Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Un verdict decisiv pentru brăţările dacice nu poate fi dat deocamdată

Un verdict decisiv pentru brăţările dacice nu poate fi dat deocamdată

Un articol de: Larisa Iftime - 09 Mar, 2009

▲ „Eu plec de la prezumţia că brăţările sunt autentice. Dar nu pot să nu am şi îndoieli... Mi se pare ciudat ca două sute de ani să se descopere numai tezaure de argint şi acum, exact în 2002, se descoperă şi aceste brăţări de aur, care seamănă leit cu cele de argint” ▲ „Pe vremea lui Pârvan, cine nu ştia bine greaca şi latina nu absolvea facultatea. Astăzi, ştacheta a căzut foarte jos” ▲ „Roller era membru în Comitetul Executiv şi a dat bani pentru arheologie. A fost epoca de aur a arheologiei. De aceea nu-mi prea place să-l înjur pe Roller. Ce a făcut cu restul istoriei ţării noastre, este într-adevăr sinistru, dar pentru arheologie a dat mulţi bani” ▲ Interviu cu academicianul Alexandru Vulpe, directorul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române ▲

Domnule academician, vă rog să ne daţi câteva repere istorice, cu caracter general cu privire la evoluţia domeniului arheologiei în România.

Interesul pentru arheologie, în Europa, se dezvoltă încă din vremea renaşterii şi a luat amploare mai ales începând cu sec. XIX... Aş spune, totuşi, că interesul pentru lucrurile vechi, legate de antichitate, la noi, este de asemenea mai timpuriu, încă de pe vremea lui Cantemir. Şi, la fel ca în toată Europa, am avut personalităţi care au adus contribuţii importante în acest domeniu. Exista un interes de a completa izvoarele scrise cu material documentar obţinut prin săpături. Sec. XIX, să nu uităm, este epoca lui Schliemann, care a făcut epocalele descoperiri de la Troia şi Micene. Evident, acest fapt s-a reflectat în toate ţările. La noi, primul care încercat să sistematizeze cercetarea arheologică şi care şi-a formulat o concepţie proprie în vederea colectării datelor arheologice, a fost Alexandru Odobescu. Este primul arheolog român în sensul pe care îl dăm astăzi acestei discipline. Mulţi îl văd mai mult ca literat, dar să nu uităm că are o operă arheologică consistentă. Mai mult, el e cel care a iniţiat repertoriul arheologic al României, după o anume concepţie, prin publicarea, pe la 1870 a unui „cestionar”, transmis tuturor prefecturilor judeţene, cu îndemnarea de a colecta date despre situri antice. Concret, în vremea lui, au apărut doar două astfel de mici monografii, anume, antichităţile judeţului Romanaţi şi cele ale judeţului Dorohoi, conţinând date foarte importante. Poate nu e întâmplător că primul repertoriu modern, din sec. XX, a fost cel al judeţului Botoşani, care cuprindea, bineînţeles, şi Dorohoiul lui Odobescu. El se interesa de toate, de la descoperiri din epoca pietrei, la tumuli, până la cetăţi şi biserici din Evul Mediu. A publicat inscripţii (pisanii) de biserici, s-a interesat de mănăstrile din Romanaţi (vezi, de exemplu, notiţele publicate despre mănăstirea Căluiul).

Cercetarea arheologică germană a avut un impact puternic asupra arheologiei româneşti

Alt moment mare în dezvoltare arheologiei româneşti ar fi perioada lui Vasile Pârvan, nu?

Pârvan a reflectat exact starea de cunoaştere, în materie de istorie şi arheologie, din perioada în care a trăit. El a fost în primul rând un istoric... A spus mereu asta... În cartea lui, în Getica, a preciza însă (citez din memorie): „Speranţa ca descoperirile arheologice şi planul pe care mi l-am făcut ca toţi elevii mei să cerceteze cât mai multe staţiuni arheologice mă va obliga, până la urmă, la rescrierea acestei cărţi”. El i-a trimis pe toţi discipolii săi să sape în diverse locuri. Taică-meu (Radu Vulpe – n.red.) a săpat la Piroboridava, de exemplu, la Poiana, lângă Tecuci. Când vom avea prelucrate toate aceste descoperiri, va trebui să rescriem protoistoria Daciei, aşa spunea Pârvan, în anii â20, fiind conştient că arheologia sistematică era abia la începuturile sale. Şi, la doar 20 de ani de la moartea lui Pârvan, în 1946, deja o serie întreagă de epoci, care, până atunci, erau în mare parte necunoscute, deveniseră deja bine atestate arheologic.

Ce altă figură din perioada interbelică ar mai putea sta alături de Pârvan?

N-aş vrea să insist în multe detalii, dar elevii lui Pârvan sunt cei care au întemeiat şcoala arheologică, protoistorică, românească. Între ei, cei care a urmat cel mai aproape gândul lui Pârvan, a fost şi tatăl meu, Radu Vulpe. Dar cel puţin doi dintre elevii lui Pârvan, Vladimir Dumitrescu şi Ion Nestor, deşi au plecat de la studii clasice, s-au centrat, după aceea, pe cercetarea preistoriei. Ion Nestor este mai cunoscut, deoarece el a studiat în Germania cu un mare arheolog german, Gero von Merhart. Şcoala germană de arheologie era, la acea dată, vârful de cercetare al arheologiei europene. Elevii lui Nestor, printre care mă numesc şi eu, suntem în ultimă instanţă urmaşii lui Gero von Merhart. Dar şi Pârvan, la rândul lui, îşi luase doctoratul în Germania, la Breslau, cu Conrad Cichorius, savant bine cunoscut datorită studiilor sale despre Columna lui Traian. Tocilescu, pe de altă parte, a avut relaţii speciale la Viena. Putem spune deci că cercetarea arheologică germană a avut un impact foarte puternic asupra şcolii arheologice româneşti.

„Resturile materiale nu vorbesc şi interpretarea lor poate fi, de multe ori, fantezistă”

După ce de-al Doilea Război Mondial, cum s-a dezvoltat arheologia românească? S-au schimbat direcţiile de cercetare, s-au diversificat?

Arheologia preistorică, la noi, care a început cam în timpul lui Pârvan, a fost profesată pe atunci de Ioan Andrieşescu. Era un om foarte inteligent, de o vastă cultură, dar a fost foarte bolnav. Iar boala l-a marcat şi a lăsat o mulţime de lucrări neterminate. A murit de cancer, în 1944, iar Catedra de istorie veche a rămas liberă. A fost ocupată, în anii următori de Ion Nestor, care este şi profesorul meu. Personalitatea lui Nestor şi a lui Vladimir Dumitrescu au dominat această direcţie a cercetării. Mai ales cea a lui Ion Nestor... Vladimir Dumitrescu a avut un „handicap”, a fost legionar. A stat şi pe la puşcărie şi n-a putut să-şi facă şcoală proprie. O lucrare, apărută în 1954 şi care, de altfel, este foarte importantă, Monografia aşezării din cultura Cucuteni, de la Hăbăşeşti, a fost publicată nu pe numele lui adevărat, ci a fost semnată cu D. Vlad.

Într-o anumită perioadă, prin anii â50, s-au dat foarte mulţi bani pentru arheologie. Au fost numai avantaje sau şi dezavantaje aici, pornind de la această „dărnicie”? Ce impuneau comuniştii?

Ion Nestor a avut relaţii mai apropiate cu Mihail Roller şi a reuşit să-l convingă că arheologia contribuie la fundamentarea teoriilor marxist-leniniste în istorie. Roller era membru în Comitetul Executiv şi a dat bani pentru arheologie. A fost epoca de aur a arheologiei. De aceea nu-mi prea place să-l înjur pe Roller. Ce a făcut cu restul istoriei ţării noastre, este într-adevăr sinistru, dar pentru arheologie a dat mulţi bani. Atunci s-au săpat marile aşezări, au apărut marile şantiere arheologice. Atunci, Ion Nestor, care era profesor şi membru al Academiei, a avut un rol decisiv. A condus şantierele, le-a direcţionat şi a creat o şcoală arheologică. Practic, mai toţi din generaţia mea am fost elevii lui Nestor.

Când s-a stins acest elan pentru arheologie şi, implicit, pentru obţinerea probelor materiale pentru istoria noastră?

S-a stins încetul cu încetul. În fond, punctul culminant al dezvoltării arheologiei româneşti este chiar înfiinţarea, în 1956, a Institutului de Arheologie, în care ne aflăm acum. Cu timpul, ni s-au dat din ce în ce mai puţini bani pentru săpături. N-a mai fost încurajat foarte mult nici sistemul şantierelor mari, cum începuse în anii â50, vorbesc de şantiere de mari dimensiuni, cu colective mari. Încetul cu încetul, aceste şantiere au început să se mărunţească, iar noi, arheologii, plecam cu unul sau doi studenţi şi făceam o săpătură pe durată relativ scurtă într-un anume sit.

Viziunile lui Roller privind importanţa slavilor în istoria românilor au fost resimţite şi în arheologie?

Acele idei s-au stins foarte curând... Rolul slavilor a fost preluat de străromâni. Tot ce era slav a devenit străromânesc. Trebuie să ştiţi un lucru: resturile materiale nu vorbesc şi interpretarea lor poate fi, de multe ori, fantezistă. Multe descoperiri, care fuseseră cândva considerate ca germanice, au devenit slave şi, după ce statele din fosta URSS şi-au căpătat autonomia au început să devină altceva, în funcţie de etnia lor. În Polonia, au rămas slave, mai departe, iar la noi au devenit străromâneşti. În realitate, nu ştim nici până astăzi cu exactitate cărei etnii aceste vestigii aparţineau.

În perioada comunistă, de ce nu s-a vorbit despre relaţia noastră, a poporului nostru, cu Bizanţul?

Cred că era văzută şi ca o problemă religioasă. Cultura bizantină este foarte strâns legată de istoria Bisericii Ortodoxe. Şi de aceea, în perioada comunistă, nu s-a dorit dezvoltarea acestor cercetări. Cercetătorii, însă, s-au străduit mereu, nu s-au lăsat influenţaţi, dar s-a făcut mai puţin caz de asta. Nici cursurile la facultate n-au fost încurajate, iar la noi nici până astăzi nu prea stăm bine cu istoria Bizanţului.

„Pe vremea lui Pârvan, cine nu ştia bine greaca şi latina nu absolvea facultatea”

În perioada lui Ceauşescu, s-a vorbit foarte mult de protoistorie. Care era substratul politic?

Termenul „protoistorie” presupune faptul că, în afara descoperirilor arheologice, mai există şi frânturi din documente scrise. Fie direct de aici, fie din zonele împrejmuitoare, sau chiar mult mai îndepărtate, cum e Orientul. Pentru toată lumea, protoistoria propriu-zisă începe o dată cu primele ştiri scrise din vremea lui Herodot, adică din sec. V a. Hr., din momentul în care datele arheologiei şi informaţia istorică se pot îmbina. Cine face protoistorie nu poate să fie numai arheolog, trebuie să cunoască temeinic şi izvoarele scrise, trebuie să cunoască temeinic şi greaca, şi latina. Pe vremea lui Pârvan, cine nu ştia bine greaca şi latina nu absolvea facultatea. Astăzi, ştacheta a căzut foarte jos. Mă tem că sunt mulţi care n-au habar de aceste limbi clasice.

A existat, pe vremea lui Ceauşescu, o polemică cumva între protocronişti şi modernişti? La această dispută au fost anexaţi şi istoricii, şi arheologii?

În acest caz, e vorba de interesul nostru pentru populaţiile vechi de aici, adică pentru geto-daci. Apare astfel un lucru interesant, pe care l-am mai spus şi cu alte ocazii, şi anume, faptul că diverse curente politice au fost interesate de istoria dacilor. Mai de mult, au fost legionarii pentru că doreau să arate că şi poporul român are o rădăcină foarte sănătoasă, comparabilă, la acea vreme, cu cea fascistă, cu cea nazistă. Când au venit ruşii, comuniştii, s-au schimbat lucrurile... Interesul pentru geţi n-a scăzut, dar asta s-a întâmplat din alte motive. Anume, potrivit anumitor concepţii lingvistice, puţinul pe care-l ştim despre limba geto-dacă sau daco-getă sau tracă în general, o face apropiată de limbile balto-slave. Un cercetător rus de origine bulgară a scris o carte, în care afirma că geto-dacii sunt chiar protoslavi. Cu alte cuvinte, dacă se putea demonstra că fondul nostru este geto-dac, iar romanii sunt doar o pătură subţire, atunci avem o puternică sorginte slavă. Asta era ideea... Amândouă ideile au fost politice, şi aici se vede cum legionarii şi comuniştii s-au înţeles foarte bine. Interesant este că, după perioada cu „slavitatea” românilor, a venit perioada Ceauşescu. Ceauşescu i-a dat comunismului o tentă naţionalistă. Şi iarăşi s-a dezvoltat cultul strămoşilor, al geto-dacilor, s-a evidenţiat eroismul unui Burebista, a unui Decebal.

Ce se întâmplă astăzi cu aceste idei?

