Pentru un ierarh cu vârstă înaintată, unele dintre cele mai dragi amintiri sunt cele legate de tinereţea şi intrarea sa în monahism. Născut la 14 noiembrie 1914, IPS Gherasim, Arhiepiscopul Râmnicului, adună în viaţa sa de 95 de ani realizări pe toate planurile, duhovnicesc şi administrativ-bisericesc. Restaurarea mănăstirilor din eparhie, construirea din temelii a Centrului cultural-religios "Sfântul Ierarh Antim Ivireanul" şi a unei cantine sociale la sediul arhiepiscopiei sunt doar câteva din împlinirile ierarhului nonagenar. Despre amintirile vieţii sale ne vorbeşte chiar Arhiepiscopul însuşi, în cele de mai jos.
Înalt Preasfinţia Voastră, spuneţi-ne câteva cuvinte despre copilărie şi despre cum v-aţi hotărât să urmaţi viaţa monahală!
Vă pot zice mai întâi că sunt orfan de război, căci l-am pierdut pe tata încă de mic. Am avut încă o soră, iar mama s-a recăsătorit cu un bărbat căruia îi murise soţia şi avea şi el o fetiţă. Împreună au mai avut încă doi copii, şi am crescut cu toţii împreună în pace şi cinste, ca o familie unită şi puternică. La un moment dat, mie mi-a intrat în minte ideea de mănăstire, în urma unei discuţii cu un om, Gavrilă, care făcuse parte din "Oastea Domnului" şi care acum era un fel de propovăduitor al Sfintei Evanghelii. Deşi noi eram o familie care mergea regulat la biserică, cu copii cu tot, de la el am aflat şi am înţeles eu mai bine că există un singur Dumnezeu Care are grijă de toată lumea şi că fără de voia Lui nu putem face nimic. Eu începusem să fiu sceptic cu privire la starea noastră materială: părinţii mei munceau mult, aveau o prăvălie, tata chiar a ajuns primar, dar era încă nemulţumit. Atunci eu m-am gândit: "Dacă tata este încă nemulţumit, atunci cu noi, cei cinci copii, ce o să fie?" Apoi, tot discutând cu nea Gavrilă, am început să accentuez voinţa de a pleca la mănăstire, şi asta nu pentru că mă temeam de sărăcie, pentru că totuşi eram o familie înstărită. Tata mi-a zis că dacă nu sunt mulţumit cu el acolo, îmi va da partea mea, să mă duc la casa tatălui meu bun, la moşia părintească. Am cumpărat casa de la sora mea, am reparat-o, dar în timp ce făceam acest lucru, parcă îmi dădeam seama că nu o fac pentru mine, nu mă vedeam eu om gospodar în comuna ialomiţeană Muntenii Buzău. Am început să îmi cumpăr cărţi bisericeşti, "Vieţile Sfinţilor", "Mineiele", din care citeam până noaptea târziu. Mă mai duceam şi pe la horă, dar nu prea aveam tragere de inimă ca să joc, deşi eram de acum flăcău la vreo 19-20 de ani.
"Măi, băiete, dacă vrei să stai la noi, fă ca noi; dacă nu, du-te încotro ţi-e gândul!"
Îmi amintesc de un bătrân frumos, cu părul alb, care a venit într-o seară la mine auzindu-mă că bat toaca în curte la mine; el mi-a zis: "Măi, băiete, dacă vrei să stai la noi, fă ca noi; dacă nu, du-te încotro ţi-e gândul!" Cine a fost acel bătrân, cine l-a trimis, ştie numai Dumnezeu... Dacă acel sfat ar fi venit din partea mamei sau a tatălui meu, nu cred că l-aş fi băgat în seamă, dar venea din partea cuiva care nu avea nici un interes decât ca să fiu eu pe o linie dreaptă. Atunci m-am hotărât să plec, lucru ce nu a rămas neobservat de tata, care mi-a ascuns toate actele, îngreunându-mi plecarea.
