Un dor nesfârşit de Dumnezeu

Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte astăzi pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul sau Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, unul dintre sfinţii apropiaţi de existenţa noastră, de la a cărui trecere la viaţa veşnică se împlinesc 50 de ani. Despre personalitatea acestui sfânt aflăm mai multe de la părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Marele Eclesiarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti şi Exarh cultural al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, care are metania tocmai la Mănăstirea Neamţ, acolo unde în perioada interbelică a fost bibliotecar chiar Sfântul Ioan Iacob, în dialog la Radio TRINITAS cu părintele consilier patriarhal Ciprian Apetrei.

Pr. Ciprian Apetrei: Părinte arhimandrit, din emisiuni pe care le-am făcut împreună la Radio TRINITAS despre Sfântul Ioan Iacob, ştiu că dvs., încă de la începutul intrării în monahism, când eraţi elev la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, l-aţi cunoscut pe părintele Claudiu Derevleanu, care a fost prieten al Sfântului Ioan Iacob. Aş dori să pornim din acest punct ca să legăm în acest fel monahii de astăzi cu monahii de odinioară de la Mănăstirea Neamţ.

Arhim. Timotei Aioanei: Este bine că îl pomenim pe părintele Claudiu Derevleanu de la Mănăstirea Neamţ, pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Vorbea foarte puţin, dar, dincolo de aceste tăceri asumate, am beneficiat de câteva mărturii preţioase şi inedite, pe care acest venerabil călugăr al Mănăstirii Neamţ, care împlinise 80 de ani atunci, mi le-a împărtăşit, şi o parte din ele vreau să le transmit altora. La poarta Mănăstirii Neamţ a bătut, în prima jumătate a veacului al XX-lea, un tânăr deosebit de evlavios, care venea din Crăiniceni, o zonă săracă şi izolată a României. Bunica dinspre tată l-a crescut de la trei ani, întrucât mama îi murise la şase luni, iar tatăl se jertfise în Primul Război Mondial, şi, din iubirea ce o arăta pruncului rămas orfan, pentru a-l creşte, a renunţat la dorinţa de a îmbrăţişa viaţa călugărească. Purtând dorinţa sa personală, dar şi dorinţa bunicii, o femeie foarte evlavioasă pe care o pomeneşte adesea în scrierile lui, Ilie, sau Iliuţă cum era numit de cei apropiaţi, a venit la Mănăstirea Neamţ în perioada în care aceasta trecea printr-o perioadă de revigorare spirituală şi era cea mai numeroasă obşte dintre toate mănăstirile româneşti. Acolo a cunoscut mulţi tineri apropiaţi de vârsta lui. Dintre aceştia, amintim pe Claudiu Derevleanu, care era bucovinean, născut într-un sat din apropierea Fălticenilor, şi care cunoştea bine limba germană. Erau şi alţi călugări de seamă în mănăstire, printre care se afla şi actualul stareţ al Schitului românesc Prodromu de la Muntele Athos, Petroniu Tănase, care de multe ori a amintit despre Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, viitorul Patriarh Teoctist, Victorin Ursache, care a devenit mai târziu superior al Aşezămintelor româneşti de la Ierusalim şi Iordan. Cel din urmă a fost o persoană foarte apropiată Sfântului Ioan Iacob deoarece l-a recomandat în anul 1947 pentru primirea darului preoţiei prin rugăciunile arhiepiscopului Irinarh, în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim. În tinereţea sa, tânărul Ilie a fost ucenic ascultător al unui călugăr vestit, care se numea Iov Burlacu, schimonah nevoitor, care avea ascultare la bolniţa bătrânilor. Tradiţia Mănăstirii Neamţ aminteşte faptul că Iov Burlacu dormea doar câteva ore odihnindu-şi capul pe o piatră acoperită cu un lăicer. Aceasta-i era nevoinţa, pe care doar câţiva o ştiau şi pe care el şi-a asumat-o în ultima parte a vieţii. Într-o astfel de atmosferă s-a format Sfântul Ioan Iacob. În duminici şi sărbători, întrucât era absolvent al liceului pe care l-a urmat în zona Cernăuţilor şi care însemna foarte mult în vremea aceea, acest tânăr novice, devenit în 1936, în Miercurea Săptămânii Patimilor, monahul Ioan, a avut şi ascultarea de bibliotecar, oferind cărţi, printre alţii, şi părintelui Cleopa Ilie, pe atunci şi el novice, care venea cu oile Schitului Sihăstria devenit mai târziu cunoscuta mănăstire.

