Tipograf pentru întreaga Ortodoxie

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română cinsteşte pe Sfântul Antim Ivireanul, ierarhul evlavios, cult, înţelept, mare creator de literă tipografică şi ctitor al cunoscutului lăcaş din Bucureşti cu hramul "Tuturor Sfinţilor", care astăzi îi poartă numele. Prin harul cuvintelor şi al vieţii sale a dat traducerea românească definitivă a principalelor cărţi de slujbă. Despre valorificarea operei, despre importanţa tipăriturilor lui Antim în statornicirea limbii române în Biserica noastră ne vorbeşte în interviul ce urmează prof. dr. Gabriel Ştrempel, membru de onoare al Academiei Române şi directorul onorific al Bibliotecii Academiei.

Domnule academician, cum a început valorificarea operei lui Antim şi care a fost evoluţia interesului pentru aceasta?

Mă bucur nespus de mult că Biserica noastră a început de câţiva ani buni să difuzeze opera lui Antim Ivireanul şi să sublinieze meritele pe care acest deosebit ierarh al neamului nostru le-a avut în istoria Bisericii româneşti. Începuturile valorificării operei Sfântului Antim sunt evident mai vechi şi sunt legate mai ales de descoperirea unor manuscrise încă de pe la 1885-1886, când a fost editată pentru prima dată "Didahiile" lui Antim Ivireanul, de Ioan Bianu, care era directorul Academiei Române. S-a întâmplat ca şi eu, care am condus Biblioteca Academiei Române un număr apreciabil de ani, să mă ocup mulţi ani de zile de această personalitate a culturii româneşti laice şi bisericeşti.

Constantin Erbiceanu a cercetat Biblioteca de la Căldăruşani şi aici a găsit în vara lui 1887, aşa după cum singur mărturiseşte, "însuşi originalul Didahiilor, aşa cum ele au ieşit din pana învăţatului Mitropolit Ivireanul", socotind că descoperirea de la Căldăruşani era manuscrisul autograf al lui Antim, dar eu am arătat foarte precis încă de la ediţia din 1962, apărută la Academie, care a fost greşeala lui Erbiceanu. În timpul cercetărilor mele am găsit un manuscris al unui dascăl, al unui grămătic, Efrem, elev, ucenic al preotului Stanciu. Preotul Stanciu a fost ucenic la şcoala de grămătici de pe lângă Biserica "Sfântul Gheorghe-Vechi", ajuns preot la Mănăstirea Antim, devenită biserică de mahala după moartea ctitorului, şi a continuat tradiţiile şcolii amintite de grămătici. Acest preot Stanciu a difuzat opera manuscrisă a lui Antim după moartea lui. Acest manuscris 3460 de la Academie este cel mai vechi text al lui Antim, copie manuscrisă, pentru că originalul nu se ştie unde este. Acest manuscris a fost difuzat la doar şase ani după moartea lui Antim. După acesta s-au mai făcut alte copii. În tot veacul al XVIII-lea au apărut aproximativ 12 exemplare din Didahiile lui Antim, fapt ce dovedeşte că Sfântul Antim Ivireanul nu a fost niciodată aşa cum l-a arătat gramata patriarhală de condamnare din 1716. Aceasta arată că Biserica noastră nu l-a dezavuat pe Antim, iar pe de altă parte, difuzarea predicilor sale atestă opoziţia clerului românesc faţă de măsura samavolnică de caterisire a Constantinopolului. A fost dintotdeauna considerat unul dintre cei mai mari ierarhi români.

Mare creator de literă tipografică

Ce elemente documentare cunoaşteţi care precizează originea georgiană a Sfântului Antim şi în ce măsură a mai păstrat acesta legătura cu ţara de origine?

Majoritatea tipăriturilor semnate de Antim indică limpede faptul că autorul era din Iviria, denumirea veche a Georgiei. Însuşi Antim se numeşte pe majoritatea cărţilor tipărite sau traduse Antim Ivireanul. El a fost socotit până la moarte ca unul care aparţinea acestei ţări din mijlocul Caucazului. Există de asemenea o menţiune făcută de Anton Maria Del Chiaro, fostul secretar al lui Constantin Brâncoveanu, care vorbeşte în "Istoria revoluţiilor Ţării Româneşti" despre originea georgiană a lui Antim şi despre unele evenimente dintru începuturi ale prezenţei lui aici. A păstrat legătura cu ţara de origine, a trimis acolo pe unul din ucenicii lui în ale tipografiei, Mihail Iştvanovici, ca să tipărească două sau mai multe cărţi în georgiană. Le-a trimis acolo, împreună cu o tiparniţă, cu material tipografic lucrat de mâna lui Antim. Era un mare creator de literă tipografică. Şi pe urmă toată atmosfera din jurul lui a fost aceea a sublinierii apartenenţei lui georgiană.

