Şerban Cantacuzino, prinţul, nu domnitorul, născut în 1941, a avut o activitate rodnică ca actor de teatru şi film, dar şi ca om de televiziune, în perioada de dinainte de 1989. După acest moment s-a mutat în Franţa. Mai vine din când în când în România, la casa lui de lângă Parcul Izvor, din Capitală. Se trage direct din familia domnitorului Şerban Cantacuzino, fiind a 16-a ramură. A trăit alături de tatăl său, Ioan I. Cantacuzino, om de cultură, medic şi regizor de teatru şi film, dar şi alături de bunica sa, marea actriţă Maria Filotti. Am vorbit despre dragostea sa pentru teatru şi film şi ne-a povestit cum a încercat să fugă din ţară, pentru ca fiul său cel mare să studieze în Franţa. Acum, după atâţia ani, se simte acasă în România, dar şi în Franţa.
Sentimentul de a fi acasă pretutindeni este caracteristic familiei din care vă trageţi, Cantacuzino, întinsă peste tot în lume. Cât de veche este familia dumneavoastră?
Familia Cantacuzino datează de la anul 1094; prima documentare atestă un general cantacuzin înmormântat undeva în Macedonia după războiul cu cumanii. Urmează o pauză de câteva sute de ani, până la 1300, când încep împăraţii în Bizanţ, Ioan şi Matei, feciorul lui. Impăratul Ioan s-a retras de la domnie într-una din mănăstirile Muntelui Athos, unde şi-a scris şi memoriile. Ultimul despot al Mistrei, cetatea ocupată cel mai greu de otomani, a fost tot un cantacuzin. După căderea Constantinopolului s-au împrăştiat, unii s-au turcit, alţii au venit în Ţara Românească şi Moldova. De aici au urmat mai multe ramuri. O ramură care a plecat în Rusia, iar cei care au rămas sunt din ramura postelnicului Constantin Cantacuzino, spânzurat la Mănăstirea Snagov. A avut mai mulţi feciori, doi mai importanţi, Şerban, voievodul, şi Drăghici, spătarul. Amândoi au lansat două ramuri care au rezistat, în comparaţie cu a celorlalţi fraţi, dispărute după câteva generaţii. De la voievod până la mine sunt 16 ramuri. Din ramura lui Drăghici s-au deschis altele, Nababo, primul ministru conservator sau Caimacamu din care face parte şi savantul Ion Cantacuzino, cu studii la Paris. A înfiinţat în România un institut, un spital, cu dorinţa de a aduce România la nivelul francezilor. A fost văr cu tatăl meu. Au fost foarte multe personalităţi prin toate ramurile familiei. Insă, ştiţi cum se spune, personalităţile, în familie, nu mai sunt personalităţi.
Dar şi tatăl dumneavostră a fost o personalitate, serbat în mod deosebit anul trecut, în toamnă, la 100 de ani de la naşterea sa.
Tatăl meu, Ioan I. Cantacuzino, a fost doctor în medicină, dar fiind fiul Mariei Filotti, i-a plăcut şi teatrul, intrându-i arta în sânge. A fost regizor de teatru, iar când a apărut cinematograful s-a îndrăgostit imediat. A scris prima carte despre cinematograf de la noi, „Uzina de basme“. A fost şi un renumit doctor în neuropsihiatrie. S-a ocupat foarte mult de teatru şi cinematograf, paralel cu medicina.
De la figuraţie la actorie
O altă persoană distinsă din familie a fost şi bunica Maria Filotti, o mare actriţă. Tatăl regizor, bunica actriţă, mediul ideal de a deveni actor. Cine v-a influenţat cel mai mult?
Bunica, fiindcă trăind în mediul artistic fără să vrei te molipseşti, e ca un microb. Aveam în jur de 10 ani când îmi făcusem acasă o machetă a unui teatru. Era o scenă cu arlechine, cu decor. Bunica, văzând că îmi place, m-a rugat de câteva ori să îi ascult rolul pe care îl pregătea. În clipa în care eu îi citeam replica şi nu era bună, mă oprea. Aşa am început să simt dragostea de a participa, acestea fiind primele lecţii de teatru. Au urmat apoi câteva piese jucate de bunica mea în care am făcut figuraţie, la un moment dat chiar mă specializasem în figurantul ţărănuş.
Când aţi făcut saltul de la figuraţie la actorie?
