Transplantul de organe, eutanasia, clonarea, avortul, schimbarea de sex şi alte asemenea acte pun în discuţie atât libertatea de acţiune a omului asupra propriului corp, cât şi limitele etice, morale şi religioase. Toate acestea şi încă multe alte aspecte de acest gen se află în sfera bioeticii. Interviul realizat cu pr. prof. Vasile Răducă, secretarul Comisiei de bioetică a Patriarhiei Române, aduce o serie de lămuriri asupra unor astfel de probleme. Părintele Răducă este profesor universitar la Catedra de teologie morală din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, dar şi parohul Bisericii Kretzulescu din Bucureşti.
Părinte profesor, sunteţi unul dintre cei mai importanţi specialişti în domeniul bioeticii din Biserica Ortodoxă. În ce măsură este cunoscută bioetica în rândul preoţilor, cu rolul pe care l-a căpătat ea în societate?
Conceptul de bioetică este unul nou. A fost folosit pentru prima dată într-un articol din anul 1970 de cancerologul american Van Rensselear Potter. Acesta definea bioetica drept ştiinţă a vieţii. Grija pentru apărarea vieţii a existat şi există în preocuparea Bisericii încă de la constituirea acesteia. Pe de o parte, Biserica militează pentru apărarea vieţii, ca dar al lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, Împărăţia lui Dumnezeu, obiectivul operei de răscumpărare a Mântuitorului şi speranţa creştinilor, este înţeleasă ca Împărăţie a vieţii, desigur, nu în sensul biologic al cuvântului, dar determinată de calitatea existenţei omului în condiţia vieţii biologice. Preocupată de viaţa din Împărăţia lui Dumnezeu, Biserica nu neglijează viaţa în trup. Dimpotrivă, ea acordă o atenţie deosebită vieţii omului încă din momentul constituirii ei şi-l ajută pe om să-şi înţeleagă şi să-şi preţuiască viaţa până în momentul şfârşitului formei de manifestare biologică a acesteia. Ea recomandă atenţie deosebită faţă de embrionul uman, de sănătatea şi evoluţia lui, de întreaga existenţă în trup a omului. Spun toate acestea spre a nu avea impresia că de viaţa umană se îngrijesc numai cei care se numesc "bioeticieni". De altfel, având în vedere cercetările şi rezultatele din domeniul biotehnologiei moderne, oamenii au început să se gândească la faptul că e nevoie să se ia o serie de măsuri în vederea apărării vieţii. Şi aceasta, pentru că aceste biotehnologii pot crea riscuri pentru fiinţa umană. O tehnologie fără etică poate duce chiar la distrugerea a ceea ce Dumnezeu a creat, ceea ce nu este, desigur, de dorit. Iniţial, bioetica a apărut ca o disciplină laică, pe de o parte, din cauza rezervelor oamenilor de ştiinţă faţă de punctele deosebite ale religiilor sau grupărilor religioase cu privire la aceleaşi probleme de ordin etic, pe de altă parte, din cauza rezervelor Bisericii faţă de modul în care bioeticienii privesc viaţa umană. Ulterior, înţelegându-se că nu poţi fundamenta o etică fără repere absolute - or, religia oferă aceste repere -, în organizaţiile şi organismele internaţionale şi naţionale preocupate de bioetică au fost solicitate să participe şi organizaţiile religioase. Biserica participă astfel la mişcarea şi la preocupările bioetice, fundamentându-se pe ideea că viaţa este sacră şi că trebuie apărată sub toate formele ei de existenţă, neobstrucţionând performanţele biotehnologiei de îmbunătăţire a formelor ei de manifestare, acolo unde este cazul. Niciodată Biserica nu va sprijini vreo idee sau acţiune care ar duce la deteriorarea sau la distrugerea vieţii cuiva. În felul acesta, toţi cei interesaţi de apărarea vieţii ajung să-şi dea mâna, iar instituţiile abilitate ajung să elaboreze norme care să apere viaţa umană.
Există la medicii noştri din România o anumită aplecare către viziunea moralei creştine?
Bioetica impune nişte reguli care vizează biotehnologii sau rezultate ale unei cercetări din domeniul biologiei, fiziologiei sau chimiei, de vârf, care nu ştim unde duce omul. Cei care vorbesc în numele bioeticii ar trebui să ţină seama de toate aceste etici particulare, active şi mai ales de cele care, cumva, au o perspectivă în timp...
Eu am cunoscut câţiva astfel de medici. Cu unii dintre ei lucrez chiar în Comisia de bioetică a Patriarhiei, pe alţii îi cunosc din Comisia de Bioetică UNESCO pentru România. Sunt oameni de bună calitate, care îşi propun să apere viaţa şi iau în serios morala creştină, în activitatea lor sau când apar probleme de bioetică. Dar nu pot să spun că nu există şi destui medici liber-cugetători, care nu ţin cont de punctul de vedere al Bisericii.