Cum aţi ajuns la mănăstire?
Am reuşit totuşi să încropesc un plan de scăpare şi de plecare la mănăstire. Cu o căruţă am plecat într-o noapte de acasă cu nea Gavrilă şi ne-am dus la Mănăstirea Ciolanu, unde se ştia el cu un părinte, Eftimie. Părintele Eftimie mi-a spus că dacă vreau să vin definitiv la mănăstire este bine să învăţ o meserie, şi după asta, poate mă voi duce la Cernica, unde aveau ei un diacon care mă putea recomanda Înalt Preasfinţitului Firmilian, care avea duhovnici acolo şi care se retrăgea în acea mănăstire în fiecare vară. Acest diacon m-a recomandat acolo, iar eu mă hotărâsem să învăţ o meserie. M-am dus la o rudă mai îndepărtată care se ocupa cu tâmplăria şi ne-am împăcat să stau la el ca ucenic doi ani de zile: când era de arat, de secerat mergeam la câmp, în rest, făceam tâmplărie. Însă într-un an de zile deja învăţasem meserie, şi chiar îmi cumpărasem sculele mele fără să ştie el. Aşa încât, înainte de sărbătorile Paştelui anului 1934, am luat din nou calea mănăstirii şi am intrat pe porţile Cernicăi.
Viaţa la Cernica
În 1934 aţi poposit la Cernica. Ce ascultări aţi îndeplinit în mănăstire?
Stareţul de la Cernica ne-a primit, căci mai eram cu încă un băiat, şi ne-a dat câte o ascultare, pe mine rânduindu-mă la arhondaric. Aveam grijă să îi ajut pe cei care veneau acolo duminica, lucru pentru care ei voiau să îmi dea câte ceva, dar nu primeam; cu toate acestea, îmi aruncau bani şi alimente pe un geam acolo unde stăteam eu. Trecând vara, am observat că, fiind ocupat cu oaspeţii, nu mă mai duceam deloc duminica la biserică: toată săptămâna mă duceam cu fraţii la ascultare, noaptea la Miezonoptică, dar duminica deloc. Aşa încât m-am dus la un părinte duhovnic, zicându-i că în lume mă duceam mult mai des la biserică decât aici în mănăstire; el mi-a zis să nu descurajez, că aşa fusese şi el, iar acum se duce în fiecare zi la biserică, şi voi ajunge şi eu aşa bătrân ca el şi mă voi duce şi eu, de data asta, numai la biserică.
Pe toamnă, când trebuia să se înceapă înscrierile la Seminarul Monahal de la Cernica, am fost chemaţi de stareţ. Acesta şi-a arătat intenţia de a ne da la şcoală, deşi acest lucru se făcea abia după ce fraţii stăteau în mănăstire doi-trei ani, iar noi de-abia aveam câteva luni. Apoi, ne-a zis că ar vrea să ne înscrie, dar nu avea bani să ne plătească taxa de şcolarizare care era de 1.000 de lei. Noi, când am auzit asta, am fost de acord că o să ne plătim noi taxa. Eu mi-am plătit-o chiar cu banii primiţi fără voia mea, pe fereastră, de la oamenii care veneau în vizită la mănăstire şi la cimitir, duminica.
Cine v-a fost naş de călugărie?
La călugărie mi-a fost naş chiar părintele director, şi nu stareţul, cum ar fi trebuit. Asta pentru că fusesem aleşi pentru tunderea în monahism 16 fraţi, şi nu puteam încăpea toţi sub mantia stareţului, care s-a gândit ca cei care urmam Seminarul să fim conduşi sub mantia părintelui director Chesarie Păunescu. El este cel care m-a ajutat la şcoală, el este şi cel care m-a călugărit. Acest om nu mi-a spus niciodată cuvinte duhovniceşti sau să îmi dea niscaiva poveţe de suflet, dar felul în care se comporta el cu mine, cu lumea, era mai mult decât o lecţie, şi s-a întipărit în mine, încât aş putea zice că sunt ceea ce sunt datorită lui şi celorlalţi părinţi duhovnici de la Cernica; de la ei am început să fiu altul, am avut o altă viaţă după momentul călugăriei. Care a fost lecţia învăţată de la părintele director? Vedeam postul pe care îl ţinea, metaniile pe care le făcea, voia lui bună, fără însă a râde, faptul că nu ţipa niciodată, deşi motive se iveau; în prezenţa unui astfel de om nici nu se putea să nu fii cuviincios. Să vă povestesc o întâmplare hazlie cu el.