La Teatrul Armatei s-a pus o piesă în scenă după un fapt autentic întâmplat în America. O familie a fost acuzată că a vândut secretul bombei atomice ruşilor. În piesă, această familie avea doi copii, eu îl jucam pe cel mare. In final era un tablou în care eu împreună cu „fratele meu mai mic“ şi cu dădaca, citeam scrisoarea de adio de la „părinţii“ noştri condamnaţi la scaunul electric. Un moment foarte emoţionant. Mă învăţase bunică-mea cum să joc. A avut succes spectacolul. Apoi, la Teatrul Tineretului l-am jucat pe David Copperfield, cu o distribuţie foarte bună, printre cei mai mari actori. Bunica era cea cu care repetam momentele importante, mă asculta, îmi corecta frazarea. Piesa a fost un succes nebun, am jucat două stagiuni. Aveam 14 ani. S-a mai jucat 7 ani, numai că eu crescusem şi am fost înlocuit. Am jucat şi în piesa „Sosesc diseară“, de Tudor Muşatescu, cu tata regizor. Am mers peste tot prin ţară, a avut succes. Ţin minte că am făcut costumele din hainele pe care le aveam pe acasă. În timpul liceului am jucat şi în serbările anuale. La teatru, în clipa în care simţi curentul scenei la ridicarea cortinei, şi vine mirosul din sală, şi atmosfera aceea e un moment atât de puternic... nu poţi să-l uiţi. Mi-am dat seama că nu mă mai vindec, că este ca o boală, aşa că am hotărât să dau la Facultatea de Teatru.
Dormea în plasa pentru bagaje
Tatăl dumneavoastră v-a lăsat moştenire şi dragostea pentru film. Care a fost primul contact cu filmul?
După facultate am făcut „Străinul“ (1964), regizat de Mihai Iacob după un roman adaptat al lui Titus Popovici. După acesta, „Gaudeamus Igitur“ (1965), „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă“ (1966), intrând în fluxul cinematografic. În „Străinul“ erau trei personaje importante: Andrei Sabin, jucat de Ştefan Ioardache, Irina Petrescu, şi Lucian Varga, interpretat de mine. Filmul se termină oarecum incert, pentru că s-ar fi vrut să se continue după 10 sau 20 de ani. Dar, din cauza comuniştilor, nu am mai reuşit. La scurt timp a fost „Gaudeamus Igitur“ al lui Vitanidis, cu rolul Emil. „Şapte băieţi şi o ştrengăriţă“ a fost o coproducţie Franţa-România, în care a jucat şi Florin Piersic, alături de mai mulţi actori români. Meseria de actor este precum ai sculpta în iaurt. Spectatorului i-a plăcut, apoi a doua zi a uitat. E o meserie riscantă, de aceea mulţi fac şi film, ca să rămână cu ceva, cât de cât. Mie mi-a făcut plăcere când am avut ocazia să fac aceste filme, să rămân tânăr.
Ce a urmat după terminarea Facultăţii de Teatru?
Debutul meu ca actor a fost la Constanţa, în stagiunea 1963-1964, unde am fost repartizat. În acelaşi timp am debutat în „Richard al III-lea“, lângă marele George Vraca, în care aveam rolul prinţului Eduard la Teatrul Armatei. Făceam naveta cu trenul, veneam la spectacol în Bucureşti, plecam la repetiţii la Constanţa. Luam trenul, mă urcam în plasa pentru bagaje, aşa aveau trenurile pe vremea aceea, şi dormeam până dimineaţa. După doi ani am dat un concurs la Teatrul Creangă, unde am jucat o serie întreagă de roluri pentru copii şi tineri. Am ajuns chiar şi în Italia cu teatrul acesta. A urmat Teatrul Nottara din 1977, dar au fost roluri de serviciu în piese de serviciu. În acea epocă se jucau multe piese comandate.
Şi televiziunea a fost o etapă din viaţa dumneavoastră...
În Televiziunea Română, prin anii â70, am avut cam trei emisiuni pe săptămână. Întâi am prezentat spectacole muzicale seara. Am făcut şi emisiuni de teatru pentru copii sâmbăta şi duminica. Dar s-a auzit „sus“ că apar prea mult - şi am şi un nume prea sonor -, încât numărul emisiunilor a început să se rărească, până când am rămas fără nici una.
▲ „Mi-au sigilat maşina cu toate lucrurile şi m-au trimis acasă escortat“
Cum de aţi luat hotărârea de a pleca din ţară?