Se pare, totuşi, că statutul medicului tinde mai degrabă spre unul de prestator de servicii. Iar serviciile lui sunt aplicate pe om, adică intră în zona conştiinţei, a moralei, în zonele sufleteşti adânci, unde e domeniul religiei. Asta mă face să cred că statutul medicului se înstrăinează de viaţa omului.
Suferinzii au o încredere deosebită în medic. Dacă medicul este un bun prestator de servicii, nu este rău. Unii medici, prin specializarea lor, intră în zone care ţin oarecum de domeniul religiei (cum ar fi problemele de conştiinţă, probleme duhovniceşti, care nu au legătură cu actul medical). În special, medicii psihiatri pătrund în aceste domenii. Eu cunosc medici psihiatri buni creştini, cu rezultate deosebite în tratarea maladiilor, aşa cum cunosc pe alţii, necredincioşi, care nu au aceleaşi rezultate, dimpotrivă. Toţi medicii sunt interesaţi, cel puţin teoretic, să apere viaţa. Dacă o fac şi cu frică de Dumnezeu, cu atât mai bine! Biserica a respectat totdeauna actul medical. Dacă Biserica activează pentru sănătatea ontologică a omului, medicul activează pentru sănătatea trupului, dar tot pentru sănătate. De aceea, pe undeva, preotul şi medicul se întâlnesc exact prin ceea ce ei fac. Iar în Sfânta Scriptură se spune: "Cinsteşte-l pe medic pentru că şi el este de la Dumnezeu". Şi este normal să se spună aşa, dat fiindcă medicul, prin definiţie, este un om care se îngrijeşte de sănătatea aproapelui. Dacă medicul este egalat şi de omul care se îngrijeşte de viaţa eternă, cu atât mai bine. Altfel, este un specialist, un tehnician, care te tratează în limita competenţelor sale. Că sunt şi medici oameni de afaceri, aceasta este cu totul altceva.
Nu credeţi că rolul medicului creşte, deoarece omul apelează la medic astăzi la cele mai mici suferinţe? Pe de altă parte, factorul politic, care devine mai subversiv, ar putea să-l folosească pe medic. Având statutul său de liber profesionist, fără o etică adaptată la realitatea diversă, ar putea fi folosit în diverse experimente, să spunem, cu caracter politic.
Depinde de individualitatea fiecăruia. Ştim că au fost medici psihiatri care au fost slujitorii regimului comunist, dar nu putem generaliza. Sub anumite aspecte, medicii au reprezentat una dintre puţinele categorii sociale şi profesionale care au manifestat o constantă rezistenţă ideologiei şi practicilor comuniste. Ei au avut conştiinţa că tratau bolnavi şi i-au tratat, poate şi cu frică de Dumnezeu. Cinste lor! Au fost şi sunt şi alţii care nu au avut şi nici nu au frică de Dumnezeu, cum ar fi cel de curând mediatizat, care a chiuretat o tânără gravidă în vârstă de 15 ani. A omorât şi fătul, a omorât şi pacienta. Acesta nu a avut nici frică de Dumnezeu, nici ruşine de oameni. De aceea a comis un dublu omor. Dacă medicul s-ar fi gândit că nu trebuia să facă acel avort, căci era vorba de un copil zămislit, ar fi trebuit să convingă fata că, odată ce a rămas gravidă, însemna că ea ar fi putut duce sarcina la termen, că trebuia să păstreze pruncul şi să-l crească. S-ar fi evitat păcatul, moartea şi puşcăria. Dar acel biet medic a arătat că era interesat de altceva decât de respectarea regulilor vieţii. Păcatul duce la încălcarea legii morale, a legii civile şi a legii vieţii.
Noi nu avem o comisie naţională de bioetică, aşa cum au celelalte ţări europene. Nu credeţi că ar trebui să avem un organism naţional, care să dea girul atunci când se introduce o tehnologie nouă în ţară, când se introduc proceduri noi, noutăţi care privesc viaţa omului?
Există chiar una la nivelul Ministerului Sănătăţii, dar nu există o comisie la nivel naţional, care să se bucure de autoritate, cum există în alte ţări. În Franţa, în Anglia, există. Însă eu am impresia că o asemenea comisie, din care să facă parte oameni nepracticanţi din punct de vedere religios, ar putea fi catastrofală. Să nu ne bucurăm de viziunea acelor comisii, ca acelea din Anglia sau din Franţa. Sincer să fiu, prefer situaţia de aici, unde se poate lucra cu organismele legiuitoare pe alte căi, încât cei îndrituiţi să formuleze acte normative cu privire la bioetică pot să fie mai supli decât ar fi în cazul în care o comisie de bioetică ar da un verdict pe bază de voturi.
