„Spiritualitatea religioasă face parte din fiinţa umană“

Profesorul Virgil Nemoianu, bine cunoscut în lumea românească, cât şi în lumea occidentală, ca filosof şi istoric al culturii, face o succintă radiografie a impactului spiritualităţii româneşti cu universalul. Aprecierile sale urmăresc mai ales cadrul teologic şi ajung în cea mai recentă realitate.

Domnule profesor Virgil Nemoianu, care sunt neliniştile dumneavoastră cu privire la ceea ce se întâmplă la nivelul profund, spiritual, în România?

Uite, nu mă iscodi prea amănunţit în legătură cu situaţia din România. Eu sunt plecat de aproape 40 de ani, vin să vizitez mai mult din motive de familie în medie o săptămână pe an, deci e normal ca alţii să se priceapă mai bine decât mine în treburi româneşti. Iar răspunsurile mele în această privinţă pot fi numai şubrede, incerte, aproximative. Să încerc însă un răspuns la întrebare. Eu nu sunt prea neliniştit. Spiritualitatea românilor nu mi se pare nici mai bună, nici mai rea decât era de regulă în decenii şi chiar secole trecute. Mi se pare că pot recunoaşte totuşi o problemă frecventă la mai toate comunităţile ortodoxe. Mă refer la faptul că religia se hrăneşte în principal din straturile sentimentului şi ale imaginaţiei, iar din raţiune în mod insuficient. Marea majoritate a laicilor, ba chiar şi o parte a clerului nu se străduiesc să-şi filtreze şi să-şi structureze spiritualitatea printr-o înţelegere şi informare cât de cât temeinică, care s-o întărească şi să o explice pentru alţii, dar mai cu seamă pentru sine.

În ce măsură intelectualitatea românească reuşeşte să-şi limpezească acest traseu între a şti şi a fi şi găseşte calea pe care s-o descrie şi s-o legitimeze în lumea noastră românească? Înainte de a discuta despre viziunea religioasă, viziunea Bibliei, în orizontul cultural românesc, aş vrea să ne spuneţi câteva păreri cu privire la relaţia intelectualului român şi cultura biblică.

În măsură destul de slabă, pe câte îmi pot da seama. Există aici rupturi şi distanţări care nici măcar nu sunt auto-analizate cu pricepere, cu atât mai puţin rezolvate sau vindecate. E un lucru destul de regretabil. Parcă ar exista un soi de jenă a intelectualilor în faţa discutării publice a tematicii religioase, un soi de timiditate, religia fiind izolată şi exilată într-o zonă privată. Eu zic că orice intelectual vrednic de acest nume ar putea să-l ia ca exemplu pe un gânditor de vârf cum ar fi Mihai Şora, de pildă. Din fericire, nu este totuşi chiar singurul.

Cum vedeţi evoluând relaţia între ştiinţă, care devine tot mai rafinată, şi religie? A fost depăşit pragul propriilor ignoranţe? Ce idei sau opinii aţi reţinut dintre cele propuse de oameni de cultură români asupra acestei probleme, care ar putea fi destul de acute la noi, ţinând seama că, în comunism, lucrurile aici au fost mereu prezentate fals, ideologizate la maximum.

