închină întregului Munte Athos, nu unei mănăstiri aparte. Va deveni una dintre cele mai importante, ca pondere economică şi culturală, în principatul Munteniei. Aşa încât, pe la 1760, când a văzut-o unul dintre învăţaţii greci, Chesarie Daponte, a numit-o „Fala Munteniei“. Înseamnă că era una dintre cele mai importante, prestigioase, dar şi frumoase mănăstiri ale Munteniei. Acestea se datorează doar lui Şerban Cantacuzino. A înzestrat-o cu câteva schituri, cel puţin cinci, care îi aduceau venituri. Închinarea Mănăstirii Cotroceni comportă o discuţie aparte. Documentul prin care a fost închinată Muntelui Athos este foarte important. Este primul document care ne spune că mănăstirile închinate nu au devenit niciodată proprietăţi. Şerban Cantacuzino fixează nişte clauze, şi spune „Dacă cumva administrarea (care trebuia făcută de greci) nu se face conform condiţiilor precizate în acest document de închinare, mănăstirea să se reîntoarcă ţării“. Deci, asta nu mai era dare în proprietate. El venea să reglementeze practic nişte chestiuni care se viciaseră pe parcurs. Domnitorii au închinat din evlavie foarte multe dintre mănăstirile ţării către Muntele Athos, şi nu numai, ceea ce s-a crezut multă vreme o dare în proprietate. Or, din punct de vedere canonic, se ştie că mănăstirile nu erau date în proprietate, prin închinare. Acesta este documentul care luminează întreaga situaţie în ceea ce priveşte regimul mănăstirilor din România. A reparat ceea ce se viciase pe parcursul secolului respectiv. Este o revenire. S-a constatat că se întâmplau şi anormalităţi, iar Şerban Cantacuzino le-a reparat şi le-a precizat, de data asta, în maniera unor clauze. Eu zic că este unul dintre cele mai importante documente.
„Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti“
Ce moştenire ne-a lăsat domnul Şerban Cantacuzino?
A rămas în istorie drept unul dintre cei mai importanţi domnitori. Cultural, Mănăstirea Cotroceni, ctitoria sa, a fost şi a rămas multă vreme, până la demolarea ei, unul dintre cele mai importante repere ale Bucureştiului. În 1984, Ceauşescu a dărâmat biserica, iar câteva fresce s-au conservat, în secret, în subsolul Muzeului de Artă. A fost refăcută în 2004, exact la 20 de ani de la dărâmarea sa abuzivă.
Este una dintre personalităţile de excepţie ale culturii româneşti, ctitor desăvârşit, un diplomat foarte abil, chiar dacă perioada lui este întunecată de gesturile politice pe care a trebuit să le facă. Rămâne şi unul dintre cei care marchează sfârşitul de secol XVII în modul cel mai benefic cu putinţă.
A fost foarte deschis idealurilor nobile, de tip cultural. Dacă nu ar fi avut aceste idealuri de tip renascentist, probabil că noi n-am fi avut astăzi o Biblie integrală în româneşte de la 1688, destul de târziu faţă de naţiile occidentale. Dar, cu toate acestea, românii au făcut cultură şi pentru restul statelor balcanice. Dacă la Constantinopol n-a putut funcţiona o tipografie foarte multă vreme, pentru greci, bulgari, sârbi noi eram cei care le tipăream cărţi. Şi asta se datorează excluziv acestor domnitori de mare anvergură.
Mormântul lui Şerban Cantacuzino este la Cotroceni, în ctitoria sa. A murit la 54 de ani, cum scrie pe placa de mormânt. Nu se ştie cum, dar se pare că a fost otrăvit, căzând victimă a conflictului de cel puţin un secol între Băleni şi Cantacuzini.
▲
Domnitorul Şerban Cantacuzino, cinstit la Viena
Cu acazia aniversării a 300 de ani de la asediul Vienei, în 1983, s-a ridicat un bust al domnitorului Şerban Cantacuzino, în amintirea acestuia. S-a construit şi o capelă, care este cunoscută drept „Capela moldovenească“ şi care se află la intersecţia dintre Arnsburggasse şi Betty Roose Weg din Viena. În această capelă se află o copie în miniatură a crucii făcute de Şerban, în preajma cortului său.