Mi-am dat seama că pentru copiii mei trebuia să fac ceva. Nu ştiam cât o să mai reziste sistemul comunist, nu ştiam că o să se sfărâme ca nişte lanţuri în care dai cu ciocanul. Am fost plecaţi eu cu soţia de câteva ori, graţie UTC-ului, dar copiii nu mai trecuseră graniţa. Ştiam că în Franţa, dacă ajungi din timpul facultăţii, îţi echivalează diploma de bacalaureat. Am hotărât ca în clipa când cel mare termină liceul să dea imediat la facultate şi din primul an să facem tot posibilul să plecăm. Ceea ce am şi făcut. Când cel mare era în primul an de studenţie, în 1987, am făcut cerere ca să plecăm numai eu cu el, lăsând nevasta şi celălalt băiat, în ţară. Greu... Am făcut memorii, audienţe pe la toţi, ca să reuşesc în final să obţin paşaportul pe 10 septembrie, ca pe 15 să se întoarcă înapoi la facultate. Cum puteai să pleci la Paris pentru cinci zile? Voiam să luăm maşina, avionul era foarte scump. În weekendul acela circulau doar maşinile cu numărul fără soţ; a mea avea cu soţ. Dacă nu plecam, nu ne mai lăsa să trecem graniţa. L-am trimis pe fecioru-miu cu trenul, duminică seara, la Giurgiu, cea mai apropiată graniţă. Aveam ca punct de întâlnire parcul din centrul Sofiei, capitala Bulgariei. Luni dimineaţă am plecat şi eu, dar am făcut greşeala că am luat câteva lucruri, nu cine ştie ce, dar pentru epoca aceea erau obiecte de patrimoniu; mai mult pentru a da rudelor cadouri în schimbul ajutorului lor.
Toată mişcarea a fost planificată cu un an înainte, vorbisem cu verii mei şi fiecare se oferise să ne ajute cu ceva. Un singur lucru nu l-am gândit; am avut pe cineva care a aflat şi din cauza lui m-au oprit la frontieră. Mi-au găsit obiectele de patrimoniu, m-au dus la Miliţie, mi-au sigilat maşina cu toate lucrurile şi m-au trimis acasă escortat. Au percheziţionat casa toată noaptea. De frică să nu afle de băiat, am ridicat receptorul la telefon, ca nu cumva să ne sune el. Abia dimineaţă, după ce au plecat, a sunat şi i-am explicat ce s-a întâmplat. A trebuit să mă întorc la Miliţia din Giurgiu şi, în timp ce îl aşteptam pe comandant, am făcut un puseu de tensiune care m-a supărat mulţi ani de atunci; abia în Franţa m-am mai liniştit. A fost un şoc foarte puternic.
„Am stat cu emoţia unei condamnări la şapte ani de puşcărie“
Bani nu mai avea, era singur, cum aţi reuşit totuşi să ţineţi legătura cu el?
Până la urmă am găsit un sistem de a comunica cu el. A fost norocos, l-a ajutat Dumnezeu. În gară, pentru că timp de 6 zile a stat numai în sala de aşteptare, a fost văzut un coleg de al meu. Aşa a reuşit să mănânce, i-a dat câţiva leva şi l-a trimis la hotelul de lângă gară să afle ce număr de telefon au. „Tu stai la recepţie şi eu îi spun lui taică-tu să te sune mâine la ora (cutare)“. Şi am sunat, nu mai ştiu în ce limbă ne-am înţeles, dar le-am spus că în hol este fiul meu şi să îl cheme. L-am liniştit spunându-i că îi trimitem un pachet cu mâncare şi bani prin tren. Primele două încercări au eşuat, abia a treia, printr-o fată drăguţă, am reuşit.
Între timp, printr-un văr de la Roma, am găsit un măcelar din Belgrad. A ajuns la acest măcelar din Belgrad, unde a primit banii de la noi, a mâncat şi tot de aici a vorbit şi cu verii mei. A cumpărat un bilet până la München, la alţi veri şi verioaşe de ale noastre, pentru că aşa sunt Cantacuzinii, peste tot. După trei zile, a ajuns la Paris, când ne-am liniştit cu toţii.
În ţară însă mi-a fost filat telefonul, nu îmi mai dădeau legătura. Am încercat să plec din nou, am depus tot felul de formulare, dar nu s-a putut nimic. Abia după Revoluţie am plecat. Dar până la Revoluţie am stat cu emoţia unei condamnări la şapte ani de puşcărie. Nu m-au arestat imediat, pentru că am stat în spital cam două săptămâni. Nu eram acuzat de trecere frauduloasă, că aveam viză, ci prentru trecerea graniţei cu bunuri de patrimoniu, export ilegal. Şi acum, până a intra România în Europa, îmi făceam hârtie pentru fiecare obiect, ca să nu mai am probleme. Când am plecat, după Revoluţie, a fost mai greu, a trebuit să predau totul, încă se mai păstra legea comunistă. Paşaportul l-am avut din ianuarie 1990, dar din cauza birocraţiei am plecat abia în martie.
V-aţi mutat într-o ţară străină, fără prieteni, cunoscuţi, cum a fost acomodarea?