Românii nu prea au importanţă în aceste privinţe, ei fiind în măsură largă mimetici şi superficiali. Cu alte cuvinte, orientările din "lumea mare" vor fi iute adoptate (în cel mai bun caz adaptate) şi în cultura română. Trebuie să spunem însă că dialectica ştiinţă/religie se află acum la un punct de cotitură pe plan mondial şi tocmai din această cauză se nasc conflicte şi dispute vii, intense, uneori violente. Ştiinţele de vârf cum ar fi astro-cosmologia, microbiologia, biogenetica, microfizica au ajuns şi ajung obiectiv la rezultate care le apropie simţitor de viziunea biblică. În comparaţie cu secolele al XVIII-lea - al XIX-lea, situaţia e acum schimbată. Uneori, acest lucru este recunoscut, alteori nu (adică e prezentat tacit, sub formă de fapte şi concluzii, urmând ca cititorul sau cititoarea să decidă care sunt implicaţiile). Oricum, mi se pare limpede că numai în aşa-zisele "ştiinţe sociale" (sunt acestea ştiinţe cu adevărat?), adică sociologia, politologia, psihologia, se menţine ferm o linie materialistă şi secularistă. Această evoluţie de ansamblu a ştiinţelor stârneşte mânia disperată a cristofobilor de toate nivelurile. Iată de ce constatăm o adevărată ofensivă feroce al cărei scop este limpede să oblige religia (religiile) să se alinieze la programele ideologice mai mult sau mai puţin oficiale. Să admitem că nici religia nu e totdeauna fără de vină. Astfel, aşa-zisele orientări fundamentaliste (protestante de regulă, dar uneori chiar şi înscrise în cele două mari şi legitime ramuri ale Creştinătăţii, cea Catolică şi cea Ortodoxă) manifestă dubii neîndreptăţite faţă de orice este ştiinţific sau modern. Nici nu mai vorbesc de Islam, care, cândva (acum 1000 de ani), găzduia ospitalier gândirea ştiinţifică a vremii respective, dar care în bună măsură se izolează în ziua de azi şi reacţionează adesea violent împotriva raţionalităţii moderne (nu vreau să generalizez, desigur, dar, din păcate, cazurile indezirabile sunt mult prea frecvente şi nu observ destulă împotrivire din partea gânditorilor luminaţi). Oricum, încleştarea din zilele noastre este una din dimensiunile hotărâtoare şi proeminente ale peisajului contemporan. Un bun studiu, care ar merita să fie tradus prompt în limba română, a fost scris de doamna Melanie Phillips, comentator permanent la cotidianul londonez de mare circulaţie "Daily Mail". Cartea se numeşte "Lumea întoarsă cu capul în jos. Bătălia în jurul lui Dumnezeu, a adevărului şi a puterii". E o foarte bună analiză a încleştării pe care tocmai o pomeneam.

Adevărul nu e "simpatizat" în lumea intelectuală actuală

Cum vedeţi evoluând şi relaţia dintre artă, literatură mai ales, şi religie? Momentul comunismului a suspendat această relaţie, atât de benefică în perioada interbelică, la noi.

Îmi pare bine când aud pe cineva subliniind că în istoria culturii române a existat, de-a lungul veacurilor, o legătură strânsă, cordială cu religia. Aşa este. Mai mult, aş zice că nici măcar în deceniile negre ale jugului bolşevic această legătură nu a dispărut cu totul. Să ne gândim la marele sculptor Gheorghe Anghel, la poeţii Ion Alexandru, Ştefan Aug. Doinaş şi la destui alţii încă, la gânditorii Mihai Şora şi Nicolae Steinhardt, la compozitori de frunte. Aceştia au găsit mijloace spre a integra dimensiuni religioase în operele lor şi a le transmite ascultătorilor mai atenţi. Mi se pare că, după 1989, acest proces s-a amplificat totuşi, în pofida unor îngrădiri ideologice şi blocaje interne sau externe. A ieşit la iveală o generaţie întreagă de teologi laici de bună valoare, care funcţionează în România, dar şi multe alte ţări. Revenind la chestiunea "distanţei", aş spune că aici poartă o anume vină şi exegeza care nu ştie sau nu izbuteşte să pună în lumină reuşitele sau măcar încercările creatorilor, nu dezvăluie straturile şi implicaţiile religioase, uneori mai puţin evidente, ale operelor de artă şi de gândire. Se permanentizează acea "jenă timidă" faţă de religie pe care o pomenisem mai sus, teama de a te "afişa în public" drept credincios. Or, după mine e vorba de ceva foarte firesc: spiritualitatea religioasă face parte din fiinţa umană, din propria ei structură şi definiţie, iar când lipseşte, duce la îngustări şi absenţe reductive ale Omului şi ale Omenirii chiar. Evangheliile înseşi sunt foarte explicite în această privinţă, după cum experienţa culturii universale (a marilor creatori din toate timpurile) confirmă această nevoie stringentă de sacru şi de transcendent.