Astăzi există o pasiune în continuare pentru daci. Dovada: tot felul de falsuri, tot felul de aberaţii şi năzbâtii. Dar să nu ne facem complexe... La fel e şi la francezi, cu celţii..., celtomania. Sau la englezi, tot cu substratul celtic. În Anglia, se fac nunţi celtice, se fac ceremonii celtice în situl preistoric de la Stone Henge care, de altfel, nu prea are nimic de a face cu celţii protoistorici. Tot în Anglia se caută să se reînvie limbi celtice, dispărute în Evul Mediu... Germanii, la fel. Nu mai spun ce-au putut să facă sub Hitler, când multe vestigii arheologice din Europa erau mărturie a teritoriilor revendicate de Reichul German. Toţi fac aşa. Omul de ştiinţă trebuie să se dezbare de asta. Şi nu e uşor... Căci vin diverşi oameni, traco sau dacomani. Vezi cazul recent, mult mediatizat cu plăcile alea de plumb, cu nişte falsuri ordinare de la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX, prin care se urmărea susţinerea teoriei fanteziste a lui Densuşianu, prezentată în a sa Dacie preistorică. Dar, deoarece suntem o ţară liberă, nu le putem face nimic, nici francezii nu i-au împiedicat pe celtomani să-şi dezvolte aberaţiile. Se vor stinge de la sine, dar va mai dura mult până atunci.

„În secolul XIX, când scria Odobescu, eram la acelaşi nivel cu Occidentul”

Ce se întâmplă astăzi în zona arheologiei, pentru că este legată de anumite mode şi tehnologii, care costă destul de mult?

Statul are obligaţia să sprijine cultura, dar n-o face suficient. Trebuie s-o facă mai energic. Noi nu ne-am adaptat metodele moderne de cercetare, pluridisciplinare. Vorbim de ele, facem mult caz, dar nu facem în realitate mare lucru. În străinătate, se organizează şantiere arheologice interdisciplinare, unele se fac şi la noi, dar nu de noi, ci de către nemţi. De exemplu, la şantierul Pietrele, sit eneolitic, aflat între Giurgiu şi Olteniţa, sapă un colectiv condus de un profesor de la Berlin. Participă şi Institutul de Arheologie din Bucureşti în colaborare cu Institutul Eurasia din Berlin. Săpăturile au dat rezultate remarcabile. Echipa germană este alcătuită din aproape 40 de cercetători de diverse orientări, geografi, zoologi, botanişti, geofizicieni etc. Se fac cercetări magnetometrice, sistematice, se analizează amănunţit toate artefactele descoperite, se fac studii sedimentologice etc.

Felul cum cercetează occidentalii şi felul cum cercetează românii arată iar decalajul istoric? Cum a fost acest decalaj la început?

În secolul XIX, când scria Odobescu, eram la acelaşi nivel cu ei şi tot aşa am fost şi până la cel de-al Doilea Război Mondial. Eram la acelaşi nivel cu Occidentul. După cel de-al Doilea Război Mondial, s-a produs un decalaj pe care nu l-am mai recuperat. Decalajul s-a produs din lipsă de contacte. Să nu uităm că la toate congresele mondiale, România fusese prezentă, apoi, în perioada comunistă, a fost o lungă absenţă a României de la astfel de reuniuni. Nu avem condiţii materiale, tot ce obţinem pentru bibliotecă obţinem prin schimb. În prezent, nu mai avem bani să cumpărăm cărţi şi atunci facem cópii, facem schimburi, ca să ne punem la curent. E foarte greu...

„În momentul de faţă vezi peste tot numai şantiere germane”

Cercetarea Sciţiei noastre este un domeniu bine cunoscut în SUA, spre exemplu?

Ei nu prea sunt interesaţi. Cei mai interesaţi sunt nemţii. Ceea ce n-a reuşit să facă Hitler cu tancurile, o fac nemţii acum cu cultura. Institutul Eurasia din Berlin este orientat numai pe cercetarea euro-asiatică, în principal fosta URSS. Cam 80% se concentrează pe fosta Uniunea Sovietică. Ei sunt mâna întâi aici, i-au cucerit pe toţi. Nu ştiu cum va fi în viitor, dar în momentul de faţă vezi peste tot numai şantiere germane. Sunt şi unele franţuzeşti, mai sunt şi americane. Dar nemţii au ajuns peste tot.

Nemţii au fost dintotdeauna „prima mână” în arheologie? Şi primii noştri profesori de arheologie, aşa cum aţi spus, au fost şcoliţi în Germania...

N-aş zice că nemţii sunt cei mai buni... Anglo-saxonii – americanii şi englezii – chiar şi scandinavii sunt cu mult înaintea nemţilor acum, mai ales pe plan teoretic, cel al arheologiei teoretice, al interpretării, al antropologiei. Dar, în cercetarea de teren, şcoala germană continuă să fie de cea mai bună calitate.

