Comunitatea Ortodoxă Română de pe teritoriul Franţei este una dintre cele mai puternice comunităţi ortodoxe, mereu în creştere, datorită diversităţii etnice din care este compusă. Bineînţeles că, fiind o comunitate română, este alcătuită în marea ei majoritate de clerici şi credincioşi români, dar pe lângă aceştia, cu timpul, s-au adăugat şi mulţi alţii, în special francezi, dar şi persoane de alte naţionalităţi stabilite pe teritoriul Franţei. Avem ocazia să discutăm despre aceste lucruri cu părintele protopop Marc-Antoine Costa de Beauregard, intrat în sânul Bisericii Ortodoxe Române de mai bine de 30 de ani, ucenic al părintelui Dumitru Stăniloae, figură emblematică a teologiei ortodoxe româneşti.
Părinte Marc-Antoine, când aţi plecat din Biserica Catolică? Povestiţi despre trecerea dumneavoastră la ortodoxie.
Este adevărat ca eu şi soţia mea am trecut la ortodoxie în anul 1972. La început am fost botezaţi şi crescuţi în Biserica Romano-Catolică în cadrul căreia am învăţat o grămadă de lucruri bune şi, ceea ce este mai important, L-am cunoscut pe Hristos. Dar, în acelaşi timp, eram în căutarea unei profunzimi a tradiţiei. Generaţia noastră, din rândul Bisericii Romano-Catolice, era agitată, putem zice, de o criză importantă între modernism şi tradiţionalism. Aceasta era marea dezbatere în Biserica Catolică după Vatican II în anii â60-â70. În Franţa era foarte mare agitaţie şi reflecţie în jurul acestei chestiuni şi Biserica Catolică s-a împărţit în două curente fundamentale: un curent progresist şi un curent integrist. Bineînţeles, existau şi aspecte intermediare, dar finalmente, pentru generaţia noastră, această chestiune ne-a făcut să gândim asupra ei. O altă problemă pentru mine era: cum putem găsi tradiţia creştină, dar o tradiţie care să fie vie?! cum putem găsi articulaţii între tradiţie şi viaţă, în loc să opunem modernism - tradiţionalism?!, iar pentru mine răspunsul nu se putea găsi în Biserica Catolică. Ne-au interesat mult şi curentele cele mai tradiţionale din cadrul Bisericii Catolice, de exemplu curentul monastic benedictin, dar acesta nu răspundea complet chestiunii noastre pentru că noi locuiam într-o parohie, iar benedictinii slujeau în latină, era mai mult pentru călugări, deci, în fond, nu era chiar pentru noi. Până la urmă Biserica Ortodoxă s-a prezentat pentru noi ca fiind exact ceea ce căutam, adică tradiţia şi viaţa fiind puse împreună. Apoi, ne-am convins că ortodoxia este cu adevărat tradiţia completă şi cea mai bine conservată.
Şi aşa aţi trecut la ortodoxie. De ce aţi ales ortodoxia românească?
Biserica Ortodoxă Română, pentru noi, ca francezi, s-a arătat în mod special primitoare şi mai ales respectuoasă. A fost foarte important că prima impresie a noastră despre Biserica Română a reprezentat-o faptul că este în primul rând o Biserică Ortodoxă - ceea ce era bine pentru noi care tocmai descoperisem ortodoxia - şi care avea un respect pentru ceilalţi, în particular pentru francezi. Acesta a fost un punct important: eram respectaţi ca fiind francezi, nu eram obligaţi să vorbim limba română şi, de exemplu, atunci când mai mulţi români discutau între ei, dar eram şi noi de faţă, vorbeau în franceză din politeţe, ca şi noi să înţelegem conversaţia, cu toate că puteau vorbi în română între ei. Acestea, pentru noi, erau semne de politeţe şi delicateţe ale poporului român. Apoi, în anii â60-â70, în România erau mulţi preoţi şi mulţi ierarhi care vorbeau franceză sau engleză, ceea ce pentru noi a fost folositor atunci când am mers în România şi am cunoscut o grămadă de părinţi spirituali români francofoni ca Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Paulin Lecca, Părintele Constantin Galeriu şi mulţi dintre preoţii care predau la Institutul Teologic din Bucureşti. Pentru mine era foarte important acest lucru, pentru că atunci încă nu vorbeam limba română, dar datorită faptului că erau mulţi români care vorbeau franceză mă simţeam oarecum ca acasă în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Este aproape natural pentru un francez să devină ortodox în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, pentru că aceasta se prezintă sub o formă de latinitate, dar cu timpul am descoperit că Biserica Română nu este doar latină, ci mult mai mult decât atât. La început, am avut impresia că am fi în cadrul Bisericii Italiene, dar Ortodoxă.
