Vremurile actuale, caracterizate de izolare şi distanţare fizică, nasc tot felul de stări sufleteşti şi de întrebări. Răspunsurile le găseşte fiecare dintre noi acolo unde are disponibilitatea să le caute, să le asculte, să le primească. În marele tablou general cu opinii venite de la medici, preoţi, psihologi, sociologi, artişti, intelectuali, în general, am desprins câteva răspunsuri dintr-un dialog cu criticul şi istoricul literar Tudor Nedelcea, care este şi un valoros eseist pe teme culturale şi creştine.
Stimate domnule Tudor Nedelcea, trăim vremuri cum nu s-au mai văzut în istoria recentă a omenirii și cred că niciodată, dacă ne referim la această izolare a oamenilor în case, la închiderea multor activități, producându-se ceea ce se numește un „lockdown” general. Ce gânduri și trăiri v-au inspirat aceste lucruri?
Omenirea a mai avut astfel de momente și trăiri. Dumnezeu ne supune, în istorie, la unele încercări, spre a ne dovedi credința și puterea lăuntrică de a le depăși. Aceste vremuri și relația om - Dumnezeu - Biserică a fost excelent descrisă de sociologul de talie europeană Ilie Bădescu chiar în paginile Ziarului Lumina. Savantul român a elaborat o nouă teorie, „Noologia. Cunoașterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică” (București, Editura Valahia, 2002, cu o prefață de Marian Munteanu), un „sistem de sociologie noologică sau spiritualistă”, urmând sistemelor filosofice ale lui C. Rădulescu-Motru și L. Blaga. Cartea lui Ilie Bădescu ar trebui citită și recitită, implementată în viața noastră cotidiană, pentru că ne demonstrează necesitatea de „a restaura echilibrul grav afectat de persistența viziunii materialiste asupra societății, redând factorului spiritual «locul» firesc într-o știință a societății”. Autorul stăruie asupra maladiei vieții contemporane, arătându-ne și „calea spre sănătate: redescoperirea tradițiilor și credința în Dumnezeu (ambele, modalități tradiționale)”. Ilustrul sociolog folosește sintagma „iluminare dumnezeiască”, adică accesul omului la „lumina cea dintru începuturi, de dinainte de a fi existat ceva, lumina logosului dumnezeiesc, care plutea peste genune”. Deși primele 32 de prelegeri din această masivă carte (828 de pagini) datează din anii ‘90, tratatul lui Ilie Bădescu descrie chiar vremurile „pandemice” de azi, când „omul, la cădere, a pierdut puterea spiritului, care este, de fapt, «mintea duhovnicească», adică puterea credinței”, trebuind să înțelegem că „el nu este om de la sine, ci de la Dumnezeu”. Ca și Eminescu în veacul trecut, care era profund îngrijorat de descreștinarea Europei („disparițiunea sentimentului religios e de regretat nu numai la noi, dar pretutindeni”), Ilie Bădescu aruncă o privire pertinentă asupra popoarelor europene, deosebite prin „ființa lor spirituală și nicidecum prin viața zilnică”, popoare creștine într-adevăr, „dar secularizarea le-a «îndepărtat» relativ de «viața creștină». Rugăciunile au fost uitate, biserica s-a golit, sărbătorile s-au laicizat etc.”. Este „firească” această pandemie spre a ne trezi la realitate, la adevărata viață creștină, să promovăm familia tradițională, să fim activi în eradicarea unor vicii condamnate de Sfânta Scriptură.
Cum v-ați petrecut timpul în aceste două luni de izolare? În ce activități v-ați găsit echilibrul interior?
La masa de lucru, corectând sau pregătind pentru tipar unele cărți, parte din ele apărând (Biserica și societatea, Marin Sorescu sau vocația identității românești), altele urmând să apară în acest an, când am împlinit 75 de ani (Eminescu, ediția a II-a, revizuită și adăugită, peste 1.000 de pagini, Printre cărți și oameni, vol. VI, o antologie din poezia eminesciană, Lumină de lună, cu o prefață, Corespondență). Echilibrul interior îl găsești întotdeauna în creație, în lectură sau în întrajutorarea semenilor.
Ce mesaj ar putea avea opera lui Eminescu la care reveniți în mod constant - pentru lumea de azi, paralizată de frica de moarte?
