„Trăim într-o atmosferă pur românească”

Pe maica Marina Muntean, egumena Mănăstirii „Sfinții Martiri Brâncoveni” din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Centrale și de Nord de la Nürnberg am întâlnit-o recent, la biserica românească din Viena dedicată Sfântului Ștefan cel Mare, unde le predă din timp în timp tinerilor meșteșugul de iconar. Maica Marina Muntean este pictor bisericesc, categoria a II-a, pe atestat fiind semnătura vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, după cum am aflat. Am folosit prilejul întâlnirii pentru a cunoaște mai multe lucruri despre viața de monah ortodox în diaspora noastră și despre interesul ucenicilor români și germani pentru icoana bizantină.

Preacuvioasă maică Marina Muntean, împărtă­șiți-ne câte ceva din specificul vieții de mănăstire ortodoxă românească în Germania.

Mănăstirea noastră din Nürnberg ființează în cadrul Centrului mitropolitan, de aceea are o obște mică, suntem patru monahii. Avem atribuțiile împărțite prin rotație: la biserică mergem toate, apoi câte o săptămână la bucătărie, croitorie, la atelierul de icoane. Avem și câteva camere de primit oaspeții, îi găzduim, stăm de vorbă cu ei. Dar îi primim și pe oamenii care vin în cursul zilei, fiecare vine cu câte un of și cu câte un necaz, este exact ca la o mănăstire din România. Se mai întâmplă să vină și localnici germani, chiar dacă nu sunt orto­docși, vin și ei la slujbele noastre, foarte rar se întâmplă să fim la o slujbă numai noi, românii, de aceea, câteva ectenii le rostim în limba greacă, dacă sunt câțiva greci prezenți, sau în limba rusă, dacă sunt prezenți ruși, sau în germană, dacă sunt nemți de față. Facem aceasta pentru a-i odihni sufletește și pe ei, să plece acasă cu puțin folos, pentru că este mai frumoasă slujba când înțelegi ceva. Deci, rolul nostru este de a sta la dispoziția oamenilor, de a le fi de folos sufletește și de a le asculta necazurile. La urma-urmei, omul vine la biserică de multe ori numai când are o problemă, din păcate. Am constatat că aici, în Occident, nu poți să vii fără un pic de experiență. Este nevoie să ai câțiva ani de mănăstire în România, fie că ești monah, fie preot, întrucât aici te confrunți cu foarte multe probleme ale oamenilor și, atunci, dacă tu nu ai puțină experiență acumulată, nu ai cum să-i ajuți. Adică trebuie să fii ca un pom încărcat cu câteva roade din care oamenii să poată culege. 

Cum este viața departe de țară?

Nu pot să spun că mă simt străină în Germania pentru că în incinta mitropoliei și a mănăstirii noastre vorbim numai românește între noi. În plus, este o atmosferă de mănăstire, cu Sfânta Liturghie în fiecare zi și toate celelalte slujbe ca la orice mănăstire, astfel că nu mă simt străină sau departe de casă. Sigur, sunt și activități precum simpozioane, conferințe sau anumite întâlniri la care vin și germani, greci sau ruși, și atunci este altă atmosferă, și mai conștientizăm că suntem în Germania când mergem la magazin să cumpărăm ceva. Dar în prezent sunt foarte mulți români care vin la noi, biserica noastră fiind deschisă de dimineața până seara târziu, când se întunecă, la fel ca în România. Oamenii se perindă aici tot timpul, chiar și în zilele de lucru. Vin de la serviciu, aprind o lumânare, se roagă puțin și apoi pleacă acasă. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut. Și în felul ăsta este cu adevărat o atmosferă pur românească, iar acesta este mare, mare lucru. 

În calitate de îndrumătoare a celor care vin în atelierul-școală de pictură din cadrul mănăstirii unde sunteți și egumenă, ce sentiment vă dă faptul că printre cursanți se află și germani?  

Încă de când am venit în Germania, în 2000, şi am deschis atelierul de pictură, primii care au solicitat să învețe scrierea icoanelor au fost câteva doamne nemţoaice, foarte dornice şi interesate de această artă.

Eu personal în vremea aceea desigur că am avut atât emoţii, cât şi reţinere, întrucât nu ştiam deloc limba germană și eram nevoită să găsesc mereu pe cineva care să-mi traducă. Dar a funcționat întotdeauna bine şi cu rezultate mulţumitoare pentru participanți.