Ortodoxia este patrimoniul strămoşesc fundamental al creştinismului universal
Văzând din afară, ca francez, ce ne puteţi spune despre specificitatea şi tradiţia Bisericii Ortodoxe Române, în raport cu alte Biserici Ortodoxe?
Nu-mi este uşor să răspund la această întrebare pentru că nu cunosc celelalte Biserici Ortodoxe aşa de bine ca Biserica Ortodoxă Română. Am fost în Rusia de câteva ori, în Grecia de câteva ori, vorbesc limba greacă cât de cât, am fost la Muntele Athos, dar nu pot zice că cunosc aceste Biserici aşa de bine. Cred că ceea ce găsim în Biserica Ortodoxă Română găsim şi în cea rusă sau greacă, fiindcă ortodoxia este ceva universal şi asta este impresionant. Dar, în acelaşi timp, există şi caracteristici specifice care fac parte din civilizaţia românească, civilizaţie marcată de multe suferinţe istorice. Părintele Stăniloae este cel care m-a făcut să înţeleg acest lucru: există un fel de delicateţe, de fineţe, de sensibilitate a poporului român, şi nu doar din punctul de vedere religios. Produsul ortodoxiei în România este o civilizaţie foarte umană, foarte înrădăcinată în tradiţia rurală - aşa era cel puţin în vremea când am intrat eu în contact cu spiritualitatea română, deoarece lucrurile se schimbă mereu - dar şi deschisă relaţiilor cu Occidentul; există multe Biserici Ortodoxe care nu sunt deschise unei relaţii cu Bisericile din Occident, dar nu este şi cazul României. Românii sunt nişte oameni capabili de dialog, de cooperare, de toleranţă. Cred că relaţia pe care România o are cu Europa Occidentală este ceva specific, nu este la fel ca cea a Bisericii Ruse, Sârbe sau a Greciei. România are o relaţie foarte caracteristică de deschidere şi de dialog cu Europa Occidentală. Aceasta este forţa ei, dar tot aceasta este şi fragilitatea ei, pentru că, după părerea mea, ortodocşii români se lasă uşor influenţaţi de occidentali; cum sunt mereu în dialog, se „contaminează“ uşor.
O altă caracteristică importantă a românilor este aceea de a fi un popor latin şi în acelaşi timp ortodox, ceea ce cred că este unic, pentru că toate celelalte popoare de origine latină sunt catolice. Biserica Ortodoxă Română este Biserica cel mai bine plasată pentru a da mărturie asupra universalităţii ortodoxiei. Acest lucru este foarte important pentru mine, ca francez, deoarece, dacă ortodoxia poate fi latină în România, atunci poate fi şi în Franţa, în ciuda a ceea ce zic mulţi alţii, că dacă suntem francezi să rămânem catolici. Mulţi zic că ortodoxia este pentru Orient, iar catolicismul şi protestantismul pentru Occident. Nimic mai fals! Ortodoxia este de fapt patrimoniul strămoşesc fundamental al creştinismului universal; este comoara comună tuturor creştinilor.
În prezent, după mai bine de 30 de ani petrecuţi în sânul Bisericii Ortodoxe Române, nu sunteţi doar un simplu preot, ci îndepliniţi şi funcţia de protopop. Spuneţi-ne cum se desfăşoară această diversitate etnică în cadrul aceleiaşi Biserici, dar şi cum vă ajută funcţia pe care o îndepliniţi în cadrul menţinerii acestei relaţii.
Cel care ţine cont cel mai mult de importanţa acestei chestiuni este IPS Iosif; încă de la început Înalt Preasfinţia Sa a predicat în limba franceză, s-a arătat întotdeauna episcop al tuturor şi astfel a încurajat prezenţa franceză, a încurajat cooperarea dintre străini şi români în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, în special în eparhia Franţei. Alegerea PS Marc Nemţeanul ca episcop este de asemenea o caracteristică puternică a acestei relaţii. Există, de asemenea, francezi deschişi tradiţiei române (ca PS Marc care vorbeşte curent limba română), interesaţi de România, care fac astfel legătura între cele două popoare, în special eu şi PS Marc prin prisma funcţiilor pe care le avem. Există un număr important de preoţi şi diaconi francezi în cadrul eparhiei, iar multe dintre reuniuni se ţin în limba franceză, ceea ce vrea să însemne că din partea românilor se face un efort de a folosi limba franceză pentru ca toată lumea să înţeleagă, cu toate că preoţii români sunt majoritari.