Cum apreciaţi activitatea Colegiului Medicilor din această perspectivă?
Eu nu urmăresc neapărat activitatea acestei instituţii... Însă, dacă vă amintiţi de cazul de acum doi ani, când nici un medic din România nu a vrut să chiureteze fata de la Iaşi, într-o perioadă avansată de sarcină, cred că veţi fi de acord cu mine că medicii şi Colegiul Medicilor au procedat corect. Fata a plecat în Anglia, unde există o comisie naţională de bioetică şi unde medicii au chiuretat-o. Colegiul Naţional al Medicilor din România condus de profesorul Astărăstoae, un creştin practicant, a luat o hotărâre corectă, în timp ce în altă ţară, unde există o comisie de bioetică, s-a permis o crimă.
Nu asistăm cumva la un import masiv de ideologii din zona europeană, americană, în probleme de relaţie părinţi-copii, în probleme de familie, de sexualitate?
Întotdeauna a fost aşa, informaţia a circulat. Să nu credeţi că înainte legile noastre n-au fost influenţate de mediul internaţional. Dimpotrivă. Mai ales în secolul al XIX-lea, politicienii au fost mai toţi masoni. Paşoptiştii au fost toţi masoni. Dacă n-ar fi fost masoni, nu s-ar fi reuşit crearea statului naţional modern. Dar asta nu înseamnă că ne-au adus şi o viaţă fericită. Din secolul al XVIII-lea, reformele lui Mavrocordat au fost influenţate de filosofia Luminilor. Faptul că la sfârşitul secolului al XVIII-lea fostul ministru de externe al domnitorului Şuţu, Rigas Velestinlis, sub influenţa Cartei Drepturilor Omului a Revoluţiei Franceze, a elaborat o constituţie creştină pentru Imperiul Otoman se datorează unei specificităţi a acestui spaţiu. Dar a lua legile
tale quale sau a importa moravuri, viziuni cu privire la viaţa omului de te miri unde, fără să te gândeşti la specificul în care trăieşti este o mare eroare. Din păcate, nu numai la nivel de legi se petrece acest lucru, ci şi la nivel de ideologie, la nivel de circulaţie a viziunii pe care fiecare ins în parte le are cu privire la vocaţia, la moralitatea sa. Informaţia, sub toate aspectele ei, circulă. Universul întreg trece prin om cu oceanul lui de informaţie. În trupul uman, universul capătă o anumită specificitate. Noi preluăm energie, dăm energie, consumăm energie. Din corpul omenesc, în fiecare zi, eliminăm cam o farfurie de supă de celule moarte - altele le iau locul. Acestea intră în circulaţia universală a cosmosului. Din momentul în care, în fiinţa omului, până şi cosmosul capătă o anumită specificitate (conştiinţa de a fi), cred că şi alte tipuri de informaţie (idei, credinţe, moravuri etc.) pot fi ele însele valorizate nu numai în funcţie de ceea ce aduc ele, ci şi în funcţie de ceea ce suntem noi. Atâta vreme cât personalitatea mea este modelată de raporturile specifice în care mă găsesc cu Dumnezeu, orice influenţă, de oriunde mi-ar veni şi de orice ordin ar fi, va fi nu numai filtrată, ci şi valorizată de ceea ce eu sunt în acest moment. Nu voi fi victima informaţiei şi a influenţelor străine, ci factorul care le valorizează, le acceptă sau nu, în funcţie de aspiraţiile mele fundamentate pe experienţa dată de relaţia tonică cu Dumnezeu. Mă voi teme de informaţiile străine numai atunci când acestea vor fi mai puternice decât relaţia cu trecutul neamului şi al Bisericii mele şi mai ales cu Dumnezeu. Influenţele străine mă vor altera, atunci când nu voi mai fi sensibil la experienţele bune, trăite deja. Informaţiile, influenţele vin şi trec. Ele pot primi valenţe noi în personalitatea mea atâta vreme cât conştiinţa vocaţiei mele este mai puternică decât influenţele străine. Un om care nu are conştiinţa a ceea ce este, a ceea ce vrea, a ceea ce se cuvine să facă va fi victima influenţelor şi a informaţiilor uneori nefericite, şi nu stăpânul lor. De aceea nu aş pune nefericitele experienţe de acum pe seama influenţelor străine, ci pe insuficienta noastră pregătire pentru a le valoriza. Dacă românul are, aşadar, o viziune despre viaţă marcată de vocaţia eternităţii şi de activarea acestei eternităţi, văzută în Hristos Cel Înviat, Mântuitorul nostru, e foarte bine. Dar, în măsura în care el nu ţine cont de valorile pe care le reprezintă, primind informaţii de peste tot şi spunând că toate sunt bune, devine un simplu consumator de informaţie. Dacă nu se uită la perspectiva pe care această informaţie i-o dă sau ar putea să i-o dea, atunci este şi victimă a informaţiei, un produs al unor curente informative, care, în cele din urmă, îl pot distruge.
