Sfântul Grigorie Palama, teologul luminii necreate, mărturiseşte despre posibilitatea tuturor creştinilor să se împărtăşească de puterea îndumnezeitoare a harului. Experienţa religioasă în viaţa omului duce, pe culmile ei cele mai înalte, la vederea harică a lui Dumnezeu în lumină. Astfel, împărtăşirea omului din lumina necreată este o constantă în viaţa Bisericii noastre. Un interviu cu pr. prof. univ. dr. Cristinel Ioja, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Arad.
Sfântul Grigorie Palama este numit în Tradiţia Bisericii „slava monahilor“, „sfeşnicul Ortodoxiei“, „lira Duhului“, „stâlpul Bisericii“, „oglinda lui Dumnezeu“, „noul Hrisostom“ sau „al patrulea teolog“. De ce aceste supranume?
Aceste numiri date Sfântului Grigorie Palama se datorează faptului că teologia, viaţa şi mărturisirea lui sunt strâns legate de cele ale Părinţilor anteriori, gândirea lui fiind integrată în tezaurul comun al Bisericii Ortodoxe. În acelaşi timp, trebuie să arătăm că Sfântul Grigorie Palama nu doar sistematizează învăţăturile Sfântului Simeon Noul Teolog, ale Sfântului Maxim Mărturisitorul şi ale lui Dionisie Areopagitul, ci oferă o grandioasă reinterpretare a lor din perspectiva Tradiţiei şi în contextul istoric şi bisericesc controversat al secolului al XIV-lea. Aceste numiri acoperă pe de o parte cele trei teme majore exprimate în scrierile sale: teologia ca apofatism, revelaţia ca lumină şi mântuirea ca îndumnezeire, iar pe de altă parte oglindesc implicaţiile gândirii sale. El afirmă că nu numai monahii, ci toţi creştinii au posibilitatea să se împărtăşească de puterea îndumnezeitoare a harului care are un caracter personal. De asemenea, în duhul Tradiţiei răsăritene, afirmă rolul experienţei religioase în viaţa omului, experienţă care înseamnă vederea harică a lui Dumnezeu în lumină.
Cum priveşte Sfântul Grigorie Palama, în scrierile sale, taina îndumnezeirii omului şi lumina necreată?
Prin Sfântul Grigorie Palama, teologia răsăriteană expune într-un mod dezvoltat şi clar posibilitatea participării creaturii la misterul îndumnezeirii ei, a creaturii - om şi cosmos - care a fost creată în vederea îndumnezeirii. Harul necreat nu este un „habit“ supranatural - afirmă Sfântul Grigorie -, care îi face pe oameni mai buni, lăsându-i însă în ordinea creată, ci prin împărtăşirea din el îi transfigurează pe oameni, le dă acces real la cele ce sunt necreate. Prin urmare, cei care se îndumnezeiesc nu se fac doar mai buni după fire, ci primesc lucrarea dumnezeiască sau pe Însuşi Duhul Sfânt. Toată creaţia, în diferitele ei grade, este susţinută şi străbătută de harul necreat şi îndumnezeitor. Întâlnim în gândirea palamită distincţia, dar nu separaţia, între fiinţă, Persoane şi energii, precum şi afirmarea autentică a modului unirii omului cu Dumnezeul Treimic, nu după fiinţă, nici după ipostas, aceasta fiind proprie numai Cuvântului, Dumnezeului-Om Hristos, ci după energii, lucrări. Îndumnezeirea nu este o imitare naturală, ci este o realitate mai presus de fire, este asemănarea şi unirea cu Dumnezeu, proces în cadrul căruia rolul Duhului Sfânt şi al păzirii poruncilor este unul fundamental. Sfântul Grigorie Palama îşi ia în argumentarea viziunii lui cele afirmate de marii Părinţi ai Bisericii, printre care şi Sfântul Maxim Mărturisitorul, care arată în mod limpede că darul Duhului nu este o limitare creată şi naturală, ci o lucrare dumnezeiască şi negrăită, aşa încât îndumnezeirea este ceva mai presus de fire, sau altfel spus nimic după fire nu produce îndumnezeirea. Dar îndumnezeirea nu înseamnă schimbarea caracterului creat al celor care se împărtăşesc de ea, ci ridicarea creaturii într-o altă stare, mai presus de fire, rămânând pe mai departe creatură. Îndumnezeirea nu se realizează în mod autonom, prin forţe proprii, ci întotdeauna prin împărtăşirea harică a creaturii din Dumnezeu.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre lucrarea Sfântului Duh, a harului divin şi a luminii necreate, aşa cum reiese din scrierile Sfântului Grigorie Palama.