Părintele Stăniloae - lumina culturii române contemporane
După ce aţi trecut la ortodoxie, în 1972, au urmat câţiva ani în care mergeaţi destul de des în România unde l-aţi întâlnit şi pe Părintele Dumitru Stăniloae. Care a fost prima impresie pe care v-a lăsat-o atunci când l-aţi întâlnit personal?
Auzisem deja câte ceva despre părintele, dar m-a interesat în mod special pentru că ştiam că vorbea franceza şi acesta era un criteriu important pentru mine deoarece încă nu vorbeam limba română. De asemenea, auzisem că era favorabil unei ortodoxii franceze, că este un mare profesor şi, la un moment dat, îmi era chiar „teamă“ să mă apropii de el. Prima impresie pe care mi-a lăsat-o a fost că este un om foarte zâmbăreţ; avea o faţă foarte zâmbitoare, foarte amabilă şi frumoasă, era foarte grav şi foarte serios în acelaşi timp, foarte uman; a fost o impresie de neuitat. Era şi este una dintre cele mai inteligente persoane ale secolului al XX-lea, este lumina culturii române contemporane. Nu este suficient să zic că relaţia mea cu Părintele Stăniloae a fost o relaţie profesor-elev, ci , mai mult decât atât, a fost o relaţie în Biserică, o relaţie de comuniune, o relaţie credincios-preot duhovnic, o relaţie de tip spiritual, cu toate că niciodată nu m-am spovedit la Părintele, dar chiar şi aşa era o relaţie de paternitate. Era un exemplu pentru mine. Părintele Stăniloae a însemnat pentru mine posibilitatea de a formula într-un limbaj occidental marile valori ale teologiei ortodoxe, asta pentru că avea o vastă cunoştinţă asupra teologiei catolice, asupra teologiei protestante şi a gândirii occidentale, iar asta îi dădea posibilitatea de a se face bine înţeles. Pentru mine, ca tânăr student teolog, problema se punea cum aş putea să exprim în franceză gândirea ortodoxă, iar Părintele Stăniloae era pentru mine un bun exemplu. După experienţa închisorii, Părintelui i s-a permis să călătorească mai mult în străinătate, ceea ce nu era cazul tuturor românilor, şi astfel şi-a făcut prieteni catolici, protestanţi, iar eu puteam să primesc învăţătura mai uşor de la el, pentru că-mi cunoştea gândirea. În experienţa sa teologică, părintele a plecat la început de la o metodă occidentală şi a ajuns mai apoi la o metodă patristică; a făcut acest pasaj de la un raţionalism teologic la o teologie mistică, iar această trecere este pentru mine cel mai important lucru din punctul de vedere intelectual. Cum putem să plecăm de la un raţionalism teologic, un raţionalism creştin, şi să ajungem la teologia mistică a ortodoxiei şi a Sfinţilor Părinţi!? Pentru noi este încă o întrebare, dar pentru el era totul clar pentru că era conştient de acest demers pe care l-a început.
În urma acestei relaţii a dumneavoastră cu Părintele Stăniloae a rezultat o carte: Mică dogmatică vorbită, dialoguri la Cernica. Care au fost împrejurările care au dus la scrierea ei?
Cartea este construită într-o mare parte din citaţii explicite, pur şi simplu cuvinte rostite de Părintele Stăniloae, iar o altă parte din parafraze a ceea ce a rostit. Mi-am permis, bineînţeles, cu acordul părintelui, a reformula ceea ce a zis; de fapt ideea a plecat chiar de la dumnealui. Ne-am reîntâlnit la Paris la Institutul Saint-Serge, după ce ne cunoscuserăm deja în România, şi mi-a zis că trebuie să facem o carte împreună pentru un public larg şi de aici s-a născut acest proiect. Astfel, am mers încă o dată în România, de data aceasta special pentru împlinirea acestui proiect. Mi-am pregătit câteva întrebări dinainte şi ne întâlneam în fiecare zi la Cernica pentru conversaţie, iar eu înregistram. A fost o experienţă foarte intensă, o relaţie de la om la om, o teologie existenţială. Părintele vorbea mereu foarte bine, într-o manieră foarte interesantă şi foarte inspirat, nu era ceva abstract, ci un adevărat dialog interuman. Dar, când această carte a apărut aici în Franţa, nu a avut succes, ci un succes mult mai mare l-a cunoscut traducerea ei în România, unde în prezent este la a treia ediţie. Acum este mai bine primită şi aici datorită faptului că şi aici comunitatea ortodoxă s-a dezvoltat şi se dezvoltă din ce în ce mai mult.