Drama politicianului european: nu este creştin practicant
Viziunea creştină, aşa cum aţi spus, asumată ca un reper pentru informaţii din domeniul ştiinţific, dă stabilitate. Viziunea creştină are tradiţie, are continuitate. În ce fel vedeţi dvs. că ea este preluată şi folosită cu adevărat în politică? Apar, am observat, la nivel declarativ viziuni creştin-democrate. Există deja în Europa o tradiţie. Ce se întâmplă la noi?
Cu Mântuitorul Hristos, asistăm la un moment foarte interesant în istoria universală: relaţia cu Dumnezeu este separată de structurile politice. Mântuitorul clarifică: "Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu". Dar aceasta nu înseamnă că El creează un conflict între autoritatea politică şi cea religioasă sau între viziunea politică şi cea religioasă, ci arată că nu trebuie să confundăm lucrurile. Prin urmare, creştinismul nu-şi propune să dea reţete politice lumii, dar se bucură că atunci când omul politic - care poate fi şi un creştin practicant, şi este de datoria lui să fie un creştin practicant - promovează în spaţiul social idei, care vin din trăirile lui intime cu Hristos. Poţi să te baţi cu pumnul în piept că eşti partid creştin-democrat şi, de fapt, să nu ai nimic de-a face cu creştinismul. Dacă viaţa ta este una conformă cu valorile creştine, este imposibil să nu preiei aceste valori şi să le transmiţi mai departe în social, făcând din societate un spaţiu în care oamenii sunt fraţi între ei. Dacă pleci de la principiul homo homini lupus est, că omul este pentru celălalt lup, faci legi ca să îmblânzeşti lupii. Atunci când ştii că fiecare om este frate şi aproapele tău în Hristos, comportamentul tău, fertilizat de trăirea în Hristos şi în Biserică, va fi altul. Legile respective vor păstra marca trăirii creştine autentice, nu a vreunei ideologii, fie ea chiar inspirată din creştinism. Eu nu vreau să fac din creştinism o ideologie din care să se inspire anumite partide. Nu vedeţi că, de fapt, creştin-democraţia europeană se ruşinează să-şi mai spună creştin-democraţie, se numeşte partid popular? Drama cea mare a politicianului creştin-european este că în foarte mare măsură el nu mai este creştin practicant. Prefer un politician care se defineşte altcumva, dar care este convins de valorile creştine şi le promovează, decât un politician vopsit creştin. Nu-i interzice nimeni unui politician să vină la biserică, să se roage, să se spovedească, să se împărtăşească. Dar, în momentul în care cineva devine politician, el nu vine în biserică decât în perioada electorală. La fel cum, în momentul în care cineva devine bogat, nu mai calcă prin biserică. Nu am văzut şi nu văd politicieni care să frecventeze biserica în mod firesc, obişnuit. În Grecia, să ştiţi că nu se întâmplă aşa. Până şi în America politicienii merg la biserică în mod curent şi firesc. La noi vin numai de zile mari şi în perioada electorală.
Cum vă explicaţi că în Spania, în Polonia sau în America iese puhoi de lume în stradă să protesteze faţă de avort, iar la noi nu prea există aşa ceva?
Au o mai mare sensibilitate pentru dimensiunea duhovnicească a personalităţii. Din această cauză, puţini sunt românii care protestează la constatarea anomaliilor din societate. Polonezii, cum vedeţi, sunt altfel.
▲
Douăzeci de ani de slujire în Altar şi la catedră
Pr. prof. Vasile Răducă s-a născut la 6 noiembrie 1954, în oraşul Târgovişte. A urmat cursurile universitare şi post-universitare la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti. În perioada 1980-1984, a studiat la universităţile din Tesalonic (Grecia) şi Fribourg (Elveţia). A obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Teologie al Universităţii din Fribourg (1984) şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (1990). În anul 1990, a devenit asistent universitar la Catedra de omiletică din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi, în acelaşi an, a fost hirotonit preot pentru Biserica Kretzulescu din Bucureşti, unde slujeşte şi astăzi. Din 2000, ocupă funcţia de prodecan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, precum şi pe cea de profesor la Catedra de teologie morală din cadrul aceleiaşi facultăţi. Este secretarul Comisiei de bioetică din cadrul Patriarhiei Române.
