Unirea cea mare a adus după sine întemeierea Patriarhiei

În ţara noastră, istoria naţională şi istoria bisericească s-au conjugat armonios la timpul prezent. Aproape că nu există eveniment important secular care să nu fie urmat de un corespondent ecleziastic. Deasupra tuturor stă încununarea Bisericii Ortodoxe Române ca Patriarhie, acum exact un secol, la doar şapte ani după Marea Unire. Despre tot acest parcurs ne-a vorbit acad. prof. dr. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.

Se împlineşte, la 4 februarie 2025, un secol de la adoptarea hotărârii Sfântului Sinod de înfiinţare a Patriarhiei Române. Acum o sută de ani, ministrul cultelor, Alexandru Lapedatu, observa că „organizarea Bisericii Ortodoxe Române (BOR) este într-o atât de strânsă legătură cu aceea a statului, încât fazele dezvoltării acesteia sunt și ale aceleia”. Cum se armonizează istoria Bisericii noastre cu istoria neamului, începând din cele mai vechi timpuri?

Istoria Bisericii merge mână în mână cu istoria poporului român. Creștinarea populațiilor antice locale, accelerată după anul 313, a fost esențială pentru continuarea romanizării, iar romanizarea daco-geților și a altora a trasat pentru eternitate destinul românilor. Organizarea Bisericii în formă răsăriteană a asigurat individualitatea poporului român, singurul popor romanic de credință bizantină. Presiunile de schimbare a identității noastre confesionale (și lingvistice), venite dinspre regatele catolice ungar și polon, s-au lovit de satele și de preoții noștri, imposibil de clintit din cadrele lor tradiționale. Mihai Eminescu vedea două elemente esențiale ale identității naționale, anume Biserica Ortodoxă și limba română. Mulți se pot întreba de ce organizarea Bisericii noastre la rang de Patriarhie s-a produs târziu (în comparație cu ceea ce s-a petrecut la bulgari și la sârbi, de exemplu) și dacă acest fapt nu a impietat asupra dezvoltării poporului român. Poporul nostru a avut o dezvoltare particulară, inconfundabilă și irepetabilă. Neavând vocație imperială și, deci, nevoind să imite împărăția bizantină, românii nu au creat nici Patriarhie diferită de cea a Marii Biserici. Pe de altă parte, mitropoliile Țării Românești și Moldovei și mai apoi Mitropolia Transilvaniei și-au îndeplinit cu prisosință rolul istoric de consacrare a puterii princiare, de apărare a independenței și de susținere a identității naționale. Când condițiile au fost coapte, s-a obținut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române (1885) și apoi ridicarea acesteia la rang de Patriarhie (1925). Alexandru Lapedatu era cel mai avizat să susțină că organizarea Bisericii Ortodoxe Române este în strânsă legătură cu structurarea statului și cu fazele dezvoltării acestuia, întrucât ministrul acesta era și un reputat istoric, cofondatorul în 1919 al Institutului de Istorie Națională al Universității Naționale a Daciei Superioare de la Cluj și viitor președinte al Academiei Române. De altminteri, organizarea modernă a Bisericii noastre se corelează și cu istoria Academiei Române, începute în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Odată cu întemeierea voievodatelor româneşti vom observa că la scurt timp după dobândirea independenţei acestora se întemeiază şi primele mitropolii. De asemenea, când capitala statală se mută în altă cetate (Curtea de Argeş – Târgovişte – Bucureşti, spre exemplu), ierarhul îl urmează pe domnitor. Cât de importantă este prezenţa autorităţii bisericeşti alături de cea de stat pentru perioada medievală?