Tot la început, în primii ani, am fost chemată și la o mănăstire evanghelică, obştea numărând 120 de măicuţe, câteva dintre ele dorind să înveţe pictarea icoanei bizantine. Cu toate că ele au doar crucea în biserica lor, şi-au ­construit o capeluţă și, în timp, au umplut pereții capelei cu icoane pictate de ele, folosind acel spațiu ca loc de meditaţie și reculegere. Această dorință a lor, ca și a altor persoane germane, reprezintă o bucurie şi o împlinire pentru mine, întrucât pot să fructific şi să înmulţesc darul şi talanţii pe care mi i-a dăruit Dumnezeu.

Aveți o rânduială anume pe care o păstrați înainte de a picta icoane?

Desigur că lucrarea, pictarea sau scrierea icoanelor impun o rânduială. De ce? Pentru că icoana este rugăciunea care trece haric prin mâna pictorului pe suportul pregătit de lucru, ca mai apoi, când este gata, să devină din nou rugăciune în faţa privitorului. Există câteva principii care trebuie respectate şi împlinite cu rigurozitate pe cât se poate.

În primul rând, se începe cu rugăciunile cuvenite iconarului, apoi se cere o linişte, dar și o pace sufletească fără de care e greu să poţi comunica cu cel pe care vrei să-l zugrăveşti în faţa ochilor tăi şi să fie de folos celor care se vor ruga mai departe în fața acelei icoane. Ca în icoană să se imprime şi mai mult har, cel puțin când se lucrează la chipuri, putem să ţinem şi post. Cred că e simplă şi uşoară această rânduială pentru oricine şi se poate împlini cu multă uşurinţă.

Ce înseamnă pentru cu­vioșia voastră să lucrați cu tinerii și copiii de la școala parohială a Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” și „Sfântul Ștefan Cel Mare” din Viena?

Înseamnă o căpătare a tinereții de la ei, să zic așa, foarte simplu. Lucrul cu copiii odihnește foarte mult și, în același timp, aduce o prospețime. Au tot felul de sclipiri, scot perle, cum se spune, sunt foarte intuitivi și foarte sinceri în același timp. Îi întrebi ceva, ei răspund altceva, te amuzi, dar te și folosești. Sunt foarte curioși, dornici să învețe tot timpul lucruri noi. Eu le spun că nu trebuie neapărat să copieze o icoană sau o lucrare întru totul, ci să aibă și ei creativitatea lor. În diaspora sunt foarte importante școlile parohiale și fiecare parohie românească din Occident caută să înființeze astfel de școli. Facem tot felul de acti­vități pentru a atrage copiii și a-i supune unei creații adevărate. Încercăm să nu-i lăsăm să se dezvolte numai pe partea electronică și să petreacă tot timpul liber cu internetul, ci să-i atragem și spre partea aceasta a creativității artistice.

Pe lângă activitatea de conducere a Școlii de pictură „Sfântul Evanghelist Luca” din Complexul mitropolitan din Nürnberg, știu că ați desfășurat o bogată activitate de pictare a unor icoane sau catapetesme în parohii românești din Germania. Cum a fost experiența aceasta?

Trăind în Germania de 25 de ani și fiind egumena Mănăstirii „Sfinților Martiri Brâncoveni” din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române din Nürnberg, mă cunosc aproape toți preoții români din diaspora. M-au solicitat de multe ori să merg să pictez în parohiile lor. La început am lucrat destul de mult și în foarte multe parohii românești din Germania. Chiar dacă preoții noștri nu au biserici proprii, fiecare, în biserica în care slujește, a căutat să-și asambleze un iconostas mobil. Și atunci, noi, din partea mitropoliei, am căutat să-i ajutăm cu acest lucru, unde s-a putut și cum am putut. La Stuttgart am pictat iconostasul în întregime, acolo fiind biserica noastră cumpărată. La Tübingen, iarăși am pictat în întregime, doar câteva icoane le-a pictat înainte alt pictor, care nu a mai putut continua lucrarea.

În alte părți, am lucrat doar câte două icoane, pe care le așază preoții înainte de a începe Sfânta Liturghie spre închinarea credin­cioșilor, biserica fiind închiriată. Și tot așa, am devenit cunoscută de preoții noștri din Germania și am fost invitată la fiecare să contribui cu ceea ce pot.

Unde ați studiat pictura?

Am învățat să pictez la Mănăstirea Dintr-un Lemn, mănăstirea mea de metanie. Acolo am avut un maestru vreme de trei luni. După aceea, am lucrat foarte mult și din lucru am căpătat ex­pe­riență, iar după aceea am și stu­diat efectiv și am obținut atestatul de pictor bisericesc, categoria a II-a, emis de Comisia de pictură a Patriarhiei Române, pe atestatul meu fiind semnătura vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist.

