Întâlnirea pe care Elena Murariu - unul dintre cei mai importanţi pictori şi restauratori de artă sacră de la noi - a avut-o cu Sfinţii Brâncoveni s-a săvârşit ca o intrare în har. Ca un continuu şi definitoriu urcuş dinspre evlavie spre icoană. Această chemare, după cum ne-a mărturisit, i-a pus rânduire în viaţă, transformând-o din artist laic în artist iconar. Într-un dialog recent, domnia sa ne-a desluşit câteva din tainele care i-au fost revelate de viaţa şi sfârşitul martiric al Sfinţilor Brâncoveni, pe care apoi mâna sa le-a zugrăvit în inconfundabile icoane şi lucrări de artă.
Când şi cum aţi intrat în harul Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Cum a fost chemarea lor?
Chemarea a venit demult, în 1992, în preajma canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Am pornit de la realizarea unei icoane. Dar, pe măsura trecerii timpului, acesteia i s-au adăugat alte zeci de lucrări. 2014, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, nu va duce la încheierea acestui drum, ci desluşirea şi căutarea icoanelor mucenicilor va continua. Mă bucur de faptul că drumul care mi s-a deschis demult, şi pe care am mers cu toată dragostea, nu se sfârşeşte aici.
În toate icoanele dumneavoastră, Sfântul Constantin Brâncoveanu ţine crucea deasupra capului fiului său Matei. Ce semnificaţie are acest gest?
Gestul acesta face referire la ezitarea tânărului şi fragilului Matei în faţa morţii şi la ispita de a renunţa la credinţa lui creştină în schimbul vieţii. „Spectacolul“ cutremurător al morţii fraţilor mai mari i-a clătinat credinţa. Dar lucidul domn Constantin Brâncoveanu l-a îmbărbătat, făcându-l să vadă lumina taborică şi să îmbrăţişeze mucenicia.
Frica şi ezitarea Sfântului Matei în faţa martiriului le-am surprins în mod metaforic în seria de lucrări „Bradul salcie“. Iar dragostea părintească, iubirea de tată, care a dăinuit dincolo de moarte, am arătat-o în lucrările în care capetele martirilor Constantin Brâncoveanu şi Matei stau lipite tandru unul de altul. De altfel, această imagine zguduitoare nu este rodul imaginaţiei pictorului iconar, ci o realitate concretă, relatată de veneţianul Andrea Memmo, martor ocular al martiriului Brâncovenilor.
Privind martirii din ceata Sfinţilor Brâncoveni, nu poţi să nu observi că, prin felul în care i-aţi înfăţişat, fiecare este marcat de o taină. Radu, de pildă, ţine într-o mână crucea şi în cealaltă două inele. Ce poartă cu sine fiecare?
Sfinţii Brâncoveni creează un grup asemeni Sfinţilor Mucenici din Sevastia sau Sfinţilor Macabei. Ideea muceniciei de grup este foarte importantă în cazul lor, dar pe lângă aceasta sunt o mulţime de nuanţe care îi particularizează. Constantin, fiul cel mare, este ca o oglindire a Voievodului din tinereţe, este cel care nu a mai ajuns domn, aşa cum părea că era rânduit. Iar el lăsa în urmă o soţie îndurerată şi singurul lăstar bărbătesc brâncovenesc! Ştefan este modelul de cărturar înduhovnicit, care gustase deja din amarul vieţii: la 29 de ani, era văduv şi va lăsa în urma lui o copilă. Radu, al treilea fiu, este cel care după Postul Paştelui urma să se căsătorească. Situaţia aceasta îi conferă un rol-cheie în cadrul grupului. Nunta sa nenuntită pe pământ va fi nunta cosmică a întregului grup, împlinită în ceruri cu Mirele Hristos. Cât despre Matei, am mai spus, el simbolizează copilul, credinţa neconsolidată, omul fragil şi temător, omul contemporan, „bradul salcie...“. În ceea ce-l priveşte pe Ianache, el este, aşa cum l-a numit Biserica, sfetnicul voievodului.
Martirii Brâncoveni şi bradul, uneori împreună. De ce?
