La patru ani după promulgarea Legii adopţiilor de către Guvernul Năstase, în urma numeroaselor presiuni ale Comisiei Europene, legea adopţiilor a ajuns pe masa Guvernului Tăriceanu. Executivul a hotărât să reintroducă în lege principiul confidenţialităţii datelor, în concordanţă cu Convenţia de la Strasbourg. Potrivit acesteia, părinţii biologici şi cei adoptivi nu se întâlnesc. Mai mult, nici una dintre părţi nu are acces la datele de contact ale celeilalte. „Din punctul meu de vedere, pot spune că legea, aşa cum era până la hotărârea Curţii Constituţionale, era mai bună decât asta. Era în concordanţă cu sistemul nostru. Această lege, care vine să repare, de fapt, ceea ce s-a stricat prin decizia Curţii, aduce totuşi o întârziere în procedură şi poate să mai aducă, în anumite situaţii, şi un abuz din partea instanţelor“, este de părere Theodora Bertzi, secretarul de stat din Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
Care sunt motivele pentru care avem o nouă lege a adopţiilor?
Înainte de toate trebuie spus faptul că s-a dat o decizie de către Curtea Constituţională. Această decizie a fost luată în urma unui proces, care a ajuns pe rol la Curte, un proces în legătură cu o adopţie de la Timişoara. Acela a fost un caz lucrat greşit, pentru că, în acel caz, copilul a stat în familia tatălui, împreună cu bunicii paterni, care aveau rol de familie de plasament. Tatăl nu şi-a cunoscut fiul până la vârsta de 10 ani, deşi stăteau împreună. Copilului i s-a deschis procedura de adopţie, conform legii din acea vreme, şi a fost adoptat de către naşa lui, o persoană apropiată copilului. Deci, nu se poate spune că acel copil a fost traumatizat în vreun fel. Pe scurt, cazul a fost o greşeală foarte mare a celor care au monitorizat situaţia. Cu acest caz greşit lucrat s-a ajuns la Curtea Constituţională care, din păcate, nu a făcut adrese către Oficiul Român de Adopţii, pentru a avea un punct de vedere. Un astfel de punct de vedere a venit din partea aparatului tehnic al Guvernului, dar nu de la cel de specialitate. Deşi avocatul poporului şi-a exprimat clar opinia cum că legea este bună şi nu trebuie schimbată, iată că a dat o decizie total greşită, care a schimbat, de fapt, filosofia întregii legi a adopţiei de până atunci, potrivit căreia familia biologică trebuie să se prezinte în toate fazele adopţiei, ceea ce încălca Convenţia Europeană privind adopţia.
Aici a fost dilema celor de specialitate: cum să pui în aplicare o lege fără să strici mult şi să şi repari. Ce strica această lege? Faptul că punea în legătură familia adoptatoare cu familia biologică, când, de fapt, după deschiderea procedurii de adopţie, el nu mai are nici o relaţie de filiaţie cu familia biologică. Să-i aduci familia întotdeauna era o traumă pentru copil. Şi o posibilă formă de şantaj asupra familiei biologice. Am avut astfel de cazuri în experienţa mea, de aceea nu mă tem că ar fi existat posibilitatea de şantaj.
Prin noua lege se arată că justiţia are posibilitatea să cheme în faţa instanţei familia biologică, dacă se întâmplă o modificare în viaţa familiei biologice, sau se răzgândesc, ori părintele declarat decedat apare, dar asta numai în faza finală. Sigur că a trebuit să vină să argumenteze mai mult pe partea de confidenţialitate, pentru ca să facă departajarea între modalitatea de judecată într-o astfel de situaţie (să fie chemată familia biologică în sala de consiliu, să existe confidenţialitate pe datele personale pentru ca hotărârile judecătoreşti să nu ajungă la cele două familii).
Este foarte important să existe un „Tribunal al Copilului“
Din punctul dumneavoastră de vedere, este o lege bună?
După cum este ştiut, Legea adopţiei a fost schimbată încă din 2005 şi cea de astăzi s-a modificat foarte mult faţă de cea de dinainte de 2005. Din punctul meu de vedere, pot spune că legea, aşa cum era până la hotărârea Curţii Constituţionale, era mai bună decât asta. Era în concordanţă cu sistemul nostru. Această lege care vine să repare de fapt ceea ce s-a stricat prin decizia Curţii aduce, totuşi, o întârziere în procedură şi poate să mai aducă, în anumite situaţii, şi un abuz din partea instanţelor. Se pot face amânări ale instanţei pe un proces sau altul tocmai pentru că a fost citată familia biologică şi nu a venit; raportul nu vine la timp să se ştie dacă s-a mai întâmplat ceva nou şi aşa mai departe. Situaţiile acestea nu sunt de dorit. De asta eu am spus că este foarte important ca acum să existe un Tribunal al Copilului. Chiar dacă nu un tribunal de sine stătător, cu personalitate juridică, dar ar trebui să existe cel puţin secţii specializate care să judece toate cazurile care ţin de copil, familie (plasament, adopţii).
