Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Sinoadele ecumenice au păstrat unitatea credinţei şi mărturisirea acesteia

Sinoadele ecumenice au păstrat unitatea credinţei şi mărturisirea acesteia

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Interviu
Un articol de: Alexandru Constantin Chituţă - 15 Mai, 2010

Biserica Ortodoxă a stabilit ca în fiecare an, în duminica a VII-a după Învierea Domnului, să fie cinstiţi Părinţii participanţi la Sinodul I Ecumenic, ţinut la Niceea în anul 325. Acest sinod a rămas în istoria Bisericii mai ales prin combaterea ereziei lui Arie şi alcătuirea primelor şapte articole din Simbolul de credinţă sau Crez. Simbolul de la Niceea arată exact ce cred creştinii ortodocşi despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Despre ce înseamnă, cum s-a ajuns la convocarea lor, hotărârile luate şi importanţa sinoadelor ecumenice ne-a vorbit părintele Nicolae Chifăr, profesor de istoria Bisericii universale la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu.

Părinte profesor, Biserica Ortodoxă are ca fundament al existenţei sale principiul sinodalităţii. Vorbiţi-ne de acest principiu şi de generalizarea lui faţă de alte moduri de conducere!

Pentru împlinirea misiunii lor, Sfinţii Apostoli au fost încredinţaţi de Mântuitorul Iisus Hristos asupra prezenţei Lui reale în mijlocul lor prin lucrarea Sfântului Duh dacă vor menţine unitatea şi colaborarea între ei: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor" (Mt. 18, 20).

Sistemul sinodal a devenit astfel nu numai forma ideală de conducere a Bisericii ci şi forul suprem de judecată şi decizie în probleme doctrinare, administrative şi de disciplină bisericească.

Sinod este un cuvânt care provine din limba greacă prin combinarea a doi termeni, â împreună şi â drum, însemnând a merge împreună pe acelaşi drum, a urma aceeaşi cale. Referitor la Biserică, termenul înseamnă a hotărî împreună asupra adevărurilor de credinţă care constituie calea spre mântuire, scopul final al lucrării Bisericii în lume. La sinod, pe lângă episcopi, puteau participa şi preoţi şi diaconi, fără a avea însă drept de vot. După analizarea şi discutarea problemelor controversate se luau decizii cu acordul majorităţii. Ele erau consemnate în procesele-verbale şi întărite prin semnăturile celor prezenţi cu drept de vot. Deciziile sinoadelor erau apoi comunicate tuturor comunităţilor provinciei sau provinciilor respective, devenind obligatorii pentru toţi creştinii. Sinoadele sunt, prin urmare, mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti, de apărare a credinţei şi de impunere a disciplinei bisericeşti.

Cel mai înalt for de judecată în Biserică îl constituie Sinodul general sau Ecumenic. În istoria Bisericii sunt cunoscute şapte astfel de Sinoade Ecumenice: Niceea (325), Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553), Constantinopol (680-681) şi Niceea (787). Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: să fie convocat de împărat şi să întrunească episcopii din întreg Imperiul Roman care participau personal sau prin reprezentanţi; să examineze învăţătura de credinţă a Bisericii pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii şi să o expună într-o definiţie scurtă şi precisă.

Hotărârile Sinoadelor Ecumenice au fost luate sub inspiraţia Duhului Sfânt

Sinoadele, atât cele din primele secole, cât şi cele din ziua de astăzi, specifice Ortodoxiei, se sprijină pe autoritatea Sfântului Duh, şi nu a vreunui slujitor al Bisericii. Un teolog afirma că "pentru a înţelege mai profund sensul sinoadelor, trebuie socotit Sfântul Duh ca Persoană hotărâtoare". Care este rolul Sfântului Duh în aceste adunări?

Mântuitorul Iisus Hristos i-a asigurat pe Sfinţii Apostoli că, ori de câte ori se vor aduna în numele Lui, va fi împreună cu ei. Şi că, pe de altă parte, atunci când vor propovădui cuvântul evanghelic, nu vor vorbi de la ei, ci ceea ce le va da Duhul Sfânt. Prin aceasta Mântuitorul doreşte să îi asigure de prezenţa şi de lucrarea Duhului Sfânt în Biserică. Această prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt s-au manifestat şi în cazul Sinoadelor Ecumenice şi locale. Cei prezenţi reprezentau întreaga Biserică şi aveau convingerea că vorbesc în numele creştinilor păstoriţi şi sub inspiraţia Duhului Sfânt. De fiecare dată când era în discuţie o erezie şi era condamnată într-un sinod, cei prezenţi aveau certitudinea că învăţătura pe care o promovează nu reprezintă altceva decât ceea ce învaţă Mântuitorul Iisus Hristos prin Duhul Sfânt şi ceea ce se păstrează în Biserică, în care lucrează Duhul Sfânt. Formula folosită de fiecare dată de Sinoadele Ecumenice era: "Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfânt", arătând prin aceasta că ceea ce ei mărturisesc nu este altceva decât ceea ce Duhul Sfânt mărturiseşte despre Mântuitorul Iisus Hristos întrupat. Această certitudine au avut-o Părinţii sinodali de fiecare dată şi au căutat să o exemplifice prin aşezarea în mijlocul sălii în care se desfăşura sinodul, a Sfintei Evanghelii sau a icoanei Mântuitorului, arătând prin aceasta că Cel care conduce, cel care patronează lucrările adunării, nu este nici împăratul, nici unul sau altul din episcopii prezenţi, ci este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos care lucrează şi care este prezent prin lucrarea Duhului Sfânt.

Mărturisirea Crezului a menţinut de-a lungul secolelor unitatea credinţei creştine

Astăzi, Biserica are ca fundament hotărârile celor şapte Sinoade Ecumenice. Cum vedeţi această păstrare şi actualitate a celor hotărâte? Care este, după mai bine de 1000 de ani, valabilitatea lor?

După încheierea unui sinod, hotărârile acestuia trebuia să fie acceptate de către întreaga comunitate, pentru că Duhul Sfânt asigură de greşeală nu numai sinodul, ci întreaga Biserică. Am putea spune că tocmai datorită faptului că hotărârile unui sinod sunt receptate de întreaga Biserică, el devine infailibil. Prin urmare, aceste decizii urmau să fie comunicate întregii comunităţi, urmau să fie analizate de întreaga comunitate şi să fie respectate. Au fost sinoade ale căror hotărâri nu au fost primite de comunitatea credincioşilor, fapt pentru care hotărârile lor au fost apoi invalidate. Ceea ce înseamnă că în acea adunare de episcopi nu s-a mărturisit adevărul de credinţă, iar dacă nu s-a mărturisit adevărul de credinţă, Duhul Sfânt nu a putut să lucreze asupra lor şi implicit asupra hotărârilor sinodale. Însă a lucrat asupra comunităţii creştine care a invalidat aceste hotărâri şi le-a considerat nefondate pe învăţătura Sfintei Scripturi şi fără valoare pentru Biserică. Sinoadele Ecumenice au fost convocate de Biserică în momente de mare criză, în momente în care o erezie tindea să cuprindă întreaga Biserică şi să pună în discuţie valabilitatea acesteia. Din această cauză, Biserica a convocat aceste adunări generale ale episcopilor pentru a combate o învăţătură greşită şi pentru a mărturisi învăţătura adevărată a Bisericii. Hotărârile celor şapte Sinoade ecumenice au combătut erezii legate de persoana Mântuitorului, legate de Persoana Duhului Sfânt, legate de unirea ipostatică a divinului cu umanul prin întruparea Mântuitorului Hristos, iar în ultimul sinod, hotărâri legate de cinstirea sfintelor icoane. Erau învăţături fundamentale, absolut necesare pentru mântuirea omului, şi de aceea ele au rămas valabile întotdeauna şi până astăzi în Biserică. Credincioşii şi le-au însuşit şi şi le însuşesc în permanenţă în trăirea lor, în participarea la sfintele slujbe, în mărturisirea de credinţă prin Simbolul niceo-constantinopolitan, ceea ce face ca mărturisirile de credinţă ale Sinoadelor Ecumenice să formeze împreună cu alte adevăruri de credinţă Sfânta Tradiţie, adică învăţătura inspirată a Bisericii, şi ca atare ele sunt valabile şi astăzi. De pildă, adevărurile de credinţă formulate la Sinodul I Ecumenic au menţinut de-a lungul secolelor unitatea credinţei creştine, cu toate încercările şi zdruncinările la care a fost supusă.

Împăratul convoca sinodul, dar se conforma hotărârilor luate în cadrul acestuia

Primul Sinod Ecumenic, prăznuit în această duminică, a fost ţinut la Niceea în anul 325. Ereziile au dat un impuls spre standardizare? Cine era cel care convoca un Sinod Ecumenic?