Niciodată nu m-am simţit străin, nu am considerat plecarea o schimbare. Peste tot mă simt acasă. N-am senzaţia că sunt în altă parte. Acum dacă sunt aici pe canapeaua asta sau pe canapeaua noastră din Paris, mă simt la fel. Ies afară, vorbesc franţuzeşte, intru în casă vorbesc româneşte, mi se pare absolut nespecial, nu este ceva neplăcut. Şi la Arhiva Naţională, unde am lucrat, m-am simţit absolut normal. Poate şi fiindcă ştiu franceza de mic, mă descurc foarte bine. Locuiesc într-un cartier liniştit, mărginaş, al Parisului, la 30 de minute cu metroul până în centrul Parisului. Amândoi băieţii au făcut doctoratul în Franţa. Cel mic în Drept, dar s-a respecializat şi lucrează la o bancă, nu i-a plăcut să fie judecător. Celălalt a făcut Electro-metalurgie şi lucrează la o societate care se ocupă cu tot ceea ce ţine de gazul lichefiat. Locuieşte în Canada şi are doi copii.
▲ „Teatrul românesc este incomparabil mai bun decât cel franţuzesc“
Aţi renunţat la teatru în Franţa?
Nu. Mi-am făcut o asociaţie prin intermediul căreia făceam treburi culturale. Spre exemplu, am făcut un concert de muzică de operă, sobru, elegant. Am organizat un turneu cu Teatrul Excelsior din ţară, la câteva şcoli din Franţa; şi o expoziţie de măşti. Primul meu angajament a fost la o casă filme, unde am făcut asistenţă de regie.
Vă place teatrul jucat în Franţa?
La Paris nu vezi de multe ori un teatru de mare calitate. Pe când la Bucureşti vezi piese foarte bune. Francezii sunt actori teatrali, ţipă când vorbesc, au nişte treceri puternice între a vorbi în şoaptă, intim, că nu înţelegi nimic, sau a urla şi a vorbi precipitat: sunt falşi. Rar găseşti actori de mare calitate, îi numeri pe degete. Teatrul românesc este incomparabil mai bun decât cel franţuzesc. Din cel european îl prefer pe cel englez. Actorii sunt sobri, am văzut câteva spectacole englezeşti extraordinare. Paul Schofield, în „Regele Lear“, n-am să-l uit cât voi trăi, nemaipomenit. Şi americanii au stilul lor, foarte bun, adaptat la cel hollywoodian. Joacă un teatru adevărat, sincer, te fac să crezi că într-adevăr sunt în situaţia respectivă, ceea ce la Paris nu există. Ei se prefac că sunt supăraţi, că se ceartă, nu e trăit, ci reprezentat.
Teatrul românesc?
În şcoala de teatru românesc se vede influenţa ruso-italiană, un metisaj nemaipomenit. Clasicul stil rusesc, aşezat, trăitor adevărat, şi stilul italienesc, improvizant, logoreic, s-a îmbinat într-un teatru profund şi viu; dă o profunzime şi o concreteţe. Şi englezii ne-au influenţat puţin; de fapt, noi am luat tot ce-i mai bun, adică tot ce este profunzime shakespeareană, tot ce ţine de aşezarea şi credinţa rusească, agitaţia şi nervozitatea italienească.
Dar, în ultima vreme, teatrul nostru s-a cam prostit, găseşti piese, una buna, una proastă, vorba lui Păcală, „o călcătură moale, o călcătură tare“. Ferească Dumnezeu să cânte actorii şi manele în spectacole, că atunci s-a terminat. Au devenit puţin stridenţi, vulgari, exteriori, s-au luat după alţii în loc să respecte tradiţia de a lua numai ce este bun. Nu vreau să critic în mod special ceva, dar nu-mi place stilul superficial, exterior şi circăresc al unor spectacole.
Dar filmele româneşti?
Unele sunt extraordinare, dar nu am văzut foarte multe. Spre exemplu, am vizionat la Paris, într-o sală plină, „Nunta mută“ a lui Horaţiu Mălăele. A fost mai căutat decât premiul Oscar, „Slumdog Millionaire“, la el mai erau bilete, dar la cel românesc, nu. În timpul filmului simţeam emoţia celor din jur. Şi „4, 3, 2“ este un film foarte bun, de actualitate, intelectual, dar filmul lui Horaţiu îţi merge la suflet, extraordinar. Mălăiele, ca actor, are un talent nemaipomenit, şi acum constat că este şi un regizor extraordinar. Am jucat cu el, un comic foarte bun, improviza, dacă îl lăsai pe scenă o jumătate de oră fără să-i spui decât „stai pe acolo, că eu n-am timp să mă îmbrac, şi intru mai târziu“, stătea şi juca de ziceai că aşa trebuie să fie. Îl întrebam, „cam cât crezi că durează scena aceasta?“, normal 3 minute, „te grăbeşti?!“, spunea, „nu!“, „am s-o ţin un sfert de oră“. Era nemaipomenit, lua aplauze pentru improvizaţie, dar făcută cu un simţ artistic deosebit. Acum îl descopăr şi ca regizor, toată admiraţia pentru el.