Din ce cunoaşteţi, cu posibilităţile actuale, la noi, mai sunt bazine arheologice bogate, care ar putea să fie cercetate?

N-aş putea spune aşa... Necercetate, nu sunt, dar sunt zone din care am vrea să ştim mult, mai mult decât ştim. Asta e cu totul altceva.

Care sunt acestea?

Cam toată România, poate cu excepţia Dobrogei. În Dobrogea, s-au bulucit cercetători din toate epocile. Depinde foarte mult şi de centrele universitare. De exemplu, Centrul de la Cluj este mai mult orientat spre arheologia romană, normal, e vorba de Dacia romană. Cel de la Iaşi este orientat spre preistorie, cultura Cucuteni, neoliticul. Cel de la Bucureşti are mai multe orientări. Şi cel de la Constanţa este un centru foarte serios. Altul, tot foarte serios, pare a fi cel de la Târgovişte. Dar suntem foarte dependenţi de finanţe şi, mai ales criza asta, care a cam venit pe neaşteptate, loveşte în toate direcţiile.

Cum caracterizaţi muzeele de antichităţi din România? Sunt comparabile cu cele occidentale?

Sunt foarte inegale şi depind foarte mult de managerii lor. Am o simpatie deosebită pentru Muzeul de Artă Neolitică, în special al culturii Cucuteni, de la Piatra-Neamţ. Este foarte bine organizat. Muzeul din Constanţa, iarăşi, e remarcabil. Muzee sunt practic peste tot, dar unele din ele stau foarte prost. De exemplu, mai bine stă Călăraşul decât Slatina. În Transilvania, unul din muzeele cele mai bogate în material arheologic este cel de la Baia Mare.

„A fost prea multă secretomanie în jurul acestor brăţări”

Presa a făcut, recent, o întreagă istorie cu acele brăţări dacice, pentru care România a plătit bani grei...

Acolo e mai complicată situaţia, nu e acelaşi lucru. Cu alte cuvinte, acolo problema nu este aceea de fals voit, pentru a influenţa cercetarea ştiinţifică. Acolo poate fi vorba de un fel de tun financiar, cu alte cuvinte, poate fi un fals care ar aduce beneficii celor care l-au făcut. România a plătit nu ştiu câte sute de mii de euro ca să le recupereze. Dacă sunt autentice, banii meritau. Dar, sută la sută, e greu să ne pronunţăm. Analizele nu spun nici că sunt autentice, nici că sunt false. Ele spun doar că aurul e bun, că e aur de mină, de rîu, dar aurul e aur... Mai degrabă analiza stilistică ar putea să ne spună ceva. Până acum, a fost prea multă secretomanie în jurul acestor brăţări. Eu plec de la prezumţia că sunt autentice. Dar nu pot să nu am şi îndoieli... Mi se pare ciudat ca două sute de ani să se descopere numai tezaure de argint şi acum, exact în 2002, se descoperă şi aceste brăţări de aur, care seamănă leit cu cele de argint. Dacă sunt false, e evident, au imitat exact pe cele din argint. Dar, cred că e mai corect să plecăm de la ipoteza că sunt realmente autentice, păstrându-ne rezervele de rigoare. Aşa trebuie să gândească un om de ştiinţă. Şi ar fi cazul să se înţeleagă şi de către nespecialişti şi de către presă că un verdict decisiv nu poate fi dat deocamdată.

S-a intrat, vedem bine, într-o zonă a comerţului...

În momentul când intervine banul, nu mai poţi fi sigur. Dacă, de exemplu, aceste brăţări ar fi fost aduse de nişte descoperitori şi făcute cadou muzeului, n-aş avea nici cea mai mică îndoială. Dar în momentul în care intervine poliţia, totul e secret, nu se cunosc condiţiile exacte ale descoperirii, nu se ştie cum au ajuns în străinătate, se vorbeşte de implicarea anumitor politcieni – eu nu mai pot să fiu sigur.

Care era situaţia în perioada interbelică? Cum erau apărate aceste valori?

Înainte, legea era clară: tot ce descoperi în pământ trebuie să dai statului. Dar atunci poliţia era ceva mai puţin brutală decât în epoca comunistă. Trebuie să recunoaştem că, în epoca comunistă, ni s-au adus diferite piese foarte interesante descoperite aiurea de localnici (vezi tezaurul din epoca bronzului, constituit din arme din aur şi din argint, de la Perşinari, jud. Dâmboviţa). Acum, dimpotrivă, dacă se descoperă ceva, s-ar putea nici să nu aflăm.