Ați pictat și frescă?

În acei cinci ani cât a durat pictarea bisericii mitropolitane din Nürnberg  de către maestrul Grigore Popescu-Muscel cu soția, doamna Maria Popescu, am lucrat puțin și eu alături de dânșii. Însă am rămas tot la icoană, până la urmă, pentru că fresca implică deplasare, iar eu am nevoie să fiu statornică la mănăstire, în plus, la atelierul nostru de icoane vin mereu persoane care, cu programare din timp, vin și stau câte o săptămână să învețe să picteze icoane pe lemn.

Presupun că ați avut prilejul să cunoașteți personal pictori de biserici și iconari. Care dintre aceștia vă place mai mult ca stil și cu care rezonați?

În primul rând, admir stilul maestrului Grigore Popescu, care mi-a fost mentor, pe care îl stimez și îl prețuiesc. După aceea îl cunosc pe pictorul Ioan Popa, care este destul de cunoscut în România și care îmi este prieten vechi. Aproape de începuturile viețuirii mele în Germania, a venit și a stat puțin la noi, la mănăstire, pe atunci fiind mai liber, și m-a ajutat la pictarea icoanelor din catapeteasma noastră. Îmi place și stilul domnului profesor Alexandru Nicolau, care pictează Biserica românească „Sfântul Ștefan cel Mare” din Viena, îl apreciez și pe domnul Mihai Coman. De asemenea, cunosc și câteva măicuțe pictorițe foarte bune, așa cum este maica Olga de la Mănăstirea Bistrița vâlceană. Și mai sunt și alte măicuțe talentate cu care ­colaborăm.

Dintre sfinții români pe care îl aveți în inimă mai mult? Dar dintre sfinții Apusului?

O, Doamne, sunt chiar foarte mulți, dintre care doar pe câţiva îi amintesc aici! În primul rând, Sfânta Preacuvioasă Maica noastră Parascheva de la Iași, de care cred că nu este vreun creștin în România și în afara granițelor ţării care să nu fi auzit și să nu se fi rugat la ea și să nu-i fi simțit din plin ajutorul. Apoi, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, Sfântul Calinic de la Cernica, Sfântul Grigorie Decapolitul de la sfânta Mănăstire Bistriţa - Vâlcea, Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeş și, cu deosebire, Sfânta Mare Muceniţă Marina, ocrotitoarea mea, al cărei nume îl port; apoi, pentru că sunt din Ardeal, Sfinții Ierarhi Ilie Iorest și Sava Brancovici de la Alba Iulia, precum şi Sfinţii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea din Săliștea Sibiului; Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț. Sigur, sunt mulți sfinți români la care am evlavie. Aș aminti și pe sfinţii canonizaţi în acest an de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre române, pe care i-am cunoscut încă din timpul vieții, prin rugăciunile cărora cer ajutor și milă de la Domnul.

Dintre sfinții Apusului pe care îi am mai mult la inimă, amintesc mai întâi pe Sfântul Bonifatie, născut între anii 672 şi 675, apostolul germanilor, prăznuit la data de 5 iunie. Mai amintesc de Sfântul Sebaldus, care a trăit în secolul al VII-lea, patron al orașului Nürnberg, pomenit la 19 august. Sfintele sale moaște sunt adăpostite astăzi într-unul dintre cele mai frumoase relicvarii creștine în Biserica Evanghelică din Nürnberg care-i poartă și numele. Atât Sfântul Bonifatie, cât şi Sfântul Sebaldus sunt pictaţi pe peretele de vest în catedrala noastră din Nürnberg.

Încă un sfânt cunoscut și iubit este Sfântul Corbinian, căruia i-am pictat mai multe icoane, el fiind primul Episcop misionar în Bavaria, născut între anii 670 şi 680 și prăznuit de către ortodocși la 20 noiembrie. Apoi mai este Sfânta Afra de Augsburg, pomenită în fiecare an în ziua de 7 august, alături de încă un sfânt, Sfântul Urlich, Episcopul făcător de pace, născut în jurul anului 890, pomenit în fiecare an, de către ortodocși, la data de 4 iulie. Rog pe toţi sfinţii români, împreună cu cei din diaspora, să îmi dea ajutor în rugăciune și să mijlocească la Dumnezeu pentru mântuirea sufletului meu!