Un neobosit căutător al plantelor bolnave din Moldova

Cu puternice rădăcini franceze - tatăl inginer horticultor adus de Brătieni să le salveze viile după prăpădul filoxerei -, Constantin Sandu-Ville este unul dintre întemeietorii agronomiei moderne din România. Un interviu despre acest mare cercetător, azi aproape uitat, dar şi despre neajunsurile agriculturii noastre, rămasă la stadiul de etern pariu al autorităţilor, cu fiica sa, prof. univ. dr. Viorica Iacob, de la Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară (USAMV) Iaşi, unul dintre cei mai importanţi fitopatologi români.

Parcurgând biografia lui Constantin Sandu-Ville, am observat că provine dintr-o familie cu origini franceze. Cine a fost bunicul dumneavoastră?

Bunicul meu, Auguste Ville, a fost adus în România de familia Brătianu, pentru a altoi viţele. Pe atunci, în România existau doar viţe pe rădăcini proprii. Mai întâi a locuit la Pietroasele Buzăului, unde a construit prima pepinieră viticolă. Acolo a cunoscut o Smarandă - o fată simplă, dar foarte frumoasă, bunica mea. Bunica a rămas însărcinată, între timp bunicul a plecat în Franţa o perioadă, să-şi lichideze situaţia, ea a născut şi a trecut copilul pe numele său, de fată - Sandu. Când bunicul s-a întors, s-au dus la primărie să rezolve problema, iar lucrătorul de acolo a zis că este loc pe certificat, aşa că au trecut şi Ville, numele de familie al bunicului. Iată de ce numele tatei a fost Constantin Sandu-Ville.

Bunicul era absolvent al Facultăţii de Horticultură de la Montpellier. Provenea dintr-o familie de rotari din Munţii Pirinei, de la graniţa dintre Franţa şi Spania. A lăsat tot ce avea acolo, pentru a se stabili definitiv în România.

După ce a pus pe picioare pepiniera de la Pietroasele, a fost mutat de Brătieni la Drăgăşani şi la Râmnicu Vâlcea, pentru a pune la punct şi celelalte vii ale familiei. La Râmnicu Vâlcea a primit chiar cinci hectare de pământ de la familia Brătianu, pe care a ridicat case pentru fete şi pentru ultimul băiat, Alexandru.

Cum era privit domeniul agronomiei la începutul secolului trecut?

Erau foarte puţini absolvenţi şi nici nu prea erau căutaţi. Cine să angajeze agronomi? Existau doar câteva camere de agricultură, în care funcţionau o serie de ingineri, supraveghind zone foarte mari. Nimeni nu se ocupa de fitopatologie, adică de ştiinţa care se ocupă cu studiul bolilor plantelor, pentru că nici nu exista disciplina propriu-zisă. Cel care a avut ambiţia de a introduce această disciplină a fost Traian Săvulescu, el fiind pasionat de ciupercile la plante. Tata a făcut Şcoala Superioară de Agricultură de la Herăstrău (n.r. - actuala Universitate de Agronomie din Bucureşti) şi, încă din anul IV, prof. Traian Săvulescu l-a luat asistent.

„Fitopatologia e un domeniu frumos, dar cu muncă multă şi cu microscopie multă“

Ce însemna să lucrezi cu o personalitate de talia academicianului Săvulescu, cel considerat unul dintre fondatorii agronomiei moderne?

Era cumplit de greu. Viaţă de familie nu prea exista. Mama povestea că nu prea-l vedea pe acasă. Pleca la 7:00 dimineaţa, se întorcea să mănânce, iar la 16:00 pleca din nou, să facă muncă de cercetare. Sâmbăta şi duminica profesorul îşi lua toţi colaboratorii şi pleca cu ei în teren. Obligaţia era ca fiecare să-şi ia şi familia. Toate cheltuielile erau plătite de profesor. Dar în cele două zile se făcea muncă serioasă. A fost greu, dar tata era şi el foarte pasionat. A lucrat direct cu profesorul Săvulescu din 1934 până în 1945, când a venit la Iaşi.