După 1945, în România s-a instaurat un regim potrivnic Bisericii, pe care a trebuit să-l suportaţi şi Înalt Preasfinţia Voastră. Cât de mult a suferit Biserica în acest răstimp?
După absolvirea seminarului, am ajuns student la Facultatea de Teologie din Bucureşti, şi stăteam la Sfânta Mănăstire Antim. La Antim a fost o perioadă foarte frumoasă, deşi eram în mijlocul oraşului. Acolo am primit ascultarea de a mă ocupa de grădina de zarzavat şi să fiu preot de rând. Totuşi, aceeaşi perioadă a fost şi cea în care comunismul a început să îşi scoată colţii.
La mănăstire eram şapte-opt studenţi, cu toţii veniţi de la Seminarul monahal de la Cernica, şi era încă bombardament, prin 1943. Şi noi am văzut că viitorul ţării nu va fi tocmai fericit. Pentru că ne ploua în biserică, ne-am apucat noi, studenţii, şi am făcut cele două turle la mănăstirea lui Antim Ivireanul; în timpul cât lucram şi după aceea, am întâmpinat o serie de greutăţi. Unii dintre noi cântau foarte frumos: cine cânta se ducea la cor, cine nu - la mătură; eu am căzut la mătură, aşa încât am cărat toată cărămida, lemnele şi molozul care erau acolo. Vă închipuiţi că nu prea am putut învăţa chiar cum trebuie la facultate, de aceea am mai stat un an ca să îmi pregătesc teza de licenţă, căci altfel nu puteam face faţă. În lucrarea de reparaţie am întâmpinat greutăţi, după cum era de aşteptat, mai ales în legătură cu aprobarea din partea statului. Noi însă am perseverat, ştiind că poporul ne ajută şi este cu noi şi toate s-au făcut numai cu banii de la credincioşii care veneau la biserică: cu ajutorul lui Dumnezeu şi strădania noastră am reuşit ca să ridicăm şi să acoperim cele două turle ale bisericii. Mai trebuiau numai tencuite şi pictate. Apoi au venit vremurile grele.
În acest răstimp, patriarh al României a devenit vrednicul de pomenire Justinian. Justinian, după cum bine ştim, era tânăr, a venit şi a văzut ceea ce făcusem noi, s-a bucurat, şi a preluat lucrarea din stadiul în care se afla. Tot atunci patriarhul ne-a mai spus că Biserica are nevoie de noi toţi, şi aşa cum am făcut ascultare până în acel moment, tot aşa să facem şi pe mai departe, dându-ne câte ceva de realizat fiecăruia. Pe mine m-a rânduit stareţ la Mănăstirea Căldăruşani, în 3 octombrie 1952. I-am spus patriarhului că lucrarea aceea, de refacere a turlelor, am făcut-o din dragoste pentru Sfânta Biserică şi că noi veniserăm acolo ca să facem carte, ba chiar înfiinţaserăm sau încropiserăm o mică bibliotecă. Patriarhul ne-a spus că putem face carte şi acolo pe unde ne ducem, adică acolo unde avea să ne trimită, pentru că vom lucra tot în Biserică.
"La venirea comunismului, l-am socotit o ocupaţie rusească"
Care erau preocupările studenţilor teologi în acea perioadă?
