„Un duhovnic adevărat nu merge în fața ucenicilor săi, ci în spatele lor”

Duhovnicul este un antrenor al sufletelor. Motivația lui este aceea de a stârni entuziasmul ucenicilor săi pentru dorirea Împărăției lui Dumnezeu. La duhovnic mergem pentru a arăta cine suntem cu adevărat. Dialogul cu părintele athonit Macarie Simonopetritul ne descoperă câteva din tainele viețuirii duhovnicești, comune monahilor și mirenilor.

Ce reprezintă pentru o mănăstire starețul ei?

Gheronda, așa cum îl numim noi în grecește, este un părinte duhovnicesc. Atunci când un tânăr are un interes față de viața duhovnicească și vine de pildă în Sfântul Munte, ceea ce caută acel tânăr nu este un loc, ci o persoană. Caută un părinte. De­sigur, un părinte duhovnic este acela care a primit din partea lui Dumnezeu harul de a-l învăța pe celălalt, harul îndrumării duhovnicești. I s-a dat capacitatea comunicării cu ucenicii săi, dar nu numai atât. I s-a dat capacitatea de a-și înțelege ucenicii și de a-i ajuta în drumul lor spre Dumnezeu.

Spunea odată starețul Emilian că un duhovnic adevărat nu merge în fața ucenicilor săi, ci în spatele lor. Nu îi trage spre Dumnezeu într-o manieră silnică, forțându-i, ci le lasă libertate și inițiativă, sprijinindu-i în ceea ce fac, la fel cum o mamă își ajută copilul.

De asemenea, părintele duhovnic este, așa cum spun Sfinții Părinți, un antrenor al sufletelor. Să luăm de pildă un exemplu din sport, din lupte. Antrenorul este cel care îl încurajează pe luptător. Odinioară tot el îi ungea trupul cu ulei, astfel încât adversarul, chiar dacă l-ar fi prins, să-l scape din mâini. Motivația stare­țului, a părintelui duhovnic trebuie să fie aceea de a hrăni entuziasmul novicilor, al începătorilor.

Vorbim despre relația starețu­lui cu monahii săi, dar aceeași legătură există și între duhovnic și credincioșii săi, în lume.

Căci în tradiția ortodoxă, și mirenii care doresc să aibă o viață duhovnicească trebuie să aibă un duhovnic. Acesta nu este doar un părinte care îți ascultă spovedania, ci mai mult decât atât.

Nu este doar omul în care avem încredere și la care mergem pentru a-i mărturisi păcatele și a-i spune problemele noastre, de la care primim sfaturi pentru a ne corecta anumite minusuri din comportament, ci relația cu părintele duhovnic trebuie să fie și pozitivă, nu doar negativă. Merg la duhovnic și pentru a-i spune bucuriile mele, dorințele mele, perspectivele mele, pentru a primi din partea lui și sprijinul, dar și sfaturile sale. Fiindcă nu mă încred în mine la modul exclusiv. Am nevoie de cineva în care să am încredere și care să mă ajute în drumul meu împreună cu Hristos.

Părintele Emilian de la Simonos Petra spunea că atunci când ne spovedim trebuie doar să prezentăm păcatele noastre, să le mărturisim, și nu să facem analiza lor. Explicați a­ceastă afirmație.

Ca duhovnic, starețul Emilian a avut mult de furcă cu acei creștini care, venind la spovedanie, în loc să-și mărturisească păcatele, mai degrabă se justificau pe ei înșiși. De multe ori mergem la mărturisire mai mult ca să găsim o liniștire a conștiinței noastre. Mergem să ne spunem plângerile noastre pentru a dobândi sprijinul, ajutorul duhovnicului. Dar adesea ne lipsesc pocăința reală, hotărârea de a ne schimba viața. Părintele Emilian ne spunea adesea că, în Biserica primară, exista o singură spovedanie în toată viața. Crești­nii din acea perioadă nu înțele­geau cum să te duci să te spo­vedești și să faci aceleași lucruri în continuare. Desigur, de-a lungul secolelor, Biserica a acționat prin iconomie, a arătat indul­gență și înțelegere. Dar duhul nu s-a schimbat. Trebuie să mergem la duhovnic cu hotărârea de a ne schimba viața. Și dacă to­tuși cădem după aceea, să nu deznădăjduim, ci să mergem ia­răși. Dar cu efortul și încercarea de a ne corecta. La duhovnic mergem pentru a arăta cine suntem cu adevărat. Spovedania se bazează pe încredere reciprocă.

Mergem la duhovnic pentru că știm că putem să-i spunem lui toate. De el nu ne temem. Cu cât suntem mai sinceri, cu atât mai mult ne va ajuta spovedania. Dar spovedania nu este singurul element al vieții noastre duhov­nicești. Noi zilnic trebuie să intrăm în lupta noastră duhovnicească. Cel mai mult ajută ca la sfârșitul fiecărei zile să ne facem un examen de conștiință. Cum am trăit ziua asta? Să ne așezăm în fața icoanei din casa noastră și să prezentăm înaintea Domnului ca în fața duhovnicului ceea ce am făcut. Acest lucru ne va ajuta ca atunci când ne vom mărturisi duhovnicului să o facem cu mai multă profunzime. Spovedania sistematică fără schimbarea vieții nu e eficientă. În tradiția grecească există o libertate acordată credinciosului când și cum să se spovedească. Riscul pe care îl implică această practică este și acela ca oamenii să nu se mai spovedească. Este un risc al libertății.