În ce măsură scepticismul modern, aprins de hermeneuticile deconstructiviste, se află în retragere? Se poate vorbi de o reîntoarcere la un discurs sau la modele oferite de Sfintele Scripturi? Ce ne propune, aici, postmodernismul?

Întâi, puţină terminologie. Eu aş spune "scepticism dogmatic", întrucât este vorba de un fel de tendinţă spre constrângere, spre dictatură chiar, a scepticismului. Ce se întâmplă? Scepticismul onest, încă din Antichitate, admitea că el însuşi (adică acest scepticism) se cere pus sub semnul întrebării: "Ştiu că nu ştiu nimic, dar nici asta nu ştiu cu siguranţă." Acest scepticism onest şi modest este acceptabil, sau măcar poate fi partener de discuţie. Cel predominant în lume (mai cu seamă în cea apuseană) în zilele noastre are însă tendinţe hegemonice neînfrânate. Benedict al XVI-lea îl numeşte "relativism", care de asemenea este un termen bun şi folositor. Deconstrucţia este o ramură radicală a acestui tip de relativism/scepticism. Să trec acum la răspuns, începând cu o veste bună. Deconstrucţia a început să fie… deconstruită ea însăşi: nu se mai bucură de succesul de modă şi de scandalul de odinioară. Are un aspect uşor prăfuit. Din păcate, nu acelaşi lucru se poate spune despre matricea din care descinde. Să spunem lucrurilor pe nume, oricât de trist ar fi. Adevărul nu este o categorie onorată şi simpatizată în lumea intelectuală actuală. În continuare, se vorbeşte despre "adevăruri": al meu, al tău, al vecinului. În continuare, domneşte mentalitatea după care numai practica şi utilitatea sunt cele pe care se cuvine să le urmăm, lăsând la o parte adevărul, ca pe un lucru depăşit şi demodat. Tocmai de aici îşi trage puterile cristofobia atât de larg raspândită şi atât de agresivă: faptul că religia îşi asumă decizia de a susţine neclintit un adevăr anume - supără, jigneşte, este un obstacol, un scandal, un bolovan în mijlocul drumului. Teologiile creştine "liberale" ar vrea să împace capra şi varza, să mă exprim cam popular. Nu merge însă pe termen lung. Opţiunea e clară, conflictul e fără soluţie. Sigur, se poate căuta o definiţie cât mai complexă, cât mai flexibilă a Adevărului, se pot ocoli asprimile şi simplificările sale, lucrul acesta e acceptabil şi chiar dezirabil, dar până la urmă nu se poate nega că anume lucruri sunt adevărate şi altele sunt neadevărate. Este vorba aici de una din întrebările cu maximă pondere ale lumii contemporane. Viitorul comun al neamului omenesc va depinde de calea aleasă, de răspunsul învingător.

Sacrificiul fondator de comunitate

Faceţi o trecere în revistă a felului cum formele de manifestare religioasă ale românilor s-au aflat într-un continuu dialog cu manifestările de acest fel de la nivel mondial, internaţional. Cum explicaţi un anume blocaj dintre lumea intelectuală şi cea religioasă? Poate faceţi câteva referiri la România.