Aici a făcut pionierat. A avut doi asistenţi, pe care i-a remarcat încă din ultimul an de studiu, prof. Alexandru Lazăr şi prof. Mircea Hatmanu, şi, alături de ei, a pus bazele cercetării fitopatologice de la Iaşi şi din Moldova. Iar noi am continuat munca lor.

Cum era finanţată cercetarea în învăţământ pe atunci?

Cercetarea era pur şi simplu hobby. Nu exista finanţare pentru asta. Pe urmă, mult mai târziu au apărut ceea ce numim azi contracte de cercetare.

Ce v-aţi însuşit dumneavoastră din modul tatălui de a face cercetare?

Eu de mică am mers cu tata pe teren, la cercetările lui. Mama a avut o tumoră cerebrală şi a fost semiparalizată multă vreme. Aşa că în excursiile de sâmbătă şi de duminică îl însoţeam eu. M-a învăţat să disting repede plantele bolnave. Am învăţat simptomele bolilor de pe teren. Pe-atunci denumirile ştiinţifice îmi cam treceau pe lângă ureche, pe urmă a fost nevoie să le învăţ. Tata era o persoană foarte veselă, crea o atmosferă deosebită în laborator. Toţi colaboratorii îl iubeau. Ne-a învăţat pe toţi să fim exigenţi. Pentru că fitopatologia e un domeniu frumos, dar cu muncă multă şi cu microscopie multă. El dacă se uita o dată la microscop îţi şi spunea ce boală are planta respectivă. Eu nu puteam; trebuia să muncesc mai mult până să determin boala.

Creatorul Herbarului Micologic al Moldovei, a doua colecţie ca dimensiune din ţară

Ce a lăsat Constantin Sandu-Ville, prin dimensiunea cercetărilor sale, şcolii româneşti de agronomie?

A lăsat o serie de cercetători formaţi şi pasionaţi, a lăsat două lucrări monografice unice: Ciupercile Erysiphaceae din România, o monografie despre ciupercile care produc făinarea la plante, apărută la Editura Academei, în 1967, şi Ciuperci Pyrenomycete - Sphaeriales din România, despre ciupercile care produc uscarea ramurilor pomilor fructiferi sau a arborilor ornamentali din parcuri şi păduri, apărută la Editura Academiei, în 1971. De asemenea, este creatorul Herbarului Micologic al Moldovei, a doua colecţie ca dimensiune din ţară.

Când a început acest Herbar?

Chiar din 1945 a început să colecţioneze plante bolnave pentru Herbarul Micologic al Moldovei. Traian Săvulescu le ceruse tuturor celor cu care colaborase ca din tot ce adună, din zonele în care au plecat, câte un exemplar să fie trimis şi la Bucureşti, pentru Marele Herbar al României. Cele mai multe plante le-am adunat în pelerinajele pe care le făceam la mănăstirile din Neamţ. Aveam un traseu prestabilit: Văratec - Agapia - Secu - Sihăstria - Sihla. Făceam în fiecare an turul ăsta şi foarte mult material provine de acolo.

Acum aveam aproape 15.000 de plicuri de Herbar, o muncă de Sisif. Pe fiecare este notată denumirea plantei, denumirea ciupercii determinate, de unde a fost recoltată planta, data recoltării, cine a recoltat şi cine a determinat ciuperca şi boala. Herbarul este recunoscut pe plan naţional şi internaţional.

Cum proceda în cercetările lui directe, pe teren?

Pleca prin toată Moldova, cât pe jos, cât cu căruţa, cum se putea. Strângea plantele, le aducea aici, în laborator, le presam, le determinam. Tata, deşi vedea numai cu un ochi, a lucrat la un microscop Zeiss foarte bun. Pasiunea lui au fost făinările la plante, boli produse de acele ciuperci numite Erysiphaceae, şi ciupercile care produc uscarea ramurilor pomilor fructiferi sau a arborilor ornamentali din parcuri şi păduri (Pyrenomycetes - Sphaeriales). Cea de-a doua categorie de boli este extrem de greu de studiat şi de determinat. Pentru că, dacă la făinări este vorba de atac numai pe suprafaţa frunzelor sau lăstarilor, deci la vedere, la ciupercile de la ramuri trebuia să iei ramura uscată, să o fierbi, să faci secţiune, să te uiţi la microscop şi să determini. La astea a lucrat până când a murit. Eu am mulţumirea că am reuşit să termin lucrarea asta.