Orice erezie care apărea în Biserică constituia o motivaţie, un impuls pentru convocarea unui sinod ecumenic. Cu siguranţă că şi arianismul, care a apărut în Biserică la începutul secolului al IV-lea, l-a determinat pe împăratul Constantin cel Mare să convoace Sinodul I Ecumenic de la Niceea, cu atât mai mult cu cât şi-a dat seama că această erezie tulbura Biserica şi scindase atât de mult comunitatea creştină încât devenea un pericol pentru unitatea Bisericii. Acest lucru nu înseamnă că Biserica încerca să se conformeze unui decret imperial sau unei dispoziţii imperiale de a convoca un sinod ecumenic. Împăratul dădea acea hotărâre în virtutea autorităţii pe care el o reprezenta. Împăratul era conducătorul Imperiului Roman, iar decizile lui erau respectate de către toţi cetăţenii acestuia, chiar şi de episcopi. Ca atare, nu un episcop sau altul, indiferent care ar fi fost acela, chiar şi episcopul Romei, avea autoritatea de a convoca pe toţi episcopii din imperiu într-un sinod ecumenic, ci numai împăratul. El dădea această decizie de convocare, dar lucrările sinodului se desfăşurau în cadrul Bisericii, fără să se simtă obligată să urmeze o poziţie sau alta a împăratului. Aşadar, nu putem vorbi de un conformism din partea Părinţilor sinodali asupra unei decizii imperiale, ci dimpotrivă de o supunere a împăratului faţă de aceste decizii pentru că el, deşi era prezent la unele din şedinţele sinodului, nu căuta să impună o anumită direcţie sinodalilor, ci dimpotrivă după ce se hotăra un adevăr de credinţă el semna acel document, arătând că el se alătură episcopilor în deciziile lor privind adevărurile de credinţă. Prin semnătura pe care o punea pe acel document, acesta devenea lege de stat, hotărârile sinodale erau promulgate ca legi obligatorii în întreg imperiul şi prin aceasta el însuşi se obliga ca să le respecte aşa cum cerea şi supuşilor săi.

La Sinodul I Ecumenic au participat la discuţii şi hotărâri "marii dascăli ai lumi şi ierarhi". Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre cei mai importanţi parti-cipanţi de la Niceea.

Nu se cunoaşte exact numărul participanţilor la Sinodul I Ecumenic, tradiţia bisericească reţinând cifra de 318 episcopi. De asemenea, nu se poate afirma cu certitudine cine a prezidat lucrările sinodului. Din relatările istoricilor se poate deduce că împăratul Constantin cel Mare era preşedinte de onoare la şedinţa la care a participat direct, preşedinţia efectivă fiind exercitată de episcopii Eustatie al Antiohiei şi Alexandru al Alexandriei. După afirmaţiile istoricului Eusebiu de Cezareea, la sinod au participat episcopi din toate provinciile imperiului şi chiar din afara lui, ca, de exemplu, doi episcopi din Armenia Mare, un episcop de Caucaz, episcopiii Ioan al Persiei, Teofil al Gothiei şi Cadmos de Bosfor - Crimeea. Tot Eusebiu face precizarea că "nici scitul nu lipsea din ceată", adică din adunarea episcopilor. Cei mai mulţi cercetători sunt de părere că este vorba de un episcop din Schytia Minor (Dobrogea), unii identificându-l cu Marcu al Tomisului.

Dintre episcopii care s-au remarcat pe parcursul desfăşurării lucrărilor sinodului amintim pe Eustatie al Antiohiei, Alexandru al Alexandriei, Marcel al Ancyrei, Macarie al Ierusalimului, Eusebiu al Cezareei Palestinei (un savant în domeniul istoriei însă mai puţin erudit în probleme de doctrină), Cecilian al Cartaginei, Osius de Cordoba în Spania. S-au remarcat unii episcopi făcători de minuni cum ar fi Nicolae al Mirei din Lichia şi Spiridon al Trimitundei din Cipru; Iacob de Nisibi era taumaturg iar Leonţiu al Cezareei Capadociei avea darul profeţiei.

Deşi nu era episcop, trebuie înscris la loc de cinste numele Sfântului Atanasie, diaconul şi apoi succesorul episcopului Alexandru al Alexandriei, pentru contribuţia sa imensă la clarificarea adevărului de credinţă privind dumnezeirea Fiului şi egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl.

Neoarianismul contemporan, un refuz al dumnezeirii lui Hristos

Sinodul I Ecumenic cât şi cel de al II-lea au rămas în istoria bisericească universală mai ales prin alcătuirea simbolului de credinţă. La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, anul acesta este Anul Crezului Ortodox. Cum s-a ajuns la alcătuirea acestui Simbol de credinţă?