Nu cred că aş putea spune cu certitudine că lumea intelectual-culturală românească s-a aflat totdeauna în dialog (mai cu seamă în dialog fructuos) cu diversele filosofii sau tendinţe de gândire din "lumea mare". Cum spuneam mai înainte, cred că se observă mai curând o anume înclinare spre imitaţie, spre supusă reluare a celor spuse în altă parte. Sigur că, din fericire, există şi destule excepţii. Acuma, de ce există aceste "blocaje", atât la nivel internaţional, cât şi la nivel românesc? Sigur, se pot da explicaţii istorice, perfect valabile. De pildă, faptul că influenţa secolului al XVIII-lea a continuat să se exercite sub diverse forme până în ziua de azi. Sau că progresul ştiinţific a exercitat şi influenţe negative, nu numai pozitive (părere care în genere este pe cale de răspândire). Mie mi se pare însă convingătoare şi interesantă teoria complexă a marelui gânditor francez René Girard (pe care am avut cinstea şi plăcerea de a-l cunoaşte destul de bine şi care azi e unul dintre cei "40 de nemuritori", membru al Academiei Franceze aşadar). Girard crede că resortul poate principal al funcţionării umane este ceea ce el numeşte "rivalitatea mimetică", şirul nesfârşit de răzbunări şi violenţe, sacrificiul fondator de comunitate, întâlnit mereu şi mereu în istorie. Învăţătura biblică, şi mai cu seamă punctul-cheie al Inscripţiei Divinului în uman, narat în Evanghelii, a fost cel care a dezvăluit acest cumplit mecanism al umanului. Adevărul astfel relevat se impune şi se acceptă totuşi destul de lent, zice cărturarul franco-american, în măsura în care omul îndărătnic inventează neîncetat metode ("maşinării") spre a întârzia, spre a ţine pe loc diseminarea Bunăvestirii. Ei bine, teoria lui Girard mi se pare extrem de convingătoare şi ar merita să fie mult mai bine cunoscută în România, măcar pe atât cât este de cunoscută în Apus.

Dvs. aţi introdus, putem spune, conceptul de "noul umanism creştin", necesar a fi dezvoltat, pus în acţiune, acum, la început de mileniu. Vă rog să faceţi o scurtă descriere a acestui concept şi a acestei atitudini.

Îmi vine să râd. Fireşte că nu eu sunt cel care a "proclamat" umanismul creştin. Acesta descinde din Evangheliile după Luca şi Ioan. A continuat apoi să existe şi să înflorească uneori în moduri mai modeste, alteori, în chip spectaculos vreme de 2.000 de ani. Cum să-l definim? Întâi prin surse. Piatra de temelie a religiei creştine este Întruparea Dumnezeirii în uman, intersecţia aceasta unică şi miraculoasă între transcendenţă şi imanenţă. Înţelege oricine că un umanism creştin devine îndată nu numai logic, dar chiar inevitabil. Aş adăuga un codicil aici. Se spune rar, dar este o realitate. Creştinismul este o religie a martirajului, aşa a fost prin viaţa Domnului său Întemeietor Iisus Hristos, aşa a supravieţuit în primele sale trei secole, dar pentru cei care observă obiectiv, aşa a continuat să fie de-a lungul istoriei, aşa este şi în ziua de azi. (Am argumentat eu însumi acest lucru cu bogate referinţe într-un întreg capitol din cea mai recentă carte americană a mea.) De ce martiraj? Din destule motive, dar unul din ele a fost acuzaţia că în şi prin creştinism s-ar urmări minimizarea, înjosirea umanului în beneficiul realităţilor (iluzorii, spun duşmanii) suprapământeşti. Ca un soi de blând răspuns la aceste bănuieli şi ponegriri nedrepte se dezvoltă umanismul creştin. Vedeţi, este vorba de o zonă amplă a activităţilor şi a vorbirii omeneşti în care deschiderea spre sacru şi treburile terestre se împletesc, interacţionează. De regulă la nivelul gândirii (filosofice, teoretice, teologice) şi la nivelul Frumosului, adică al artei, al artelor, al literaturii. Nu exclusiv însă; eu cred că un umanism creştin se poate exprima şi prin fapte din lumea practică. Nu este adevărat că umanismul creştin s-ar găsi exclusiv la catolici şi protestanţi. Ortodoxia în ansamblu a socotit totdeauna Frumosul drept latură şi cale spre Dumnezeire, chiar mai mult decât alţii. Nu este aici locul să intrăm în detalii.

Observ o integrare judicioasă a religiei în societatea românească

Cum vedeţi astăzi conexiunea dintre lumea creştină şi politică? Se vorbeşte tot mai mult de doctrina democraţiei creştine sau de politicile democrat-creştine.