Vorbiţi-ne despre legătura Sfântului Antim cu ctitoria sa din Bucureşti.

Înălţarea mănăstirii care-i poartă numele este unul dintre cele mai impresionante capitole din viaţa sa. Fără familie, lipsit de legături trainice în rândul boierimii, şi-a dăruit toţi banii pentru ridicarea acestei biserici. După cum şi mărturiseşte într-o scrisoare către Brâncoveanu, a dorit să ridice un monument în memoria lui, pentru a i se perpetua numele şi care să-i adăpostească osemintele după moarte, fără să se gândească la tragedia vieţii sale. Pe la 1713 el s-a apucat să ridice această mănăstire care a fost întovărăşită şi de un "Aşezământ" mănăstiresc, care se păstrează astăzi la Academie. Prin acest "Aşezământ" el stabileşte nişte reguli precise pentru această mănăstire.

A culturalizat Ortodoxia românească şi Ortodoxia universală

Care au fost relaţiile marelui ierarh cu Constantin Brâncoveanu?

Pe Antim l-a adus în ţară Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie pentru planurile lui de ridicare culturală a ţării lui şi a întregii lumi ortodoxe de un om priceput. L-a făcut stareţ la Snagov, unde a făcut o tiparniţă, de unde a scos o sumedenie de cărţi interesante, apoi, în 1705, l-a ridicat pe tronul Episcopiei Râmnicului şi a fost câţiva ani buni episcop de Râmnic şi un om cu pricepere mare, nu numai teologică, ci şi iconomică, şi pe urmă l-a ridicat mitropolit al Ţării Româneşti. La un moment dat, Constantin Brâncoveanu a crezut că s-au întâmplat nişte lucruri antiromâneşti la sfatul lui Antim, inclusiv fuga lui Toma Cantacuzino în tabăra turcească. Imediat după terminarea ostilităţilor, Brâncoveanu a vrut să-l scoată şi din scaun, dar Antim s-a apărat cu două scrisori, care au fost publicate la sfârşitul Didahiilor, în care arată că nu a făcut nimic împotriva voinţei domnului Brâncoveanu. Tipăriturile lui Antim sunt în proporţie de cel puţin 50% făcute pentru toată Ortodoxia. Antim a culturalizat Ortodoxia românească şi Ortodoxia universală, iar Brâncoveanu era un om cu conştiinţa personalităţii lui şi era singurul domnitor creştin care ajuta Ortodoxia.

Vă rugăm să ne prezentaţi câteva elemente de istorie culturală privind difuzarea operei tipografice lui Antim.

Cărţile lui Antim, cele care se adresau lumii ortodoxe, în general, au fost difuzate pe o scară foarte largă, pe măsură ce au fost tipărite. Au fost dăruite popoarelor ortodoxe, Constantinopolului, Ierusalimului, Siriei, unde erau greci mulţi. Cartea românească tipărită de Antim a fost difuzată în Ţara Românească în primul rând, dar şi în Transilvania şi Moldova. Sunt cărţi numeroase din tiparul lui Antim care se găsesc astăzi împrăştiate prin Transilvania, mai ales că Brâncoveanu era şi conducătorul şi cel care îndruma într-un fel viaţa religioasă a românilor din Ardeal. Când în Transilvania erau frământări teribile legate de tendinţele de uniaţie, Brâncoveanu l-a trimis la Alba Iulia pe Mihail Ştefanovici, ucenicul lui Antim, cu o tiparniţă, iar acesta a tipărit acolo un Chiriacodromion, o carte de învăţătură, şi un bucvar, un abecedar. El s-a dus de fapt cu scopul de a pipăi lumea, s-a dus ca să vadă dacă populaţia trece la uniaţie sau nu. Aici era un război mocnit între tabere. Pe urmă, multe cărţi au fost difuzate în Moldova. Aici nu era un tipar în această epocă pentru că ultimul domnitor de acolo cu preocupări culturale a fost Duca Vodă, care şi-a încheiat treburile până la Antim. Ultimele cărţi s-au tipărit în Moldova sub Dosoftei, iar după el s-a produs un mare gol în cultura moldovenească. Cărţile lui Antim au fost trimise aici cu îngăduinţa lui Brâncoveanu.