Fiecare dintre noi avem felul nostru de a trăi duhovniceşte, de a înţelege viaţa, de a ne exprima, de a ne purta cu lumea: oricât am vrea să ne imităm unul pe altul, nu vom putea niciodată întru totul. Eu, care eram la mătură, veneam în contact cu toată lumea şi, ca să nu fiu pus cumva în încurcătură, nu am citit ani buni de zile nici ziare de dreapta, nici de stânga, nu am citit nimic altceva afară de cartea noastră bisericească. De ce? Chiar dacă ar fi vrut să mă tragă cineva de limbă, într-un subiect sau altul, despre unul sau despre altul, să nu am ce spune. Pentru că eu toată ziua vorbeam acolo; mai eram şi duhovnic acolo, cu părintele Damian, şi noi veneam totdeauna în contact cu oamenii şi tocmai atunci începuse şi comunismul să ia fiinţă.
La venirea comunismului, l-am socotit o ocupaţie rusească. Pentru că, înainte de anii 1948-1949, noi nici măcar nu auzisem de comunism, sau dacă auzisem, nu cunoşteam pe nimeni care să facă parte din acest partid. Doar apoi românii au fost constrânşi să intre în sânul acestui partid străin de neam şi de ţară, pentru că aveau copii, care nu puteau să îşi facă studiile dacă nu ar fi avut părinţii înscrişi în partid. Spre exemplu, pe când eram episcop la Galaţi trebuia să îi îndemn pe cei care veneau să se înscrie la seminar (pe atunci trebuiau să se ducă la Buzău, încă nu era seminar la Galaţi) să se ducă şi să fie înfiaţi în acte de vreo rudă mai apropiată, de un unchi sau văr, ca să îşi schimbe numele şi să nu se înscrie cu numele tatălui său dacă acesta era membru de partid, căci, prin statutul de membru, acesta era obligat să îşi crească copiii aşa cum ştim cu toţii.
După perioada de la Antim, eu am fost numit, aşa cum spuneam, stareţ la mănăstirea Căldăruşani; părintele Sofian şi părintele Petroniu Tănase au fost duşi la Neamţ ca profesori, şi aşa am fost risipiţi în toate părţile ţării. Prin urmare, încă de la începutul perioadei sale de dominaţie, comunismul nu a lăsat Biserica să îşi ducă traiul liniştit pe drumul ei cel creştinesc, pe drumul românesc, pe drumul urmat de milenii de neamul nostru.
Ca episcop, aţi întâmpinat greutăţi din partea autorităţilor de atunci?
La 15 decembrie 1970 am fost hirotonit arhiereu-vicar pentru Eparhia Dunării de Jos. După hirotonie, am fost chemat la Bucureşti şi cel care conducea în acea vreme Cultele ne-a chemat pe toţi cei care fuseserăm făcuţi arhierei: pe mine, pe Nestor, pe Antonie şi pe Vasile de la Oradea. Am fost făcuţi dintr-odată patru arhierei: a fost o minune de la Dumnezeu pentru credincioşi. Dar noi am fost trimişi în calitate de arhierei vicari ca să îi vânăm pe episcopi, să spunem la Securitate tot ce fac, să le măcinăm autoritatea: ăsta era planul lor, dar nici unul dintre noi nu a făcut treaba asta, ci au fost o pleiadă de cărturari, căci cel puţin Antonie şi Nestor au tipărit foarte multe cărţi, au fost membri ai Academiei Române şi ai celei din Rusia. Toţi ne-am văzut de treaba noastră; atunci când ne întâlneam, ne spuneam ofurile între noi. Partidul ne impusese ca noi să nu facem slujbe, să nu ieşim în lume şi să nu strângem oamenii în jurul nostru pe perioada în care se desfăşurau muncile agricole (arat, semănat, recoltat) trebuia să slujim acolo unde ne găseam.