Este foarte interesant că schitul se afla atunci în subordinea Mănăstirii Neamţ. Atunci era stăreţie comună la Mănăstirea Neamţ şi la Mănăstirea Secu până în anii '40 ai veacului trecut.

În vremea stăreţiei părintelui Cleopa, la începutul anilor '40, Schitul Sihăstria a devenit mănăstire cu aprobarea patriarhului Nicodim Munteanu.

Peste ani, chiar înaintea trecerii la cele veşnice, părintele Cleopa amintea adeseori de cuviosul Ioan Iacob, prietenul său din tinereţe, şi de alţi câţiva călugări nemţeni pe care i-a cunoscut şi de a căror nevoinţă a fost fascinat. Deci au fost foarte mulţi martori care au adus, fiecare în parte, date, mărturii inedite despre cuviosul Ioan, dar cele mai complete aparţin arhim. Claudiu Derevleanu. Acesta, îndată ce au fost descoperite moaştele cuviosului Ioan Iacob, în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozeva, la 20 de ani după aşezarea lor în mormânt, a alcătuit o biografie a cuviosului pe care mi-o amintesc şi acum, cu scrisul îngrijit, care vădea mare afecţiune duhovnicească, aşa cum i-a purtat-o dintotdeauna prietenului său de la Mănăstirea Neamţ, cuviosul Ioan Iacob. Încă un lucru foarte preţios pe care trebuie să-l amintesc este legat de câteva epistole pe care cuviosul Ioan le adresa periodic prietenului său arhim. Claudiu Derevleanu. Acesta le-a păstrat cu mare grijă, într-un colţ de sertar, până când au fost confiscate de către Securitate prin anii â80. Părintele Claudiu, după cum îmi mărturisea, a încercat îndată după 1990 recuperarea lor, însă nu a reuşit, şi astfel s-au pierdut mărturii preţioase şi versuri de mare frumuseţe.

"Mi-am pus nădejdea mea spre Domnul,/

Cerând de-a pururi mila Lui./"

Să revenim la faptul că Sfântul Ioan Iacob a fost un copil orfan, care a cunoscut greutăţile încă din fragedă pruncie, totuşi fiind un om dotat de Dumnezeu cu o inteligenţă extraordinară, reuşind să studieze la liceu, într-o vreme când era destul de greu pentru un copil orfan şi sărac de la ţară să facă acest lucru. Ştiu că aveţi şi câteva din poeziile sale, care ne aduc cel mai bine în atenţie starea unui om despre care vorbim acum, ca unul cel ce este un prieten şi un casnic al lui Dumnezeu, adică un sfânt al Bisericii noastre.

Din aceste versuri este greu să facem acum o selecţie, dar câteva dintre ele vorbesc despre copilăria sa, despre încercările prin care a trecut, pentru că el a fost un copil fără bucurii şi fără copilărie. Una din poezii este sugestivă în acest sens:

"Rămas de mic orfan pe lume/

Ca un copil al nimănui,/

mi-am pus nădejdea mea spre Domnul,/

Cerând de-a pururi mila Lui./

Bunica, Dumnezeu s-o ierte,/

Mi-a semănat de timpuriu/

În suflet tainele credinţii/

Şi rodul lor mă ţine viu./"

Pentru a sugera şi mai mult "bucuriile" şi trăirile lui din zilele din mare sărbătoare, am să vă mai spun câteva versuri legate de ziua Învierii, aşa cum copilul din Crăinicenii Dorohoiului prăznuia această zi:

"Aproape de altarul Bisericii de lemn,/

Un copilaş aduce făclie şi untdelemn./

Sărută Sfânta Cruce la proaspătul mormânt/

Apoi îngenunchează şi plânge suspinând./

Când clopotele sună cu dangătul voios/

Orfanul, lângă cruce, suspină dureros./

Fiind în el durere cu totul adâncit, din sunetul de clopot/

Un glas a auzit: "Nu plânge azi, copile şi nu fi supărat/

Că iată sunt cu tine, Hristos a înviat!"/

Era vorbirea dulce a maicii din mormânt,/

Gonindu-i întristarea din pieptul lui înfrânt./"

Nevoitor în Ţara Sfântă

"Să mergem acum în Ţara Sfântă, la momentul când Sfântul Ioan Iacob ajunge acolo, un teritoriu aflat atunci sub protectorat englez, însă în pline frământări, unde a trăit el ocupându-se de Schitul Românesc de la Iordan şi mai apoi ajungând la Hozeva, unde îl găsim şi astăzi şi unde şi-a încheiat şirul nevoinţelor şi l-a întâlnit pe Hristos.

