Uşa de intrare în „stadionul“ înfrânării

Astăzi începe săptămâna „albă“ sau „a brânzei“. A început o etapă intermediară între mâncărurile de dulce şi sec, între rânduiala fixă a Octoihului şi cea mobilă a Triodului, între Liturghia zilnică şi zilele aliturgice, între calea rătăcită şi calea bătătorită a sfinţilor. „Este o uşă de intrare în «stadionul» înfrânării, al luptelor duhovniceşti pe care omul le parcurge, pentru că postul acesta este o călătorie şi o luptă în acelaşi timp cu patimile şi o încercare de dobândire a virtuţilor“, după cum ne-a spus pr. lect. Marian Mihai, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti.

Postul Mare este precedat de o săptămână de post mai uşor, doar cu produse lactate, numită „albă“. De unde vine denumirea şi de ce au aşezat-o acum Sfinţii Părinţi?

Din Sinaxarul cărţii de slujbă specifică acestei perioade, Triodul, aflăm că săptămâna aceasta a apărut, din punct de vedere istoric, în timpul împăratului Heraclie, care a rânduit această săptămână „a brânzei“. După cum ne spune sinaxarul, fiind în război de şase ani cu perşii, a făgăduit lui Dumnezeu că dacă îi va birui va aşeza această săptămână între post şi dulce. Ca urmare a victoriei, promisiunea a fost îndeplinită. Dar Sfinţii Părinţi au socotit că este necesară această perioadă de pregătire a sfântului şi marelui post şi pentru a nu se face trecerea abruptă de la dulce la post. Potrivit rânduielii, se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte, de unde şi denumirea de săptămâna „brânzei“ sau „albă“. Este, de fapt, o exprimare mai populară sau laică a săptămânii în care nu se face dezlegare la carne, ci la aceste mâncăruri mai uşoare sau albe.

Fiind o săptămână de post mai uşor, cu ce îl ajută pe creştin?

Perioada aceasta pregătitoare a postului propriu-zis este o cateheză duhovnicească. Începută mai devreme decât secolul al IX-lea şi pusă pe seama acestei întâmplări istorice, în săptămâna lăsatului sec de brânză sau albă, ni se spune, prin glasul Sfântului Simion al Salonicului, că este de fapt o înainte-prăznuire a postului. Este o uşă de intrare în «stadionul» înfrânării, al luptelor duhovniceşti pe care omul le parcurge, pentru că postul acesta este o călătorie şi o luptă în acelaşi timp cu patimile şi o încercare de dobândire a virtu-ţilor. Uşa de intrare în «stadionul» înfrânării nu este altcineva decât Maica Domnului, Uşă de intrare fără de care omul nu poate parcurge drumul acesta, alături de Mântuitorul Iisus Hristos şi sfinţii care au urmat Acestuia.

„Ziua liturgică începe în această perioadă de cu seară şi se termină ziua, spre dimineaţă“

Şi liturgic, această săptămână face legătura între perioada de dinainte cu cea din timpul Postului Mare. Ce au specific aceste şapte zile?

Fiecare zi din săptămâna „brânzei“ se aseamănă oarecum întregii săptămâni, pentru că, dacă privim ciclul liturgic, observăm că în toate cântările acestei perioade se foloseşte destul de des cuvântul „astăzi“, care reprezintă începutul pocăinţei, începutul vieţii celei noi pe care o doreşte omul odată cu intrarea sau cu pregătirea pentru acest drum al postului. Această săptămână se leagă de un eveniment istoric, dar şi de un popas pe care omul îl face în răstimpul acesta dintre perioada ciclului liturgic fix, adică perioada Octoihului şi a Mineiului, către ciclul mobil, legat de perioada pregătitoare pentru Paştile Domnului. Din punct de vedere liturgic şi tipiconal, observăm că în această perioadă a săptămânii „brânzei“, luni, marţi şi joi nu se cântă „Aliluia“, ci este considerată o perioadă obişnuită, spre exemplu, la utrenie se cântă „Dumnezeu este Domnul“. Vecernia se face obişnuit, ca în perioada Octoihului şi a Mineiului, ca în duminica precedentă. Aceste oficii sunt alcătuite din părţi egale şi, în acelaşi timp, particularităţi comune şi specifice Triodului şi perioadei din timpul anului bisericesc, făcându-se o trecere treptată de la ciclul fix la ciclul liturgic mobil. Specifice, în acestă perioadă, sunt zilele de miercuri şi vineri, căci conţin în ele aproape toată rânduiala Postului Mare. Şi dacă privim în cărţile de slujbă, în special în Triod, observăm că la utrenie se cântă „Aliluia“ cu troparele treimice, care ce cântă în toată perioada postului mare.

Rugăciunea particulară a creştinului se schimbă?