Acum nu avem decât un tribunal la Braşov, realizat printr-un proiect în 2004, care nu a mai continuat, şi mai există secţii specializate la Iaşi. Dar nu este suficient să existe numai un complet specializat, pentru că acesta judecă astăzi numai procese legate de copii. Ideea este să specializezi judecători pe problematica familiei, pentru că acum această problematică este mult mai complexă, mai diversificată şi poate fi pusă în relaţie cu instanţele judecătoreşti din alte ţări. Aceşti judecători trebuie să aibă o formare specială şi vocaţie, înainte de toate. Judecătorii care lucrează în astfel de complete trebuie să aibă, în afară de o bună pregătire, care ţine de dreptul copilului şi al familiei naţionale şi internaţionale, o vocaţie către situaţiile acestea speciale din familie. Să ţină cont de rapoartele asistenţilor sociali, ale psihologilor, pentru că specialiştii din domeniu, în foarte multe situaţii sunt cei care trebuie să fie ascultaţi. Legea poate fi aplicată într-un fel sau altul, ţinând cont de rapoartele specialiştilor.
Care sunt efectele noii legi asupra copiilor, personajele centrale ale legii în discuţie?
Ar putea să existe situaţii când un copil care s-a obişnuit cu o familie să fie reîntors din această procedură, pentru că, să spunem, a apărut în viaţa lui un părinte pe care nu l-a văzut de foarte multă vreme. Eu sunt de acord că familia biologică este prima care are drepturi; dar, totuşi, familia adoptatoare trebuie să aibă şi ea nişte drepturi. Se dezvoltă nişte relaţii de ataşament, relaţii afective. De aceea spun că instanţele vor fi puse în situaţii dificile, din care vor putea ieşi cu ajutorul copilului, dacă are peste 10 ani şi se poate pronunţa, fie cu ajutorul specialiştilor (corp de psihologi independenţi, de asistenţi sociali), care să fie în stare să facă o anchetă profesionistă, independentă de direcţie, de familie. Instanţele vor trebui să se bazeze doar pe aceste rapoarte. De asta devine şi mai important să se creeze aceste secţii, care trebuiau să se înfiinţeze din 2008, dar în domeniul justiţiei priorităţile au fost altele. Apariţia acestor secţii specializate ar trebui să schimbe legea de organizare a sistemului judecătoresc, şi atunci, categoric că este de lucru pe el. Există şi o reticenţă în sistemul judecătoresc.
Când, în 2005, am avut întâlnire la Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) cu specialişti, alţii decât cei de astăzi, am regăsit această părere care susţinea existenţa instanţelor cu o singură specializare. Trebuie ştiut că o instanţă poate să determine viaţa unui om şi nu vorbim aici de oameni care au omorât sau care au făcut fapte penale, ci este vorba de oameni care trebuie să-şi ducă viaţa mai departe, este vorba de copii, de familii. Cu atât mai mult este mai important un astfel de tribunal.
Procedura de adopţie
Care este procedura, după noua lege, pe care trebuie să o urmeze o familie care îşi doreşte să adopte un copil?
Noua lege nu a schimbat procedura de dinainte. În primul rând, familiile care doresc să adopte trebuie să se adreseze Direcţiilor de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, pe care le pot găsi la nivelul sectoarelor în Bucureşti sau la nivelul judeţelor, în teritoriu. Să facă o cerere, după care vor primi o listă cu actele pe care trebuie să le posede. În mare, pot spune că le trebuie dovada sănătăţii, cea materială, de spaţiu, nu neapărat proprietate. Se vor face, apoi, anchete psiho-sociale cu ajutorul unui psiholog şi a unui asistent social. Procedura durează 60 de zile.
Fiecare Direcţie are o perioadă de pregătire, în care viitorilor părinţi li se vorbeşte despre ce înseamnă adopţia, care sunt riscurile, care sunt plusurile. Părinţii trebuie să fie dispuşi să crească un copil cu o viaţă a lui, de dinainte de adopţie. Graţie specialiştilor, viitorii părinţi sunt învăţaţi să îşi asume adopţia şi trecutul copilului. Să nu ascundă copilului că este adoptat. Se fac chiar întâlniri cu alţi părinţi, care au adoptat sau care îşi doresc să adopte şi se fac schimburi de experienţă şi de discuţii. După cele 60 de zile, părinţii primesc certificatul de familie adoptatoare.