În acea perioadă lumea era mereu suspectată şi era supravegheată neîncetat, zi şi noapte. I-am întrebat odată, pe când eram stareţ la Căldăruşani, pe câţiva miliţieni care patrulau pe străzi călare, de ce fac acest lucru inutil, de vreme ce nimeni nu vorbeşte împotriva regimului ziua în amiaza mare şi în mijlocul străzii, şi mi-au spus că măcar aşa întreţin o atmosferă de intimidare şi dau impresia că urmăresc şi cunosc totul. Era o teamă extraordinară: nu aveai nici o certitudine pe nici o zi. Spre exemplu, eu, care treceam de om cumsecade şi la comunişti, şi la ai noştri, mă aşteptam oricând să fiu ridicat şi dus la închisoare. Auzisem că tehnica lor era să vină noaptea şi să te ia pe sus, cu totul pe neaşteptate, aşa încât îmi făcusem o haină mai groasă pe care o ţineam agăţată în cui, la intrare, ca, în caz că vor veni după mine, să o pot lua cât mai repede. Mai mult: învăţasem mai multe rugăciuni pe de rost, mă spălam cu apă rece, lucru pe care l-am făcut până la bătrâneţe, căci voiam să fiu pregătit, să fiu învăţat cu frigul, despre care auzisem că domneşte în temniţele noastre. Mi-amintesc că eram la Căldăruşani şi trebuia dată jos tencuiala de pe toţi pereţii, căci nu se mai făcuseră reparaţii de peste 70-80 de ani. Cu acest prilej parcă citeam întreaga istorie a bisericii pe zidurile ei, toată viaţa mănăstirii: pe unde s-a spart, pe unde s-a făcut un geam, pe unde s-a făcut o uşă, pe unde a fost o intrare. Atunci m-am gândit că mâine-poimâine îi dau şi eu o tencuială şi o văruială şi aşa cum n-am ştiut eu despre acele informaţii care se puteau citi în pereţii clădirii, tot aşa nu vor şti nici cei de după mine, şi atunci am început să îmi fac un fel de însemnări şi astfel a apărut o carte despre Căldăruşani. Numai că nu semnam, pentru că te pomeneai când nu te aşteptai cu Securitatea. Aşa s-a întâmplat în anul 1959-1960, când a fost o furtună de trei zile de nu mai putea merge cu nimic, oamenii mergeau aproape pe deasupra caselor: m-am trezit cu Securitatea pe capul meu. Ce-au gândit ei: acuma îl prindem pe popă! Închipuiţi-vă cât eram de urmărit! Toate fiţuicile pe care le făceam eu, însemnările despre mănăstire, le păstram poate cândva va ieşi o carte; şi a stat unul în ploaie, seara, mai mult de un ceas la geamul meu, ca să vadă ce fac cu acele hârtii. Ei bine, după ce a văzut că eu tot îmi fac de lucru cu ele, a intrat înăuntru şi mi-a luat un pachet cu însemnări, căci nu putea să citească, să vadă ce scrie în ele, aşa încât a trebuit să le scriu din nou. El a plecat bucuros, pesemne crezând că se duce la birou cu dovadă despre ce face popa noaptea, despre cine ştie ce fel de comploturi, dar şefii lui de la Securitate şi-au dat seama că sunt fără nici o valoare pentru ei şi l-au atenţionat că făcuse o greşeală, furându-mi munca. După acest incident, acelaşi ins mi-a devenit unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, ca să zicem aşa, astfel încât îmi spunea, mă anunţa de fiecare dată când veneau controale şi mă punea în gardă, arătându-mi cum să mă comport cu oaspeţii: pe ăsta cinsteşte-l, pe ăsta omeneşte-l.
Cum s-a desfăşurat păstorirea arhierească la Galaţi?
Cu toată împotrivirea din partea autorităţilor, am reuşit să fac patru biserici noi în Eparhia Dunării de Jos: îi puneam pe oameni să înceapă construcţia, şi celor de la partid le spuneam că m-am dus să le zic oamenilor să sisteze lucrările, dar că m-au alungat cu pietre şi că nu vor să renunţe, aşa încât construcţia continua; dar mai erau şi printre comunişti oameni cu inimă care mă ajutau tacit.