Această lumină - în mărturisirea isihaştilor - este necreată, nu este simbol sau ghicitură, ci este numită dumnezeire şi îndumnezeitoare, este lumina unei Persoane, nu una abstractă, ci atotstrălucitoare, nesfârşită şi atotdumnezeiască, este lumina veacului viitor, nestricăcios şi netrecător. Evitând panteismul neoplatonic şi luând drept model evenimentul Schimbării la Faţă a Domnului Hristos pe Tabor, Sfântul Grigorie Palama se plasează în continuitatea celor mărturisite de Sfânta Scriptură prin evenimentul convertirii lui Saul pe drumul Damascului şi de Sfântul Simeon Noul Teolog referitor la caracterul personal al acestei lumini. Sfântul Grigorie Palama, de pildă, insistă asupra distincţiei care trebuie făcută între luminile creaţiei şi lumina necreată şi îndumnezeitoare, care iradiază îndeosebi din Persoana lui Hristos Cel întrupat şi înviat. Astfel, el distinge în Tomul aghioritic între lumina sensibilă, lumina inteligenţei şi lumina necreată. Părintele Stăniloae explică aceste distincţii şi diferenţe şi afirmă locul vederii Celui Nevăzut în urcuşul omului spre îndumnezeire prin vederea şi unirea cu Dumnezeu în har. Trebuie să observăm exprimarea paradoxală şi rolul pozitiv pe care teologia palamită, interpretată în acest caz de părintele Dumitru Stăniloae, îl acordă cosmosului, firii create. Părintele spune că vederea lui Dumnezeu e superioară teologiei raţionale afirmative şi negative. Ea e pătimirea realităţii dumnezeieşti, nu inventarea sau bănuirea ei cu cugetarea. Ea e superioară teologiei negative pentru că dispariţia tuturor nu e produsă forţat de gândire, ci pentru că toate cele create şi ideile lor sunt copleşite sau acoperite de vederea reală a luminii mai presus de fire. Apofaticul acesta e un plus nesfârşit, nu un minus faţă de cele cunoscute prin simţuri şi prin raţiune. Sfântul Grigorie Palama, urmând lui Dionisie Areopagitul, se exprimă în termeni paradoxali în ceea ce priveşte modalitatea vederii, care se realizează în lumină şi în întuneric deopotrivă: în lumină datorită revărsării covârşitoare de lumină şi în întuneric în sens de depăşire. Dar lumina în sens propriu şi întunericul dumnezeiesc în sens de depăşire sunt deasupra teologiei prin negaţie, în mod evident. Sfântul Grigorie Palama afirmă, în duhul Părinţilor Bisericii, superioritatea vederii faţă de orice înţelegere.
Cum poate omul să se împărtăşească din lumina necreată? Mai putem noi, astăzi, să trăim această experienţă?
Evident! Împărtăşirea omului din lumina necreată este o constantă în viaţa şi experienţa Bisericii noastre. O întâlnim în vieţile sfinţilor şi o întâlnim în teologia, cultul şi spiritualitatea Bisericii. De pildă, după ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, nu mărturisim că am văzut lumina cea adevărată şi am luat Duhul cel ceresc? Sunt multe lumini în lume, unele dintre acestea sunt înşelătoare. Dar Lumina de Care ne-am împărtăşit în Euharistie şi în celelalte Taine ale Bisericii este necreată, este adevărată, este Cea care rămâne veşnic, este Lumina lui Hristos Ce luminează tuturor. Această lumină iradiază din Hristos Cel înviat. Această Lumină nu este abstractă, ci subzistă în ceva, am putea spune în Cineva, de unde comuniunea dintre noi şi Dumnezeu în lumină. De aceea, tema luminii şi a experienţei omului cu Dumnezeu în lumină este biblică, patristică, contemporană şi eshatologică, adică cuprinde experienţa omului cu Dumnezeul personal în întreaga istorie a mântuirii şi dincolo de istorie.