Cuvântul „mitropolie” este înrudit cu „metropolă”, ceea ce înseamnă așezare urbană mare, cetate, oraș important, cu lume multă. Centrele bisericești s-au mutat după lume. Biserica este lumea însăși, iar conducerea Bisericii se află în mijlocul comunității. Astfel, după ce Roma Veche a decăzut, împăratul Constantin a decis construirea unei noi capitale acolo unde pulsa viața, acolo unde se dezvoltaseră masiv meșteșugurile și comerțul. Mitropoliile noastre medievale s-au mutat după domnie, iar domnia s-a mutat după aglomerările de oameni. Astfel, avem mitropolie la Argeș, apoi la Târgoviște și apoi la București. În Moldova, la fel, de la Baia și Siret la Suceava și apoi la Iași. În al doilea rând, mitropoliile au asigurat recunoașterea puterii lumești. Întemeierea mitropoliilor dependente de Marea Biserică de la Constantinopol a marcat alinierea noastră la unul dintre cele două centre europene de legitimare a puterii politice. Mitropolitul efectua ceremonialul ungerii domnului, conferindu-i putere „din mila lui Dumnezeu”, adică autocrație. Din acel moment, ierarhul îl urma pe domn, după principiul de a da Cezarului ceea ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu. În Evul Mediu, statele românești nu au avut nevoie de patriarhii, fiindcă domnii noștri nu au aspirat la statut imperial și nu au tins să răstoarne ierarhia constituită a Patriarhiei Ecumenice. Mitropoliții au fost ierarhi suficient de înalți încât să asigure puterea suverană a principilor români.

În secolul al 19-lea lucrurile sunt şi mai evidente. Unirea Principatelor deschide perspectiva dobândirii independenţei de stat, iar acesteia îi urmează, la mai puţin de un deceniu, recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române. Cum au contribuit evenimentele din „veacul naţiunilor“ la emanciparea Bisericii locale din tânăra Românie?

Secolul naționalităților a avut în centru lupta de emancipare națională a popoarelor și de destrămare a imperiilor multinaționale. Bisericile Răsăritului s-au dezvoltat în conivență cu acest imens efort de constituire a adăpostului teritorial pentru fiecare popor. Cum legitimarea statelor naționale în estul Europei s-a făcut și prin Biserică, românii s-au integrat și ei în acest efort. Evenimentul decisiv pentru autocefalie a fost obținerea independenței de stat. La rândul său, unirea de la 1859 a asigurat condițiile pentru proclamarea și cucerirea independenței. Toate aceste fapte s-au legat, s-au înlănțuit și au condus la un regat al României puternic, gata să primească în sine celelalte provincii românești. Biserica autocefală a fost o chemare, un îndemn, un stimulent.

În sfârşit, ajungem la evenimentul pe care îl omagiem de-a lungul întregului an omagial 2025: înfiinţarea Patriarhiei Române. În ce măsură a contribuit refacerea României Mari după actul istoric de la 1918 la întemeierea Patriarhatului Românesc?

Așa cum autocefalia a urmat unirii și independenței, tot așa Unirea cea mare a adus după sine întemeierea Patriarhiei. Organizarea la rang de patriarhie este cea mai înaltă formă de funcționare a unei Biserici naționale autocefale. România devenise cea mai mare țară din sud-estul Europei, cea care adăpostea cel mai numeros popor din sud-estul Europei. Mai mult, românii reprezentau și atunci și reprezintă și acum a doua Ortodoxie din lume ca mărime, după Biserica Ortodoxă Rusă. În Ucraina, situația canonică a bisericii/ bisericilor nu este clară și nici nu funcționează o singură patriarhie la nivelul întregii țări. Așa că Patriarhia Română și-a ținut rangul în secolul acesta trecut de la recunoaștere, a funcționat neîntrerupt, inclusiv în timpul regimului comunist, nu a cunoscut schisme sau erezii, păstrând vie credința poporului român și încrederea acestuia în ierarhii săi și în cinul clerical în general. Entuziasmul poporului nostru de după Marea Unire a fost așa de mare și de frumos încât a condus cumva în mod natural spre Patriarhie. Aceasta nu înseamnă că marea împlinire a venit de la sine. Nu! Efortul factorilor de conducere a fost imens, dar aceștia au vrut cu tot dinadinsul să reușească. Ei erau la înălțimea misiunii lor, erau oameni de stat, nu politicieni, erau adânc dăruiți obștii și credinței obștii.