În toată această perioadă, părinţilor li se face un profil psiho-social. De asemenea, şi copilului i se întocmeşte un astfel de profil, chiar dacă este mic, se adună datele din trecutul lui. Se alege cea mai potrivită familie pentru un copil, nu invers! Asta trebuie să înveţe familiile. Această potrivire este grea, cere timp şi răbdare. E drept că nici oamenii din sistem nu-şi fac treaba, să caute pentru copii familia potrivită, dar, teoretic, asta trebuie să se întâmple. Dacă se face această potrivire se face una „în orb“, adică fără să se vadă, să nu fie copilul traumatizat. Apoi se întâlnesc şi, dacă lucrurile decurg bine, copilul poate fi dat în încredinţare. În tot acest timp, se evaluează situaţia, să se vadă dacă copilul se acomodează. După proces, urmează încuviinţarea adopţiei, când ne dorim să nu apară modificări în viaţa familiei biologice, pentru ca acel copil să-şi găsească un cămin.
„Cei care pun multe condiţii adoptă greu“
Ce se întâmplă dacă părinţii adoptatori demarează toată procedura de întocmire a actelor, se deschide procesul şi părinţii biologici nu sunt de găsit, dispar fără urmă?
În cazul acesta, părinţii nu trebuie să-şi facă probleme. Hotărârea de adopţie se poate da şi fără prezenţa părinţilor biologici. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul în care aceeaşi familie se opune ca propriul lor copil să fie adoptat. Dacă instanţa constată că este spre binele copilului să fie încredinţat familiei adoptatoare, atunci nu se mai ţine cont de refuzul sau lipsa familiei biologice.
După noua lege, care este durata unui proces de adopţie în România?
Nu se poate aproxima durata perioadei de potrivire, pentru că potrivirea este în funcţie de cum îşi fac treaba specialiştii, de câţi copii adoptaţi sunt şi de câte condiţii pune familia adoptatoare. De fiecare dată le spun: „Nu puneţi condiţii!“. Sunt unii care nu pun condiţii, şi atunci aceia adoptă uşor. Cei care pun multe condiţii adoptă greu şi, de fapt, nici nu-şi doresc foarte tare o adopţie, pentru că nu ştiu cum va fi propriul lor copil. Nu-ţi programezi în nici un fel copilul. Pentru familia adoptatoare contează foarte mult motivaţia pentru care face adopţia, deoarece dacă o face pentru binele unui copil sau ca să îşi asigure bătrâneţile, nu este suficient. Într-o adopţie trebuie să-ţi asumi tot ce înseamnă creşterea unui copil.
„Un asistent social nu poate fi înlocuit cu un medic sau cu un inginer“
S-a schimbat procedura în ceea ce priveşte adopţiile internaţionale?
Adopţiile internaţionale nu se pot face. Pot adopta copii din ţara noastră străinii cu domiciliul sau rezidenţa în România. Lucrul acesta se întâmplă încă din 2005. Dar sunt atât de multe familii de români care îşi doresc copii, încât nu e nevoie de „ajutor“ din afară. Numărul acestor familii e dublu faţă de numărul copiilor adoptabili, pentru că nu toţi copiii sunt adoptabili. Există familii care, deşi sunt sărace şi au mulţi copii, nu vor să-şi dea copiii, pentru că fraţii sunt fraţi, iar legăturile de sânge sunt foarte puternice.
Aveţi ceva de reproşat sistemului social, aşa cum arată acesta în momentul de faţă?
Avem nevoie, în domeniul social, de profesionişti. Ei nu sunt stimulaţi suficient. Asistenţii sociali, psihologii, formează categoria persoanelor ale căror profesii sunt de bază pentru sistemul social. Ei vindecă societatea. Intră la nivelul familiar şi vindecă partea socială a familiei, care este foarte importantă. E adevărat că sistemul social la noi s-a dezvoltat după â90; a fost perioada comunistă, când nu puteam vorbi de asistenţi sociali, sociologi, psihologi. A existat un hiatus. De aceea, toţi managerii din sistemul social trebuie să conştientizeze faptul că un asistent social nu poate fi înlocuit cu un medic sau cu un inginer. Pentru că sunt profesii fundamentale în sistemul social.
▲
„În 2000, România a dat spre adopţie vreo 3.000 de copii. În 10 ani, Nepalul a dat 800“
Care sunt zonele de la noi cu rata cea mai mare de adoptabilitate?