Avem de-a face cu un fenomen care s-a ivit şi a crescut în ultimii 200 de ani. Am putea spune că mai înainte nu prea era necesar, în măsura în care social-politicul şi religiosul erau şi-aşa strâns împletite. Partide creştin-democrate s-au constituit mai ales în Europa Occidentală, dar şi în Europa de Est şi în America Latină. (Ar mai fi de spus că există partide cu o componentă religioasă, dar nu creştină, în India, în Israel, în Indonezia, precum şi în diverse ţări de limbă arabă. Mie mi se pare o dovadă a vitalităţii religioase şi a necesităţii religioase pe toate meridianele.) Unele din aceste partide creştin-democrate au ajuns şi au stat multă vreme la putere: în Italia, vreo 40 de ani, decenii întregi în Germania, Belgia, Olanda, Austria, sub formă de coaliţie în Franţa. Ele au dat oameni de stat de mare prestigiu şi influenţă internaţională: Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Robert Schumann, George Bidault, Jan Balkenende şi mulţi alţii. În plus, dimensiunea religioasă s-a manifestat energic (fără a fi neapărat nominalizată) atât în regimuri autoritare (Spania, Austria, Portugalia), cât şi în regimuri democratice (Statele Unite, Franţa sub generalul De Gaulle, Grecia, Irlanda, chiar şi Anglia). În sfârşit, au existat şi există state în care partidele creştin-democrate sunt mai mărunte, dar joacă totuşi un anume rol, cum ar fi ţările scandinave şi altele. Pe urmele lor au păşit ţări unde democraţia fusese întreruptă sau s-a instalat cu întârziere: Polonia, Slovacia, Slovenia, Moldova, România şi altele, unde acest tip de partide joacă un rol mai mare sau mic, de la caz la caz şi de la an la an. Să adăugăm ţări sud-americane, printre care Peru sau Chile, dar şi altele. În ce constă doctrina şi practica acestor partide? Am vorbit şi altă dată despre această temă, dar nu strică să repetăm niţel (am găsit cu plăcere un supliment recent şi foarte competent din Revista 22 dedicat tocmai teoriei şi practicii democreştine.) Este vorba de convingerea că omul e o fiinţă imperfectă, este vorba de nevoia de a ocroti familia şi proprietatea privată (prin judiciosul echilibru între marea proprietate şi întreprinderile mici şi mijlocii), este vorba de o repartizare a puterilor, fără hegemonii statale, este vorba de a recunoaşte rolul public (nu numai personal şi particular) al religiosului, este vorba de principiul subsidiarităţii.

În România, lucrurile sunt departe de a sta perfect, dar nici cu totul rău nu stau. Să pomenesc un episod, altminteri mărunt, poate. Când a murit patriarhul Teoctist, sfârşitul său lumesc a fost primit cu festivităţile oficiale de cuviinţă. Foarte agitat, un micuţ comentator de la un hebdomadar bucureştean a început să se caine: iată, s-a introdus "teocraţia" în România, ce ne facem? Unde se mai întâlneşte una ca asta? Răspunsul oricărui om cu scaun la cap la aceste panicate îngrijorări este că se întâlneşte în Italia şi în Rusia, se întâlneşte în Polonia, când un accident doboară conducerea ţării, se întâlneşte în Anglia la ocaziile solemne ale statului, ca să nu mai vorbim de cele ale dinastiei, ba mai vârtos, în Franţa cea prin excelenţă secular-laică, se întâlneşte la înmormântarea cardinalului-arhiepiscop al Parisului, când, unanim, opoziţia şi puterea se înclină cuvios, la Catedrala Notre Dame, la sicriul celui decedat. Ce vreau să spun? Că religia, adesea persecutată şi violentată în lumea contemporană, este încă departe de a fi fost eliminată sau doborâtă. Totodată că manifestarea eclesiastică în România nu diferă prea mult de manifestări pe care le întâlnim în orice ţară normală din întreaga lume. Pentru moment, observ în ansamblu o anume integrare judicioasă a religiei în societatea românească. Succesele acestei societăţi sunt ocazionale numai, dar iată totuşi unul dintre ele.