Iconografia Sfinţilor Brâncoveni se îmbogăţeşte şi se dezvăluie mult mai bine punând-o în legătură cu unul dintre arborii emblematici ai spaţiului românesc, bradul. Acest arbore este prezent în arta populară ca element cu semnificaţie creştină. Bradul are o încărcătură simbolică bogată, strâns împletită cu viaţa şi martiriul Sfinţilor Brâncoveni. În tradiţia poporului român, bradul este un simbol al vieţii, prin verdele veşnic al său. În acelaşi timp, ramurile lui sunt ca o scară care înlesneşte legătura dintre cer şi pământ. Expresia „frumos/ înalt ca un brad“ se potriveşte de minune cu Sfinţii Brâncoveni, mai ales cu înfăţişarea fiilor la vremea martiriului.
Personal, sunt foarte impresionat de lucrările dvs. realizate în tuş pe hârtie şi cu foiţă de aur, cum ar fi „Pescuirea moaştelor şi înhumarea acestora“, sau de cele pe lemn care au fondul cioplit într-un fel anume. Ce simbolizează apa în icoanele Brâncovenilor?
Apa le-a fost Sfinţilor Brâncoveni întâiul mormânt. După martiriu, trupurile lor au fost aruncate în mare. Fondul aurit, vibrat al unor icoane, obţinut prin cioplirea suprafeţei panourilor de lemn, face trimitere în acelaşi timp la adierea Duhului Sfânt şi la murmurul rugăciunii. De asemenea, această clipocire de apă şi Duh aminteşte şi de ploaia binecuvântată care a căzut la Mănăstirea Hurezi, în timpul slujbei de canonizare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ce a avut loc în 1992 şi a urmat unei perioade lungi de secetă, rar întâlnită în această zonă.
În albumul „Rădăcini Brâncoveneşti“ mărturisiţi atât de frumos despre „urcarea spre icoană“ a evlaviei dumneavoastră faţă de aceşti martiri, care v-au ţinut în bisericile lor, v-au ocrotit, ajutându-vă să „nu simţiţi povara căii asumate“. Cât de mult v-au schimbat ei viaţa?
Ca restaurator de pictură murală, am avut şansa de a mă apropia de Sfinţii Brâncoveni prin mijlocirea artei brâncoveneşti. Bolniţa Bistriţei Vâlcene, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Mănăstirea Gura Motrului, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Mănăstirea Polovragi, Biserica Potecaşilor de la Vioreşti-Slătioara, toate adăpostind tezaure de artă brâncovenească şi postbrâncovenească, au avut un rol important în acest drum. Da, Sfinţii Brâncoveni m-au ţinut la lucru în ctitoriile lor ani de zile. În aceste condiţii, cum să nu te anime bucuria de a le închina icoane? Consider că Sfinţii Brâncoveni m-au ajutat la rânduirea vieţii mele şi la transformarea mea din artist laic în artist iconar.
Ce ne învaţă martiriul Sfinţilor Brâncoveni pe noi cei de astăzi, care, reci şi înstrăinaţi, uităm uneori de aproapele, ne urâm, ne batjocorim?
Sfinţii Brâncoveni sunt ca un far călăuzitor pentru cei care caută limanul hristic. Ei sunt surprinzător de apropiaţi de contemporaneitate. Situaţia politică de atunci are foarte multe lucruri în comun cu cea de azi. Ieri era Stambulul, astăzi este Washingtonul. Doar atitudinea vizionară a voievodului este mai greu de regăsit azi. Tăria în credinţă a Brâncovenilor, unitatea de grup a martirilor, curajul în faţa morţii sunt cutremurătoare şi pilduitoare. Brâncovenii au cunoscut mărirea şi au gustat din toate bucuriile şi bunătăţile pământeşti. Când au avut bani, i-au investit în lucruri durabile, consolidând şi modernizând ţara, luminând poporul cu ştiinţa de carte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin ridicarea de biserici, cinstindu-i pe înaintaşi. Brâncoveanu a investit pe pământ, căci domn era, dar a investit şi în cer, în jitniţele cele cereşti, căci domn adevărat era! Când li s-a smuls mărirea lumească şi agoniseala pământească, atunci când părea că li s-a luat tot, inclusiv viaţa, ei au rămas cu credinţa. Deci tot bogaţi. De la vlădică la opincă, avem cu toţi ce învăţa de la Sfinţii Brâncoveni!