Craiova şi Constanţa. Totul ţine de chestiunea spirituală amintită mai sus. Această nouă legislaţie, cea din 2005, tocmai asta spune: ca mama să nu-şi dea consimţământul la notar pe jumătate de scaun, imediat, fără să ştie ce semnează. Exista o inducere în eroare foarte clară, pentru că foarte multe mame au venit disperate după ce-şi dădeau copiii spre adopţie. Ele credeau că îşi dau copiii la o familie mai bogată, că îi vor putea vedea când îşi doresc, şi că o să se întoarcă acasă când o să-şi permită să le ofere un trai mai bun. Când se lămureau că nu este aşa, trauma era foarte mare. De aceea, acum se face consiliere, psihologii duc muncă de lămurire susţinută aici. Consilierea durează între trei şi patru luni.
De asemenea, mamele sunt informate cu privire la existenţa centrelor maternale, unde pot sta cu copilul, îşi pot continua studiile, se pot descurca de unele singure, să îşi crească copilul. În cazurile fericite, cu ajutorul consilierilor, se pot întoarce la propria lor familie. Sunt multe familii sărace care îşi ţin unul sau mai mulţi copii în familii de plasament, dar fraţii păstrează legătura şi asta ţine de credinţa lor, nu neapărat de educaţie.
Pe ce loc se clasează ţara noastră într-un top al ţărilor europene, în ceea ce priveşte rata adopţiilor internaţionale?
În mod evident, nu se mai întâmplă ce se întâmpla înainte de 2005. Atunci, după India sau China, urma România. Lucrul acesta era de neînţeles pentru toate ţările europene. Ne dădeam copiii pe bandă rulantă străinilor. Îmi aduc aminte că în 2000 s-au dat spre adopţie vreo 3 mii de copii. În 10 ani, Nepalul a dat înspre adopţie 800 de copii. Şi acolo nu e nici bogăţie, e chiar sărăcie lucie; familiile au mulţi copii. E vorba de spiritualitate aici.
La noi, corupţia a fost sesizată în rapoartele făcute de americani, francezi, şi foarte mulţi bani la mijloc. Acum, însă, avem în jur de 1200 de copii adoptabili. Numărul de copii a scăzut. A scăzut şi numărul copiilor părăsiţi, pentru că tentaţia banului a întreţinut şi adopţia internaţională. Exista un cerc vicios.
▲
„Biserica are un rol foarte important în domeniul social“
Ne-ar ajuta cu ceva modelul străinătăţii?
Da, acolo există o formare cu tradiţie. Pe de altă parte, serviciile sunt construite profesionist, există o profesionalizare a serviciilor şi o motivare a oamenilor. Dacă la noi e vorba de 14 ani de serviciu social, la ei se pot contabiliza cu aproximaţie 50 de ani. Vom face şi noi progrese, iar eu cred că Biserica are un rol foarte important în domeniul social. Se doreşte dezvoltarea aceastei activităţi din domeniul social, tocmai pentru că există această îmbinare a spiritualităţii cu partea practică de asistenţă socială. Eu cred că oamenii cu vocaţie se găsesc în număr mare în câmpul teologic, mai mult decât în cadrul celorlalte facultăţi, iar Facultăţile de Teologie trebuie încurajate prin proiecte de colaborare. De fapt, încurajarea a apărut. Avem nevoie de mai multe parteneriate între parohii şi primării, de consiliere pe latura aceasta. Ministerul şi cei din sistemul social sunt deschişi pentru astfel de parteneriate, care există deja. Dar întotdeauna e loc şi de mai bine.
▲
„Despre 1300 de copii adoptaţi în perioada 1997-2004 nu se mai ştie nimic“
Opinia publică a fost terifiată o bună perioadă de timp de zvonurile cu privire la copiii daţi spre adopţie în străinătate, ale căror organe erau traficate. Se mai ştie ceva despre acei copii?
Despre 1.300 dintre copiii adoptaţi în perioada 1997-2004 nu se ştie nimic. Nu există nici un raport postadopţie. Nu se ştie dacă sunt bine, dacă s-au adaptat. S-au făcut eforturi peste măsură, însă toate statele spun că nu pot avea imixtiuni în intimitatea căminului şi că se supun legilor din ţările lor.
În România, adopţia este urmărită o perioadă de timp. La noi se monitorizează doi ani. În ţările europene este monitorizată pe o perioadă de 6 luni, un an de zile, aproximativ.
În Europa se merge pe încurajarea şi dezvoltarea plasamentului. E o situaţie prielnică de a creşte un copil. În cele din urmă, copilul rămâne cu familia biologică şi poate exista o perioadă de preadopţie, cea a plasării, ceea ce e mult mai bine pentru copil, deoarece e mai puţin traumatizat. La noi există sintagma, „copil de suflet“, copil crescut şi educat de altă familie, pentru că familia biologică nu avea resurse. Cu siguranţă acest lucru este mai aproape de spiritualitate, baza existenţei umane, fără de care un om nu ar mai putea fi numit om.