După îndelungate dezbateri, episcopii au fost de acord că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl. Episcopii au spus că trebuie definită învăţătura de credinţă într-un simbol scurt şi precis, în care să se afirme lămurit Dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl. Pentru formularea Simbolului de credinţă, sinodalii au propus să nu se întrebuinţeze decât termeni scripturistici, care puteau fi cunoscuţi şi înţeleşi de toţi. S-a observat însă că unele expresii scripturistice puteau da naştere la confuzii şi echivocuri. Episcopul Eusebiu de Cezareea a prezentat în acest scop în sinod Simbolul baptismal al Bisericii din Cezareea Palestinei, alcătuit, cu unele modificări, după simbolul Bisericii Ierusalimului, ca cel mai potrivit, spre a împăca cele două tendinţe din sinod, tendinţa conservatoare şi tendinţa înnoitoare, care impunea ca termenii scripturistici să fie explicaţi şi precizaţi cu unele formule folosite de părinţii şi scriitorii anteriori. Părinţii sinodali însă nu au acceptat textul simbolului Bisericii din Cezareea Palestinei, întrucât, după o matură cercetare, acesta conţinea unele neprecizări şi echivocuri, care puteau fi speculate uşor de arieni. Ei au făcut modificări substanţiale, alcătuind un nou simbol de credinţă, în care au precizat că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut ca Dumnezeu din Dumnezeu - Tatăl mai înainte de toţi vecii, ca lumină din lumină, fiind Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut. După mărturia lui Eusebiu de Cezareea, împăratul Constantin a insistat ca simbolul să cuprindă neapărat formula "de o fiinţă cu Tatăl".

Istoricul Filostorgiu atribuie alcătuirea simbolului episcopilor Alexandru al Alexandriei şi Osiu al Cordobei. Sfântul Atanasie era de părere că Simbolul e opera personală a episcopului Osius de Cordoba. Sfântul Vasile cel Mare va afirma că redactarea Simbolului a fost încredinţată unui oarecare Hermogen, acesta a făcut redactarea finală a Simbolului. După aprinse discuţii, majoritatea Părinţilor sinodali a hotărât ca învăţătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului şi despre egalitatea şi consubstanţialitatea Sa cu Tatăl să fie precizată pe scurt într-un Simbol de credinţă. Acesta este Simbolul niceean, care cuprinde şapte articole de credinţă. Condamnând fără echivoc erorile lui Arie şi proclamând că Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul cel Unul Născut, este de o fiinţă cu Tatăl, Simbolul niceean a proclamat dumnezeirea lui Iisus Hristos.

Asistăm astăzi, prin negarea divinităţii Mântuitorului şi plasarea Lui doar în persoană istorică, la o "întoarcere" a arianismului?

Da, există astăzi o tendinţă de a pune în valoare persoana istorică a Mântuitorului Iisus Hristos. Există de asemenea tendinţa de a accentua faptul că Mântuitorul Iisus Hristos a fost om, că a propovăduit pe pământ, că a trăit printre oameni ca un om, că a pătimit pe cruce, că a murit pe cruce. Însă devine o problemă pentru oamenii de astăzi taina Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, Care face transferul de la umanitate la divinitate. Patima şi moartea aparţin umanităţii. Învierea este un dar al divinităţii. Faptul că se accentuează atât de mult acest aspect: cum a arătat Mântuitorul ca om, ce chip a avut, cum a fost îmbrăcat, cum s-a purtat, cum a reacţionat în faţa procesului care I s-a intentat - nu urmăreşte altceva decât să scoată în evidenţă mai ales umanitatea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Persoana Lui istorică. Or, acest lucru nu face altceva decât să pună în umbră sau chiar să nege divinitatea Lui, să vorbească despre Persoana Mântuitorului ca un simplu om care a pătimit cândva într-un anumit moment istoric, "dezbrăcându-L", "dezgolindu-L" de divinitatea Sa. Or, aceasta nu este altceva decât o întoarcere la concepţia pe care o susţineau semiarienii: că Mântuitorul Iisus Hristos este o simplă creatură a lui Dumnezeu, că este Fiu prin adopţie, că a săvârşit fapte bune datorită harului ce s-a revărsat asupra Lui, că nu este Fiul lui Dumnezeu, "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", că nu este de o fiinţă cu Tatăl, ci că este un demiurg prin care s-a creat lumea. Prin urmare aceste tendinţe de accentuare exagerată a istoricităţii Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos nu fac altceva decât să Îl "dezgolească" de dumnezeirea Sa şi să-i determine pe oameni să gândească cum au gândit arienii acum mai bine de 1600 de ani.