Herbarul Micologic, o „arhivă“ completă a bolilor la plante din Moldova

Cu câte plante a lăsat Herbarul la pensionarea sa, în 1967?

L-a lăsat cu circa 13.000 de plante, iar acum avem cam 14.500 de plante. Este a doua colecţie ca mărime din ţară, după Herbarul Naţional, de la Bucureşti. Dar am mai reuşit o performanţă. Trei luni de zile nu m-am mişcat din faţa calculatorului şi acum avem Herbarul şi în format digital. Cine accesează site-ul USAMV Iaşi găseşte o secţiune cu acest Herbar. Şi dacă cineva din producţie doreşte să ştie ce ciuperci s-au găsit pe cartof, spre exemplu, poate consulta online Herbarul, având acces rapid la informaţie.

De asemenea, în sala de lucrări există plante bolnave conservate în borcane. Cei care lucrează în farmaciile fitosanitare vin adesea şi consultă colecţia, observă bolile, se informează.

Ce rol are un astfel de Herbar într-o regiune?

Este extrem de important, pentru cine e interesat. Pentru că noi, aici, semnalăm pentru prima dată un agent patogen, cel care cauzează, deci, boala unei plante, pe care, să zicem, l-am găsit pe o buruiană. Dar, la un moment dat, acest agent patogen acumulează virulenţă şi trece cu putere pe plantele de cultură. Aşa te trezeşti că apare un dezastru în culturile dintr-o anumită regiune. De aceea, pentru cultivator este foarte important să ştie când a apărut o boală a unei plante, de unde şi ce se poate întâmpla mai departe. De asemenea, de rezultatele acestui Herbar beneficiază direcţiile fitosanitare.

Partea proastă este că în ultimii 25 de ani, cu toate aceste schimburi internaţionale, avizate sau neavizate, au intrat în ţară foarte mulţi agenţi patogeni, pe care noi nu-i aveam. Deloc. Aşa s-au instalat o mulţime de boli la plante. Nu mai vorbesc de soiurile de soia şi de porumb modificate genetic, care sunt mai productive, dar sunt mai sensibile la îmbolnăvire. Dacă ar fi fost create aici, la noi, ar fi fost obişnuite cu condiţiile climatice şi, deci, mai puţin sensibile. Traian Săvulescu a militat întotdeauna ca seminţele folosite în agricultură să ni le facem singuri. De aceea s-au şi înfiinţat staţiunile de cercetare: a sfeclei-de-zahăr (la Secuieni - Roman), porumb şi cereale (la Podu Iloaiei), cartof (la Suceava). Din păcate, aceste staţiuni nu mai sunt finanţate şi nu mai produc ceea ce produceau odată. Soiurile noastre erau mai rezistente, dar nu dădeau producţii fantastice. Or, acum toată lumea vrea producţie mare. Fie că-i vorba de fructe, fie de legume, să fie arătoase. Dar după ce lucrează amelioratorii şi se obţine o producţie foarte mare, soiul respectiv sau hibridul trebuie verificat sub aspectul rezistenţei. Şi la acest test cad foarte multe soiuri. Cu toate acestea, producem mai departe.

Cine face aceste teste acum?

Nu le mai face nimeni. Nici înainte nu exista un organism care să se ocupe unitar de toate, dar acum situaţia e şi mai delicată. Noi, o vreme, am făcut aici, în laborator, analize pentru toate CAP-urile şi IAS-urile. Când era o problemă, la noi veneau.

Dar în vămi n-ar trebui să existe ingineri fitosanitari?