Care este rodul vieții liturgice pentru creștin?

Cultul liturgic, atât pentru monah, cât și pentru mirean, este fundamentul vieții duhovni­cești. Are drept centru Sfânta Euharistie, dar și toate slujbele și sărbătorile pe care ni le oferă Biserica, invitându-ne să pășim în Împărăția lui Dumnezeu. Biserica ne spune: „Iată, aceasta este Împărăția pe care o aștep­tăm să vină cu putere, care însă este accesibilă încă de acum, din prezent!”

Sfintele Taine și întreg ritualul liturgic, simbolismul lor, toate sunt încărcate cu multă profunzime duhovnicească. Prin toate aceste mijloace, Biserica ne pune la îndemână Împărăția lui Dumnezeu. Așa ajungem să gustăm din realitatea ei și ea devine o evidență interiorizată, nu doar ceva despre care vorbim, exterioară. Întreaga viață a mea este concentrată pe efortul de a interioriza ceea ce văd în cultul Bisericii. Însă nimeni nu poate să ajute la mântuirea altuia dacă mai întâi nu face efortul de a se mântui în primul rând pe sine. Lucrul acesta este periculos dacă îl luăm ad-litteram. Cineva ar putea să gândească că monahul este o persoană egoistă, se gân­dește doar la el însuși. Monahul, ca orice alt creștin, se luptă să-și învingă egoismul, să se deschidă harului lui Dumnezeu. În măsura în care reușește acest lucru, practic, el influențează întreaga omenire. Și toată lumea are de câștigat împreună cu el. În momentul când călugărul sau mireanul se luptă cu egoismul, în sine îl află pe Adam, cum afirmă părintele Sofronie Saharov. În această ipostază nu e vorba doar de mine personal, de istoria mea singulară, ci de istoria întregii omeniri care se recapitulează întru mine. Așa cum și în cazul Mântuitorului Hristos nu au existat două persoane, ci doar Una, Cea a Logosului divin care a asumat firea umană.

A doua Persoană a Sfintei Treimi, Logosul divin, a devenit om și Și-a asumat întreaga fire umană. Iar prin Învierea Sa a dat posibilitatea omenirii de a se uni cu Dumnezeu. Din acest motiv a fost atât de importantă lupta Bisericii împotriva ereticului Nestorie. Fiindcă Biserica s-a străduit să păstreze învăță­tura adevărată, anume că în Hristos nu există decât o singură persoană care asumă întreaga fire. În măsura în care prin intermediul Botezului și al ne­voinței personale mă unesc cu Hristos, particip la această Înviere a Lui.

Atunci vom putea spune asemenea Sfântului Apostol Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. În momentul acela eu înrâuresc toată umanitatea cu starea mea interioară. Nimic nu este abstract, nimic teoretic aici. Totul e rodul nevo­inței proprii, al lucrării cu mine însumi. Ceea ce se vindecă este firea mea umană.

Sfântul Ioan Gură de Aur zicea că lucrul cel mai grav care se întâmplă creștini­lor nu este acela că ei cad, ci că nu se mai ridică din căderile lor.

Aceeași afirmație o întâlnim și la un părinte al deșertului care a fost întrebat ce reprezintă viața monahală. El a răspuns că ea este cădere și ridicare. O ridicare fără sfârșit. O ridicare plină de nădejde, lipsită de disperare. Când cazi într-un păcat, e momentul să-ți arăți credința că Dumnezeu te va ridica și că lupta continuă. A cădea în păcate și greșeli poate fi uneori, paradoxal, ceva care să-ți stârnească entuziasmul de a lupta. Pentru că ea, căderea, poate hrăni în noi do­rința mai mare de a lupta. Doar când vine disperarea, deznădejdea, atunci ne pândește păcatul cel mai grav. Păcatul lui Iuda, care nu a constat atât în trădarea lui Hristos, ci în deznădejde, în necredința iertării din partea lui Dumnezeu și în sinucidere, în cele din urmă.

Nu există nici un păcat pe care Dumnezeu să nu-l poată ierta. E suficient ca eu să doresc să fiu iertat de Dumnezeu și să-I cer acest lucru ca să primesc iertarea. Dacă eu cred că păcatul meu personal este atât de mare încât Dumnezeu nu mă poate ierta, eu neg atotputernicia lui Dumnezeu. Din punct de vedere etimologic, a păcătui înseamnă a rata scopul, a greși ținta. Asta nu poate să însemne decât că nu mă voi lăsa până nu îmi voi atinge scopul și voi nimeri ținta.
(Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura starețului Emilianos Simonopetritul“ susținu­tă de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu)