„Un om informat nu va mai cădea în capcana traficanţilor“

"Traficul de persoane este un fenomen care, în timp, a căpătat o dimensiune din ce în ce mai mare, atât prin aria de cuprindere, cât şi prin intensitatea activităţii". "În acest moment, România are una dintre cele mai bune legislaţii pe tema traficului de persoane. Este completă şi foarte concretă". "Recrutorul poate să fie, în aparenţă, un om obişnuit, care poate spune, uite, eu am făcut bani, pot să te ajut şi pe tine". "O problemă destul de mare este faptul că fetelor, bărbaţilor, minorilor chiar le este teamă să vorbească". "Preoţii ne-au sprijinit foarte mult de fiecare dată în campaniile noastre şi au un rol hotărâtor. Ei pot face foarte bine informare. Un om informat nu va mai cădea în capcana traficanţilor" - Interviu cu dl comisar Romulus Nicolae Ungureanu, şeful Agenţiei Naţionale Împotriva Traficului de Persoane

Domnule comisar-şef, care ar fi realitatea în ceea ce priveşte fenomenul traficului de persoane de la noi? Este bine cunoscut acest fenomen la noi, la nivelul opiniei publice şi la nivelul instituţiilor care sunt angrenate în prevenirea lui?

Traficul de persoane este un fenomen care, în timp, a căpătat o dimensiune din ce în ce mai mare, atât prin aria de cuprindere, cât şi prin intensitatea activităţii. Dacă ne raportăm la anii â90, când a apărut acest fenomen la noi, dar şi în tot sud-estul Europei, observăm că s-a dezvoltat rapid şi puternic. Ceea ce a făcut acest fenomen este că a îmbogăţit anumiţi oameni, dându-le posibilitatea să-şi creeze anumite reţele. Profiturile sunt enorme în traficul de persoane. O singură persoană poate fi vândută de 2-3 sau chiar 4 ori. De aceea au nevoie traficanţii de a crea reţele, atât reţele naţionale, cât şi internaţionale. Noi suntem atât o ţară "de origine", cât şi "de tranzit".

România are una dintre cele mai bune legislaţii pe tema traficului de persoane

De unde vin, mai ales, persoanele traficate care tranzitează România?

Victimele care tranzitează România, evident, au alte ţări de origine, mai ales ţările care nu fac parte din Uniunea Europeană, de exemplu: Ucraina, Rusia, fostele republici sovietice, în general. Existau lacune legislative şi în alte ţări europene, de aceea n-au fost capabile să facă faţă acestei reţele de traficanţi, care începuseră să-şi desfăşoare "afacerile" pe teritoriile lor. În anul 2000, Organizaţia Naţiunilor Unite a făcut primul pas de introducere a unei legislaţii privind traficul de persoane.

Cum a mers la noi adoptarea legislaţiei cu privire la traficul de persoane, la prevenirea traficului de persoane şi în ce stadiu ne aflăm, comparativ cu alte state?

În România, există o legislaţie destul de complexă şi foarte vastă. După anul 2000, când a apărut Convenţia ONU împotriva criminalităţii organizate transnaţionale, care a fost primul pas, au venit alte convenţii, protocoale, acte adiţionale la această convenţie. România a trebuit să transpună în legislaţia naţională toate recomandările şi dispoziţiile internaţionale. În acest moment, România are una dintre cele mai bune legislaţii pe tema traficului de persoane. Este completă şi foarte concretă. Anul trecut, Departamentul de Stat al Statelor Unite a spus despre România că este lider regional din sud-estul Europei în domeniul prevenirii traficului de persoane.

Ce specificităţi are România, care, poate, nu sunt acoperite de legislaţia europeană?

Avem toate tipurile de manifestări ale fenomenului. Cel mai vizibil şi mai cunoscut este exploatarea sexuală, aceasta este denumirea dată prin Legea nr. 678/2001 cu privire la prevenirea şi combaterea traficului de persoane. În noiembrie 2000, a apărut Convenţia Naţiunilor Unite, iar în 2001 noi aveam deja lege, prin ratificarea acestei convenţii. Multe state occidentale abia anul trecut au început să ratifice această convenţie şi s-o semneze. Avem, pe lângă această lege, o strategie naţională de combatere a traficului de persoane, avem planuri naţionale de acţiune. Prin aceste planuri s-a încercat implicarea tuturor instituţiilor care au atribuţii, într-un fel sau altul, în domeniu. Instituţii ale protecţiei copilului, organizaţii neguvernamentale, au fost luate în vedere pentru a se implica şi a da un răspuns unitar şi concret la această problemă. O altă manifestare a fenomenului, care ocupă locul al doilea, iar în anumiţi ani a ocupat chiar locul întâi, este exploatarea prin muncă. După aceste două forme ale fenomenului, vine exploatarea minorilor, traficul de minori. Cunoaştem cazuri mediatizate de copii cerşetori români în Franţa, Spania, Marea Britanie. Ei au fost vânduţi chiar de părinţi, în anumite cazuri. Există şi situaţii de trafic de organe, cum a fost ultimul caz mediatizat, despre vânzarea de ovule. Trebuie să avem în vedere faptul că, de la noi, unde nivelul de trai este foarte scăzut, poate pleca acest fenomen. Au existat români care au plecat în Europa Occidentală, unde nimeni nu ştie ce au făcut, unii chiar au fost victime ale traficului de persoane. Dar, când s-au întors, nu au spus adevărul de teamă sau de ruşine.

"Încrederea se câştigă prin metoda îndrăgostitului"

Mulţi români mai pleacă acum, pentru că a apărut o perioadă de criză. Mulţi tineri mai ales pleacă, înfruntând pericolul de a se expune acestor reţele de trafic de persoane.

Trebuie să avem în vedere aici că, pe lângă reţelele naţionale, există reţele transnaţionale. Într-o astfel de reţea pot exista şi români, şi alte naţionalităţi, în funcţie de specificul reţelei. Unele reţele sunt "specializate" pe exploatare sexuală, altele pot fi "specializate" pe exploatarea prin muncă. Au fost cazuri în care victimele traficului de persoane au fost exploatate sexual, fiind vândute de câteva ori. Preţul lor a scăzut şi traficantul de la ultima cumpărare a considerat că poate să exploateze victima prin muncă. Orice om, când află asemenea grozăvii, are tendinţa de a spune, mie nu mi se poate întâmpla. Traficanţii nu sunt acei oameni pe care lumea îi vede la televizor la destructurarea vreunei reţele de trafic, oameni cu cefe groase şi tatu-aje. Recrutorul, de obicei, nu are nici pe departe această imagine. El poate să fie o persoană cu o vârstă cuprinsă între 20 şi 40 de ani, poate fi bine îmbrăcat... Poate fi, în aparenţă, un om obişnuit, care poate spune, uite, eu am făcut bani, pot să te ajut şi pe tine. De aceea, aceşti recrutori câştigă foarte uşor încrederea victimelor. Dacă vorbim despre exploatarea sexuală, încrederea se câştigă prin metoda îndrăgostitului. El îi poate spune unei fete că părinţii lui locuiesc în străinătate, câştigă încrederea familiei fetei foarte uşor. Îşi alege victimele din mediul rural, în special. Lumea crede, căci are în faţa ochilor o imagine bine construită. La exploatarea prin muncă, recrutorul trecut de 30 de ani, cu mâinile muncite, merge prin comunele mai oropsite, unde există oameni mai vulnerabili, fără locuri de muncă, fără oportunităţi şi spune că munceşte foarte mult, că îi poate ajuta şi pe ei etc. Omul de la ţară, de obicei, este foarte încântat, căci crede în ceea ce vede: are mâinile bătătorite, are o maşină pe care şi-a cumpărat-o prin muncă, ştie unde-i poate duce. Astfel, recrutorul le promite marea cu sarea, îi duce cu dubiţa într-o localitate anume, îşi primeşte banii pentru cele 10 persoane pe care le are în dubiţă şi a plecat. Practic, el a vândut acei oameni. În localitatea respectivă este de muncă, într-adevăr, dar condiţiile de muncă şi de locuit sunt sub orice critică. În Spania şi în Italia sunt folosiţi românii din Iaşi, Galaţi, Botoşani. Cam acestea sunt judeţele, dar chiar şi Maramureş, Bacău, iar datele au tot oscilat de-a lungul timpului. Aceştia sunt duşi la ferme agricole, unde lumea se aşteaptă să aibă condiţii cât de cât omeneşti - un dormitor, o baie. În cazurile instrumentate, când s-au destructurat reţele de trafic, erau nişte hambare, în care erau băgaţi oamenii şi fiecare primea o saltea. Fiecare trebuia să-şi găsească loc în acele hambare. Seara erau închişi cu lacătul. Dimineaţa erau scoşi. Coloana de oameni care mergea la muncă era însoţită de oameni înarmaţi, cu câini. Imaginea asta ne-o închipuim undeva, pe o plantaţie de prin America de Sud, la mijlocul secolului al XIX-lea, dar ea este cât se poate de actuală. Se întâmplă frecvent în Spania, în Italia, în zona Siciliei, în Cipru, în Grecia. Aceşti oameni exploataţi nu primesc bani, în primul rând. Înţelegerea între traficanţii din reţele este de aşa natură, încât se întâmplă ca cei care pleacă din România să nu plătească nimic la plecare. Recrutorul le spune, stai liniştit că banii pentru transport şi celelalte îi vom opri din salariu. Când ajung acolo, ei se aşteaptă ca, din cei 300 de euro promişi, să primească măcar o sută. Nu primesc nimic. Traficanţii le spun că transportul îi costă 100 de euro, ce au mai cumpărat pe traseu, alţi 50 de euro, au stat o lună acolo - cazarea - îi costă altă sută de euro, mâncarea îi costă încă o sută de euro. Am reuşit destructurarea multor reţele. În schimb, pentru a strânge probatoriul, durează de la 6 luni până la 3 ani chiar.

De la sesizare şi până la obţinerea probelor e cale lungă

De ce este atât de anevoioasă anchetarea şi judecarea unor asemenea cauze?

Poliţia pleacă de la o sesizare. Am dat posibilitatea oamenilor să ne sesizeze printr-un apel telefonic gratuit: 0800 800 678. Este o linie telefonică prin care poate să ne sesizeze oricine are cunoştinţă despre un posibil caz de trafic, despre victime ale traficului de persoane şi chiar observaţii când consideră că ceva este în neregulă cu o anumită locaţie. Spuneam că poliţia pleacă de la această sesizare. Şi organizaţiile neguvernamentale tot de la aceste sesizări pleacă. Dar, problema este cine să facă această sesizare? Cine îşi poate asuma un asemenea risc? Noi dăm posibilitatea ca cel care face sesizarea la telefon să rămână anonim, dar informaţiile pe care ni le oferă trebuie să fie veridice. Oricum, procesul de verificare a acelor informaţii durează. Cineva poate spune că în clubul cutare, din oraşul cutare sunt multe fete, victime ale traficului de persoane şi închide telefonul. După ce se constată că, într-adevăr, acolo este ceva în neregulă, intră în acţiune colegii noştri de la combaterea criminalităţii organizate, care au ofiţeri specializaţi. O problemă destul de mare este faptul că fetelor, bărbaţilor, minorilor chiar le este teamă să vorbească. Traficanţii folosesc mai multe metode de constrângere: bătăi, şantaj. Foarte multă lume spune, păi, dacă aceste victime ajung într-un club sau o discotecă, unde este foarte multă lume, de ce nu pot ele să spună oricui de acolo că este victimă? Dar este vorba de experienţa psihică traumatizantă a victimei. În cadrul Agenţiei, avem atât psihologi, cât şi asistenţi sociali. La audierile victimelor, participă şi ei. Primul lucru pe care i-l poate spune un traficant unei victime este, dacă vrei ca părinţilor tăi să nu li se întâmple nici un accident, nu încerca să scapi. Sau, dacă vrei ca şi sora ta să ajungă aici, în Spania, încearcă să scapi. Dacă vine poliţia aici, încearcă să spui ceva. Într-un caz, recrutorul a înregistrat o fată cu o cameră ascunsă, făcând anumite lucruri, sub influenţa drogurilor sau a băuturilor alcoolice. Apoi, i-a spus, trebuie să mergi cu mine, altfel filmuleţul ăsta apare pe YouTube, pe toate reţelele de socializare de internet, vrei să afle părinţii tăi? Le spui părinţilor tăi că pleci în vacanţă, într-o ţară, şi mergi cu mine. Au fost identificate fete ale căror părinţi spuneau că ştiau că fetele lor au plecat în vacanţă, în Marea Britanie, cu şcoala, iar în realitate ele erau victime ale traficului de fiinţe umane.

Totuşi, de ce merge greu procesul de lămurire în instanţe?

Nu pot să vă spun de ce. Judecătorii cer, de fiecare dată, cât mai multe probe. Ca să destructurezi o reţea internaţională, îţi trebuie foarte mult timp, foarte multe declaraţii ale victimelor, multe acţiuni sub acopererire, tocmai pentru a avea în vedere maşini pe care le folosesc traficanţii, bunuri etc., care pot fi confiscate, în final, ca pedeapsă complementară. Dacă e să luăm fenomenul în sine, din 2005, de când avem date concrete, amploarea fenomenului ajungea la 2.551 de victime identificate pe an. Odată cu aplicarea legislaţiei şi completarea ei, aşa cum este ea în vigoare acum, tendinţa este în descreştere. În 2006, au fost înregistrate 2.285 de victime, în 2007, 1.780 de victime, iar în 2008, 1.240 de victime. În 2009, am ajuns la un număr de 780 de victime identificate.

Cum colaboraţi cu şcoala, cu organizaţiile neguvernamentale?

Toate activităţile noastre de informare desfăşurate în cadrul campaniilor de prevenire, naţionale sau regionale, se desfăşoară pe un anume grup-ţintă. Ne concentrăm pe vârsta de 13-14 ani, care este o vârstă critică şi este cuprinsă în grupul nostru ţintă. Şi există etape de informare pentru şcoli, licee, facultăţi. Avem protocoale cu şcolile, vin şcolile la noi, care au trecute în programa şcolară tema traficului de persoane şi doresc să se facă informare. Se încheie protocol cu Ministerul Educaţiei, cu inspectoratele judeţene... Sunt foarte multe şcoli interesate. Când am început să desfăşurăm astfel de activităţi, profesorii s-au arătat interesaţi şi, pe lângă activităţile de informare a copiilor, au fost activităţi de informare şi a profesorilor, ca să poată să le vorbească ei înşişi copiilor pe această temă. Profesorii, directorii de şcoli şi inspectorii şcolari sunt foarte deschişi şi sunt încântaţi ca oamenii noştri specializaţi să meargă în şcoli şi să discute cu copiii. De la înfiinţarea Agenţiei, toate campaniile naţionale sau regionale au avut câte două-trei şi chiar şase organizaţii neguvernamentale drept parteneri. Ei au creat proiecte înainte de înfiinţarea Agenţiei noastre. Având proiecte finanţate din diverse surse, am putut să vedem ce au făcut ei înainte şi cum putem continua noi. Totodată, în activităţile noastre, ne completăm unii pe alţii. Dacă ei au, de exemplu, nevoie de oameni pentru a desfăşura o anumită activitate, noi le putem pune la dispoziţie specialişti şi materiale din campaniile noastre. Colaborăm cu toate ONG-urile. Fiecare organizaţie vine cu ceva. Unele vin cu un adăpost, altele cu materiale, altele cu oameni.

▲ "Preoţii ne-au sprijinit foarte mult de fiecare dată în campaniile noastre"

În afară de activităţile de informare, cum mai colaboraţi cu reprezentanţii Bisericilor?

Cu Caritas şi AIDRom se fac campanii de informare, cu Filantropia Banatului se face asistarea victimelor traficului de fiinţe umane. Victima are anumite drepturi, dacă ea doreşte să rămână într-un adăpost ca să-şi revină după traumele psihice, mai ales, la care a fost supusă, va primi ajutor în acest sens. Primeşte ajutor de ordin psihologic, juridic. Apar apoi şi celelalte structuri ale Statului, consiliile judeţene, primăriile, care participă cu reintegrarea socială a victimelor. Există un mecanism naţional de identificare şi referire a victimelor traficului de persoane, care reprezintă un răspuns unitar coordonat, oferit de către instituţiile guvernamentale şi neguvernamentale. În momentul în care o victimă se întoarce în ţară, este repatriată, este preluată de structurile Poliţiei, după care victima spune, vreau să ajut şi alte persoane, căci n-aş vrea să li se mai întâmple şi altora ce mi s-a întâmplat mie. Sunt două posibilităţi: fie va fi trimisă la un adăpost, înfiinţat de către consiliile judeţene, în baza legii privind traficul de persoane, fie va fi trimisă la o organizaţie neguvernamentală, cum este Filantropia Banatului de la Timişoara. Această victimă primeşte sprijin, asistenţă socială, psihică. Apoi, mai există nişte echipe interinstituţionale anti-trafic, în care structurile locale au câte un reprezentant, iar colegii noştri merg şi le spun că au o victimă, după care i se găseşte un loc de muncă. Ea este reintegrată, nu ştie nimeni, căci i se păstrează confidenţialitatea.

Care sunt avantajele colaborării cu Biserica?

Preoţii ne-au sprijinit foarte mult de fiecare dată în campaniile noastre şi au un rol hotărâtor. Ei pot face foarte bine informare. Un om informat nu va mai cădea în capcana traficanţilor. Am încercat să intrăm în mass-media. Anul trecut am avut o receptare foarte bună. Sperăm că şi în acest an, când desfăşurăm o campanie internaţională, în România, Bulgaria, Spania, şi Italia, să avem aceeaşi deschidere şi în mass-media. Rolul preoţilor este foarte important, pentru că poate face un anunţ după slujbă şi oamenii sunt foarte atenţi. Pot primi mesajul mult mai uşor decât îl pot primi de la noi. Ne-am gândit să ne axăm şi pe programe de instruire a preoţilor în acest sens. Urmează să vedem cum să concretizăm acţiunea.

Există programe de finanţare din partea unor organisme europene în acest domeniu?

Există programe de finanţare la nivelul Uniunii Europene, la nivelul Comisiei Europene, la nivelul Consiliului Europei. Aceste structuri europene au fonduri substanţiale pentru acest tip de proiecte şi informaţiile pot fi găsite pe site-urile lor. Mai există o structură în cadrul Inspectoratului General de Poliţie, care se ocupă strict de proiecte, Unitatea de implementare a proiectelor. Ei cunosc ce programe există la Comisia Europeană şi cum trebuie făcut un proiect.