Acolo există şi au obligaţia să controleze. Dar ce controlează? Hârtiile. Mai demult n-aveau voie, spre exemplu, să lase să intre puieţi în ţară. Aceştia se plantau mai întâi pe o suprafaţă de teren şi, după cum aveau sau nu anumite boli, erau acceptaţi sau nu. Acum nu se mai întâmplă aşa. Pot fi introduşi în ţară pe baza unui certificat. În vamă există două liste: una cu agenţi patogeni mai puţin periculoşi, care au voie să intre, dar cel care cumpără seminţele, plantele sau puieţii este atenţionat asupra acestui fapt, şi una cu agenţi patogeni periculoşi, care nu au voie să intre în ţară.

Care sunt riscurile?

Riscul e că pot fi introduşi în ţară agenţi patogeni în masă.

S-au înregistrat astfel de cazuri?

Da. Soia aceea modificată genetic, de care toată lumea este mulţumită, din punctul meu de vedere, al fitopatologului, nu este bună. Am găsit pe ea agenţi patogeni care usucă tulpina. Şi dacă o produci, marfa aceea nu e bine să ajungă nici la fabrica de ulei, nici la animale. Pentru că boabele de soia din acele păstăi au pe ele ciuperci care produc toxiinfecţii la animale. Şi au existat astfel de cazuri. Acum, dacă e vorba de ciuperci din acestea vizibile în laborator, încă e bine. Dar când e vorba de bacterii, care se găsesc în vasele conducătoare din tulpină sau din rădăcină, şi tu nu vezi decât că planta se veştejeşte, astea sunt şi mai greu de determinat. Veştejirea poate fi produsă şi de virusuri şi pe acelea cine le mai determină? Nimeni.

În celelalte ţări care e procedura controlului fitosanitar din vămi?

E aceeaşi ca şi la noi. Dacă există o suspiciune, se trimit probe la Laboratorul Central. La noi, acest laborator este la Bucureşti, dar suferă şi el din cauza subfinanţării…

„Când ai suprafeţe de un metru şi jumătate lăţime, ce agricultură să faci?“

Mai sunt alte organisme ale statului în care să activeze ingineri fitosanitari?

În judeţe există Unitatea fitosanitară, în cadrul căreia funcţionează un director, un inginer micolog, un inginer fitosanitar care are în atribuţii controlul din vamă şi o singură maşină, cu o cotă infimă de benzină. Cu această maşină ar trebui să acopere tot judeţul. Şi dacă înainte suprafeţele erau cât de cât comasate, acum, cu această puzderie de bucăţele de pământ, e imposibil să faci un control.

Ce s-a întâmplat cu acele institute de cercetare de la Podu Iloaiei, Roman sau Suceava, de care vorbeam ceva mai înainte?

Funcţionează încă, dar au un sector de cercetare şi unul de producţie. Sectorul de producţie trebuie să se autofinanţeze, ceea ce nu merge. La Podu Iloaiei, de exemplu, au rămas doi cercetători. Terenurile de experienţă s-au retrocedat, salariile sunt foarte mici, iar lumea fuge de cercetare.

Ce soluţii ar fi pentru a revigora nu doar cercetarea agronomică, dar şi agricultura, un domeniu rămas la stadiul de etern pariu pentru autorităţi?

Ar trebui, teoretic, să se lucreze pe suprafeţe foarte mari. Dar e imposibil. Pământul, fărâmiţat după valul de retrocedări, e acum în proprietatea unor oameni bătrâni, încă marcaţi de trauma colectivizării, care nu-l pot lucra, dar nici nu-l dau altora să-l lucreze. Sunt loturi mici şi în alte ţări, dar nu atât de mici ca la noi. În plus, acolo există aparatură pentru a putea controla aceste suprafeţe mici. La noi, oamenii sunt săraci, nu-şi permit.

Apoi, toate terenurile ar trebui lucrate după curbele de nivel. Ei, când ai suprafeţe de un metru şi jumătate lăţime, ce agricultură să faci?

Scurt parcurs biografic