Ce înseamnă teologia ortodoxă
Multe cărţi ale Părintelui Stăniloae au fost traduse în limbi străine, inclusiv franceză, ceea ce înseamnă că publicul de altă naţionalitate decât cea română a avut acces la gândirea teologică a Părintelui. După cunoştinţele dumneavoastră, cum a fost primit Părintele în Occident, în special în Franţa - atât persoana sa cât şi scrierile sale?
Aceasta este o chestiune delicată, pentru că teologia Părintelui, cel puţin în Franţa, este o descoperire foarte recentă. Pentru mult timp scrierile Părintelui Stăniloae, cât şi numele său nu au fost cunoscute deloc în Franţa. Dacă comparăm acest lucru cu ce s-a întâmplat în Germania, de exemplu, este incredibil. Germanii au tradus tot şi aproape toţi teologii cunosc scrierile Părintelui. În Franţa, acest lucru este recent datorită mai multor motive: traducerea scrierilor sale nu exista într-o manieră sistematică, căci francezii sunt un pic cam ignoranţi şi „francocentraţi“. În prezent, am format un grup împreună cu PS Marc Nemţeanul, care se ocupă cu traducerea lucrărilor din limba română în franceză. Un alt motiv, mult mai important decât primul, este că, chiar şi după ce o mare parte din scrierile Părintelui au fost traduse în franceză, ele rămân totuşi nişte texte foarte originale pentru gândirea franceză. Francezii sunt foarte cartezieni, foarte marcaţi de raţionalism, un raţionalism ca cel al lui Descartes, iar Părintele Stăniloae are un mod de scriere foarte suplu, care urmăreşte un plan, dar revine mereu asupra anumitor lucruri, le dezvoltă mai mult, chiar şi în Dogmatica sa pentru francezi este greu de urmărit ceea ce gândeşte. Gândirea sa nu este foarte academică, căci el însuşi nu voia să fie academic. El iese din metodica academică a teologiei, de aceea pentru francezi este foarte greu de urmărit; în schimb pentru germani este mult mai uşor, pentru că germanii au o altă manieră de a vedea lucrurile, o manieră care este foarte aproape de metoda Părintelui. De fapt, eu cred că francezii au anumite dificultăţi, în general, de a înţelege teologia ortodoxă, fiindcă pentru francezii nonortodocşi, poate chiar şi pentru câţiva dintre cei ortodocşi, ideea conform căreia întreaga cunoaştere depinde de iluminarea Sfântului Duh este incomprehensibilă. Intelectualii francezi cred că putem ajunge la cunoştinţă printr-o manieră ştiinţifică, chiar şi Dumnezeu este un obiect al cunoaşterii în teologia medievală din Occident. Ideea că pentru a fi teolog trebuie să treci printr-o experienţă ascetică, trebuie să ţii post, trebuie să te rogi, trebuie să trăieşti în Biserică şi să primeşti Sfintele Taine este greu de înţeles pentru francezi. Chiar şi teologia lui Vladimir Lossky, care este mult mai academică decât cea a Părintelui Stăniloae, este dificil de înţeles, şi asta fiindcă din teologia occidentală lipsesc elemente capitale, cum ar fi experienţa energiilor necreate. Deci nu poate fi conceput cum prin rugăciune şi prin post omul poate face experienţa iluminării inteligenţei sale şi a inimii sale. Întotdeauna teologia a fost în Occident ca
o ştiinţă despre Dumnezeu, chiar şi termenul compus din teoÂlogia înseamna acest lucru şi plasează pe Dumnezeu drept obiect al cunoaşterii, pe când teologia ortodoxă este totalmente altceva: teologia ortodoxă înseamnă că nu numai noi vorbim despre Dumnezeu, dar şi Dumnezeu vorbeşte despre Sine, ni se revelează nouă. În ortodoxie, teologia este o autorevelaţie a lui Dumnezeu, şi nu o teologie ca o ştiinţă umană despre Dumnezeu.