Când am ajuns la Galaţi, înainte de a intra în oraş, am întâlnit un peisaj dezolant: era o iarnă tristă, pustiu, bătea un vânt rece care stârnea ciulinii uscaţi ducându-i de colo-colo, de parcă ar fi fost o turmă de oi fără păstor. Aşa încât prima senzaţie a fost nu că am înaintat în treaptă ierarhică, episcopală, ci că am fost trimis acolo la canon, să ispăşesc cine ştie ce pedeapsă. Nimic nu semăna cu teritoriul înfloritor de altădată, despre care ne vorbeşte istoria, căci acolo îşi avuseseră sediul, în primele secole, 14 scaune episcopale, şi se găseau mai bine de 40 de basilici creştine. Dar Bunul Dumnezeu S-a îndurat de acele meleaguri şi la un an de la sosirea mea acolo, adică în anul 1971, s-a făcut descoperirea moaştelor martirilor de la Niculiţel.
Descoperirea moaştelor martirilor de la Niculiţel
Cum au fost descoperite moaştele martirilor de la Niculiţel şi cum a reuşit Biserica să le păstreze, ştiut fiind că regimul comunist nu permitea acest lucru?
Eu am auzit de această extrem de importantă descoperire, şi m-am dus să vorbesc cu şeful şantierului arheologic, care nu m-a lăsat să intru, dar m-a lăsat să privesc de mai de departe ceea ce făceau ei acolo. După ce au terminat, m-am dus la acelaşi şef, cerându-i osemintele sfinţilor, dar el mi-a zis că trebuie trimise la Bucureşti pentru nu ştiu ce fel de expertize, însă mie mi se părea inadmisibil să faci cercetări pe oase de sfinţi. M-am dus la directorul şantierului, şi l-am rugat să îmi scrie un act în care declara că nu îi trebuie osemintele. Dar am ajuns apoi şi la patriarh şi la secretarul general al partidului, care era un fel de liber cugetător, dar care părea de treabă, deşi îmi spusese că nu mă poate ajuta în această problemă;
i-am spus că nu plec de acolo până ce nu îmi dă aprobarea să iau moaştele sfinţilor, iar după ce a trecut acest timp de aşteptare, m-a chemat aproape de el şi mi-a şoptit la ureche să încerc să le fur, că poate se rezolvă aşa, pe cale neoficială. Acasă aveam un consilier de încredere, căruia am spus să facem nişte sicriaşe, dar pesemne Securitatea ajunsese înaintea noastră, căci nimeni nu voia să ne facă astfel de obiecte; am găsit în cele din urmă nişte tractorişti care mi le-au făcut din nişte tablă galvanizată. Aşadar, am plecat la situl arheologic, luând cu noi şi un fotograf şi un om care se pricepea să aşeze osemintele. În timp ce lucram la ridicarea moaştelor de la faţa locului, mă gândeam la ce avea să spună Sinodul de fapta mea, mai puţin în limitele legalităţii, mă temeam de Securitate, că aveam şi eu lucrătorii mei, unul dintre securişti chiar mă avertizase că îmi voi strica serios dosarul dacă voi face vreo mişcare în privinţa moaştelor, dar am îndrăznit. Am înfăşurat cu câte o pătură fiecare sicriaş şi le-am dus la Mănăstirea Cocoş, căci acolo eram sigur că nu vor îndrăzni să vină să le ia, căci nu se prea băgau în biserică. Se ştie că pe lângă cei patru sfinţi martiri, adică Zotic, Atal, Camasie şi Filip, aşa cum sunt trecuţi ei în calendarul nostru, acolo mai erau îngropaţi alţi doi martiri, cărora nu li se cunoaşte numele, şi ale căror moaşte nu am reuşit să le luăm de acolo.