Opera lui Eminescu, în special publicistica, publicată în sfârșit integral, este deosebit de actuală, chiar periculos de actuală; de aceea, unii „intelectuali” români îl contestă rudimentar că nu a fost și nu este „corect politic”, că a condamnat, la vremea sa, globalismul care atenta la identitatea națională, că Eminescu a condamnat „pătura suprapusă”, pe cei care voiau să transforme România într-o „Americă dunăreană” sau un „otel european”. Cum să nu fi fost atacat de contemporanii săi, dar și de cei de azi, când el scria: „O singură buruiană de leac pentru acest scop, munca. Muncă, nu comunalism, muncă, nu pomană, iată mijlocul care va ridica poporul nostru”; „Deci condiția civilizației statului este civilizația economică. A introduce formele unei civilizații străine fără să existe corelativul ei economic e curat muncă zadarnică”; „Două serii de idei sunt chemate a ajuta adânc opinia publică din țară: 1) organizarea muncii agricole; 2) crearea și apărarea muncii industriale; amândouă de o valoare egală chemate a asigura existența națională a statului nostru în contra primejdiilor politice ce pot veni din nord-estul Europei, a cotropirii economice ce poate veni din apus”; „Biserica Ortodoxă a Răsăritului a luat la români o formă deosebită de aceea a altor biserici: ea nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată națională”; „Avem dreptul să cerem să ni se respecte limba și Biserica, precum le-am respectat-o tuturor”; „Dar sunteți voi Români? Dar cunoașteți voi poporul? Sunteți în stare a pricepe geniul și înclinările lui? Știți voi românește măcar?”; „Ceea ce istoria nici unui popor din lume n-a scuzat vreodată e lașitatea” etc., etc.
Știu că ați avut o prietenie profundă cu Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei, de la a cărui plecare la veșnicie s-au împlinit recent 20 de ani. Ce amintire ați dori să împărtășiți cu noi în legătură cu acest ierarh cărturar?
Pentru mine, Mitropolitul Nestor Vornicescu a fost nu numai ierarhul cu vocație, cărturarul descins din Dosoftei, Varlaam, Antim Ivireanul, ci „fratele” meu mai mare, în sensul creștin al cuvântului: mi-a dat povețe, m-a dojenit când a fost cazul, mi-a făcut cunoștință cu mari personalități ale culturii române; prin el am cunoscut Basarabia și corifeii săi (Gr. Vieru, I. Ungureanu, M. Cimpoi, N. Dabija, Leonida Lari etc.). Am scris în mai multe rânduri despre personalitatea și opera sa (niciodată îndeajuns de mult), despre canonizarea sfinților români (în calitatea sa de președinte al Comisiei sinodale de canonizare), despre eforturile sale de recunoaștere a Mitropoliei Basarabiei etc. A îmbinat benefic teologia, cărturăria și patriotismul. Biserica românească a avut și are în continuare asemenea ierarhi dotați cu evlavie, carte și dragoste de neam și țară.
Împlinirea unui secol de la făurirea României Mari în ce fel v-a atins sufletește? Care dintre figurile marilor oameni politici din acea perioadă le admirați cel mai mult?
Am avut mari așteptări, din păcate doar parțial realizate. Cea mai mare astfel de realizare este, fără îndoială, sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, o dorință de veacuri (sugerată și de Eminescu) și o mândrie a românilor de pretutindeni. În comuna suceveană Dumbrăveni, grație primarului Ioan Pavăl, s-a dezvelit o sculptură alegorică, reprezentându-i pe Mihai Viteazul, Al. I. Cuza și regele Ferdinand. Sunt de apreciat toți liderii politici din toate provinciile românești, Basarabia, Bucovina, Transilvania, care s-au ridicat la înălțimea dorinței de veacuri a românilor. Aș remarca-o, în mod special, pe regina Maria, o femeie de excepție, care l-a determinat pe rege să intre în război de partea cui trebuia pentru înfăptuirea Unirii, a participat pe front ca asistentă socială („mama răniților”) și a făcut lobby pentru recunoașterea internațională a Unirii de la 1 Decembrie 1918. A fost, ca și regina Elisabeta (Carmen Sylva, pseudonim literar), o mare și profundă iubitoare a României și a locuitorilor săi.
Ce planuri editoriale aveți pentru acest an?
De obicei, nu știu și nici nu pot spune planurile mele editoriale de viitor. Dumnezeu mă va conduce la materializarea multor idei și sper că-mi va îngădui să le și duc la bun sfârșit. Amin!