3460, cel mai vechi manuscris

Care au fost momentele importante din difuzarea manuscriselor operei lui Antim?

A fost găsit un manuscris la Mănăstirea Dealu, pe care l-a folosit Ioan Bianu la prima ediţie a Didahiei din 1886, pe urmă a fost manuscrisul găsit de Constantin Erbiceanu la Mănăstirea Căldăruşani, pe care l-au socotit originalul şi au ţinut-o aşa până în 1962, când eu am publicat prima ediţie critică a Didahiilor, în care am arătat în studiul introductiv că manuscrisul de la Mănăstirea Căldăruşani nu este cel mai vechi manuscris al lui Antim, ci este o copie ulterioară după manuscrisul nr. 3460 de la Academie. Între timp a fost descoperit de Ştefan Berechet manuscrisul Chipurile Vechiului şi Noului Testament la Kiev, însă a venit războiul, revoluţia, şi Ştefan Berechet nu s-a mai dus la Kiev să facă investigaţia şi de aceea mulţi ani de zile nu s-a ştiut nimic de el. Cel mai vechi manuscris al lui Antim rămâne acesta, 3460, din 1720, care se află astăzi în Biblioteca Academiei.

Antim a curăţat limba română de zgura slavonismelor şi a grecismelor

Care este importanţa tipăriturilor lui Antim în statornicirea limbii române în Biserica noastră?

Sunt câteva cărţi tipărite de Antim pe care eu le socot de o valoare deosebită pentru curăţirea limbii române, pentru statornicirea limbii literare româneşti. Didahiile sunt un monument de limbă românească. Nu este o limbă mai curată folosită de cineva vreodată ca acea folosită de Antim în Didahii. Antim a curăţat limba română de zgura slavonismelor şi a grecismelor, pentru că nu era amator de limbă greacă, dar nu a avut ce face pentru că la curtea lui Brâncoveanu veneau tot timpul ierarhi greci şi a fost nevoit să tipărească cărţi şi pentru ei. Sunt câteva cărţi monumentale. Evangheliarul tipărit de el la 1696, o psaltire superbă cu o limbă românească de toată frumuseţea şi Molitvelnicul de la Râmnic din 1706, o carte fundamentală pentru limba românească. Acest Molitvelnic este scris într-o limbă superbă şi se foloseşte şi astăzi în bisericile noastre. Antim, prin cărţile pe care le-a tipărit, a facilitat introducerea limbii române, înlocuirea limbii slave cu cea românească în biserică. A eliminat limba greacă din Biserică. El a avut certuri îngrozitoare cu Hrisant Notaras pe tema aceasta, pe tendinţa de subjugare a Bisericii Româneşti sub autoritatea altor patriarhii. Hrisant a cerut ca numele lui Antim să nu fie pomenit la slujbele religioase, dar Antim, deşi era numai mitropolitul ţării, şi nu patriarh, a luptat pentru apărarea prerogativelor Bisericii sale. A fost un luptător pentru popor, pentru păstrarea neştirbită a Bisericii nesubjugate. Pe lângă toate, marele nostru ierarh şi-a dorit ca Liturghia să fie accesibilă poporului.

50 de ani în slujba Sfântului

Academicianul Gabriel Ştrempel se ocupă de personalitatea marelui Antim începând cu anul 1956, din vremea cercetărilor pentru teza de doctorat. Încă de atunci a găsit cel mai vechi manuscris care are cota 3460, de la Biblioteca Academiei, pe care l-a folosit încă de atunci în prima ediţie critică a Didahiilor, apărută la Editura Academiei la 1962. A obţinut o copie alb-negru a întregului manuscris al Chipurilor Vechiului şi Noului Testament pe care l-a publicat în Revista Romanoslavica din 1966, a ţinut multiple comunicări în cadrul Academiei Române, la diferite aniversări ale marelui Antim, a realizat o ediţie de Opere la 1972, precum şi Monografia Antim Ivireanul, tipărită la 1997. Este invitat la diverse conferinţe şi colocvii de evocare a mitropolitului cărturar Antim Ivireanul. De asemenea, canonizarea Sfântului Antim din anul 1992 a avut la bază şi notificarea prezentată Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de academicianul Ştrempel.