Şederea lui în Ţara Sfântă în cei 24 de ani a însemnat, de fapt, o lungă, neîncetată priveghere. 11 ani a petrecut la Mănăstirea "Sfântul Sava" din pustiul Betleemului, acolo unde a locuit mai întâi într-un lagăr pentru străini, lucrând ca infirmier, apoi din 1947 a devenit pentru aproximativ cinci ani egumen la Schitul Românesc de la Iordan, fiind recomandat de către arhimandritul Victorin Ursache, călugăr nemţean şi el, mai târziu Arhiepiscop al românilor din America şi Canada, şi care l-a recomandat pentru a fi hirotonit ieromonah în Biserica Sfântului Mormânt de către Arhiepiscopul grec Irinarh. După mărturia celor care l-au cunoscut în acei ani, pe care am auzit-o personal în anul 1995 de la o călugăriţă, sora părintelui Ioanichie Pârâială, ucenicul său cel mai apropiat, părintele Ioan Iacob se retrăgea uneori într-o peşteră pe malul Iordanului şi petrecea acolo în rugăciune zilele şi nopţile, mai ales în perioada posturilor. Sfinţii au iubit mult liniştea, pustia şi rugăciunea, fapt pentru care ultimii opt ani ai scurtei sale vieţi pământeşti i-a petrecut în pustiul Hozeva, într-o peşteră numită a Sfintei Ana, aflată la câţiva kilometri depărtare de Mănăstirea "Sfântul Gheorghe" de la Hozeva. Cu toate acestea, un călugăr râvnitor, aşa cum a fost Sfântul Ioan Iacob, s-a luptat permanent, căutând Împărăţia lui Dumnezeu şi lucrurile netrecătoare, acordând atenţia cuvenită celor esenţiale, pe care trebuie să le dobândească oamenii şi mai ales monahii în această viaţă. După o astfel de nevoinţă pe care o ştim doar în parte, Sfântul şi-a încheiat viaţa în anul 1960, cu puţin timp înainte de sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului, şi a fost îngropat două zile mai târziu în aceeaşi peşteră, unde trupul său ostenit de post, rugăciune şi de lucrarea faptelor bune a fost descoperit neputrezit 20 de ani mai târziu, în 1980, printr-un semn pe care l-a trimis unui arhimandrit grec, devenit misionar în Statele Unite ale Americii. Viaţa Sfântului Ioan Iacob, canonizat de către Biserica Ortodoxă Română în anul 1992, este un model pe care trebuie să îl urmăm fiecare în parte. Iubirea lui nemărginită faţă de Dumnezeu, privegherile, postul, tăcerile, suferinţele pe care le-a îndurat fără să spună vreun cuvânt împotriva cuiva, toate acestea sunt modele pe care le găsim greu în lumea în care trăim. Este şi aceasta motivaţia pentru care la foarte puţin timp după moarte, cum de puţine ori s-a întâmplat în istorie, Cuviosul Ioan Iacob a fost numărat în ceata Sfinţilor. Trecuseră de la mutarea sa la cer doar 32 de ani, când a fost canonizat, şi acesta este semnul de recunoştinţă al contemporanilor săi, al multor ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care îl cunoscuseră personal, cum au fost fericitul întru pomenire patriarh Teoctist şi Arhiepiscopul Victorin Ursache ori alţi călugări din mănăstirile nemţene care aflaseră de la părinţi duhovniceşti de altă dată despre vieţuirea lui filocalică.

Părinte arhimandrit Timotei Aioanei, vă mulţumesc foarte mult pentru participarea în spaţiul emisiunii "Dialogurile TRINITAS". Să vedem această emisiune doar care pe o pregustare şi o dorinţă de a cerceta mai mult viaţa unui contemporan care şi în secolul al XX-lea a arătat că se poate trăi ca şi în secolul al IV-lea fără a fi nici o deosebire în urmarea Domnului nostru Iisus Hristos.

"Trecuseră de la mutarea sa la cer doar 32 de ani, când a fost canonizat, şi acesta este semnul de recunoştinţă al contemporanilor săi, al multor ierarhi din Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care îl cunoscuseră personal, cum a fost fericitul întru pomenire patriarh Teoctist şi Arhiepiscopul Victorin Ursache ori alţi călugări din mănăstirile nemţene care aflaseră de la părinţi duhovniceşti de altă dată despre vieţuirea lui filocalică."