Din cărţile de cult observăm că, în această perioadă, metaniile se înmulţesc, tocmai pentru a-l pregăti pe credincios spre râvnă, asceză şi pocăinţă mai multă. Orice fel de metanie pe care o face omul nu este altceva decât urmarea lui Hristos. Prin metanie murim cu Hristos şi înviem împreună cu El. Se rosteşte pentru prima dată miercuri, în săptămâna „brânzei“, la sfârşitul utreniei, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele“, care încetează în Săptămâna Mare, tot miercuri. Miercurea din săptămâna „albă“ nu are stihiri ale Triodului, ci ţin de timpul când se precede postul. Ziua liturgică începe în această perioadă de cu seară şi se termină ziua, spre dimineaţă, contrar rânduielii Postului Mare, când ziua liturgică începe de dimineaţă şi se termină seara, cu Liturghia darurilor mai înainte sfinţite, care la mănăstiri se săvârşeşte după-amiază.

De ce zilele de miercuri şi vineri sunt considerate aliturgice (când nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie)?

Nu se săvârşeşte nici o liturghie euharistică, adică a Sfântului Vasile cel Mare, a Sfântului Ioan Gură de Aur sau a Darurilor mai înainte sfinţite, ca o prevestire a Postului Mare. Deşi Sf. Simion al Salonicului, în secolul al XV-lea, săvârşea această Liturghie a Darurilor, dar fără „Să se îndrepteze“ - când se face înconjurul sfintei mese - tocmai pentru a diferenţia liturghia din această săptămână „a brânzei“, de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite din perioada Postului Mare. Dacă citim în Tipiconul Sfântului Sava, observăm că miercurea şi vinerea din această săptămână se întrerupe postul şi se consumă ouă, lapte, brânză şi peşte. Nichifor al Constantinopolului ne aminteşte de distincţia dintre săptămâna „brânzei“ şi post, care este puţin mai uşoară, de distincţia dintre creştinii ortodocşi şi monofiziţi, care obişnuiau în această săptămână să postească destul de riguros, de aspru.

Creştinul este încurajat să urmeze drumul bătătorit al asceţilor

Sâmbăta lăsatului sec de brânză este numită „a asceţilor“. Putem noi să urmăm în lume exemplul lor?

Da. Biserica îi aşează ca modele vii care au urmat drumul abstinenţei, râvnei, pocăinţei, pentru a dobândi iubirea şi fericirea Paştelui. Nu întâmplător sunt aceste modele ascetice. Între monah şi mirean nu sunt diferenţe radicale, chiar dacă ni se pare nouă că ar fi o altfel de viaţă. Orice fel de creştin este chemat să imite lumea monahală, icoană a creştinului, pentru că mireanului îi este cerut măcar în post să vieţuiască aproape ca un monah, păzind înfrânarea, pentru că postul nu este numai o abţinere de la mâncare şi băutură, ci implică şi dobândirea de virtuţi. Deci, în această perioadă, creştinului i se cere să urmeze duhul monahilor. Să postească, să se abţină de la mâncărurile de dulce, după cum monahul se abţine de la carne toată viaţa lui. Monahii priveghează în tot timpul vieţii lor, pentru că au conştiinţa că trebuie să se pregătească de întâlnirea cu Dumnezeu, gândindu-se mereu la moartea, judecata şi răspunsul pe care îl vor da în faţa Judecătorului. Creştinul este chemat în această perioadă să privegheze, şi el, mult mai mult. Monahul trebuie să se roage tot timpul. Creştinul se roagă mai mult tocmai pentru a parcurge drumul acesta cu ajutor, cu sprijin. Dacă omul se angajează la această lucrare duhovnicească singur, fără binecuvântarea duhovnicului sau după propriile principii, fără de Dumnezeu, nu are decât un post medicinal şi nu unul duhovnicesc. În felul acesta, înmulţim virtuţile, râvnind către cele sfinte, parcurgând drumul acesta cu Hristos până la întâlnirea în faţa sfântului potir cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru. Este, aşadar, o încurajare pentru fiecare mirean a pornirii pe drumul croit, bătătorit de lumea monahală.

Săptămâna se încheie cu Duminica Lăsatului sec de brânză sau a Izgonirii lui Adam din Rai. Ce o diferenţiază de celealte duminici?

Sfinţii părinţi au rânduit aceasta pentru a arăta cât de folositor este pentru firea omenească leacul postului. În această duminică, la bisericile din mănăstiri se obişnuieşte să se ceară iertare însoţită de o sărutare, întâlnită şi în Duminica Paştilor prin glasul cântării „Ziua Învierii“ - „şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm“. O chemare, la început de post, pentru bucurie, prin care omul îşi împărtăşeşte dragostea prin sărutare faţă de aproapele şi faţă de duhovnicul său. Tot acum, arhiereuul sau preotul citeşte rugăciunea pentru începutul postului, ca o binecuvântare de iertare şi încurajare, astfel încât toate păcatele care sunt amintite în această rugăciune de dezlegare să fie considerate destul de mici sau şterse, dacă apelăm la mila sau ajutorul lui Dumnezeu.