Crucea lui Şerban Cantacuzino avea cinci metri şi era din stejar. Aceasta purta o inscripţie latină cu dublu sens. Faţă de turci susţineau că se roagă pentru sultanul de la Constantinopol, însă, în realitate, se rugau pentru cel roman. Inscripţia de pe cruce spune: „Înălţarea crucii este mântuirea lumii, crucea este podoaba Bisericii, crucea este în paza regilor, crucea este întărirea credincioşilor, crucea este gloria îngerilor şi vătămarea demonilor. Noi, Şerban Cantacuzino, din mila lui Dumnezeu principe al Valahiei Transalpine, domn şi singur stăpân al ei (...) am ridicat această cruce în locul sfânt la care poporul se poate închina în orice zi, cinstit întru veşnică memorie a sa şi alor săi, în timpul asediului Vienei din Austria Inferioară de către mahomedanii conduşi de vizirul Kara-Mustafa Paşa, 1 septembrie 1683. Călătorule, adu-ţi aminte de moarte!“.
▲
Luptă pentru dezgroparea ctitoriilor strămoşului său, domnitorul
Unul dintre urmaşul ilustrului domnitor Şerban Cantacuzino este Şerban Cantacuzino, actorul (foto). Născut în 1941, pe teritoriul ţării noastre, este strănepot al savantului Ioan Cantacuzino şi nepot al celebrei Maria Filotti. Tatăl său este psihiatrul şi criticul de teatru Ion Cantacuzino. S-a stabilit, după 1989, la Paris. Însă nu şi-a uitat ţara şi, de aceea, vine cât de des are ocazia. Acum, dacă a ieşit la pensie - a lucrat în cadrul Ministerului de Cultură din Franţa -, vine mai des acasă, în România. De profesie actor, a jucat şi în filmele „Şapte băieţi şi-o ştrengăriţă“, „Străinul“ şi „Gaudeamus Igitur“.
În 1997, împreună cu toţi descendenţii vechii familii a Cantacuzinilor, au înfiinţat „Fundaţia Cantacuzino“. „Principalul motiv al înfiinţării acestei fundaţii a fost lupta pentru a convinge autorităţile să se reconstituie biserica Mănăstirii Cotroceni. Apoi, după un an de zile, am considerat că e bine să facem şi o statuie a domnitorului. În acelaşi timp, am scos şi o serie de tipărituri“, ne-a spus Şerban Cantacuzino. Acum, cele două obiective sunt în desfăşurare.
Astfel, „sculptorul Mihai Buculei a făcut un proiect, în 1998, de statuie, însă a durat mult timp până autorităţile au fost de acord. S-au făcut multe cereri către Preşedinţie, Primăria Generală a Capitalei şi Ministerul Culturii, dar nu a apărut nimic sigur. Primul amplasament a fost piaţeta din faţa Bisericii Gorgani. În 1999, vrednicul de pomenire patriarhul Teoctist a aprobat locul din faţa Bisericii „Sfântul Elefterie“ de la Eroilor. Apoi, s-a pus în discuţie „bazinul cu delfin“ din curtea Palatului Cotroceni, dar şi zona Curţii Vechi, mai ales că s-au descoperit acolo vestigii cantacuzine. Datorită Preafericitului Părinte Daniel, statuia domnitorului se sculptează astăzi la baza Dealului Patriarhiei, acolo unde va rămâne pentru posteritate“.
„Refac biserica pentru că am conştiinţa apăsată că am dărâmat-o“
„Celălalt obiectiv, Mănăstirea Cotroceni, a intrat în reconstrucţie. Inginerul Nicolae Vlădescu, cel care a fost prezent la dărâmarea bisericii în 1984, se ocupă de aducerea ei la stadiul la care a fost înainte de demolare. La demolarea ei, domnul inginer a numerotat bucăţile din frescă şi zid, pentru a fi mai uşoară aşezarea lor“, după cum ne-a mai spus urmaşul lui Şerban Cantacuzino. „Bucăţile vechi care s-au păstrat vor fi aşezate din nou şi conturate ca să se ştie care sunt cele originale. Restul va fi pictat în acelaşi stil. Nu s-a hotărât încă cine o va picta. La prima reparaţie, sponsorul direct a fost Trustul Carpaţi, condus de Petre Badea, tot cel care a dărâmat biserica, dar care s-a jurat să o refacă ca Dumnezeu să îi ierte păcatele“. „Fac asta pentru că am conştiinţa apăsată, că am dărâmat o biserică“, i-a spus Badea moştenitorului familie Cantacuzinilor, actorul Şerban.
