Tradiţiile păstrate şi astăzi în satele româneşti sunt legate de cele mai multe ori de creştinism, de viaţa bisericească şi de cursul anual al sărbătorilor religioase. Oamenii de la sate, mai ales vârstnicii, le păstrează şi astăzi cu sfinţenie şi le transmit generaţiilor tinere. Despre câteva dintre aceste tradiţii, inclusiv legate de sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, ne-a vorbit Ana Pascu, muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. În opinia sa, aceste tradiții sunt argumente în favoarea legăturii dintre credința creștină și obiceiurile țărănești.
Cum se pregăteau ţăranii români de venirea Paştilor şi ce făceau pentru aceasta în timpul Postului Mare, dar şi după încheierea lui?
Ţăranul român a păstrat multe tradiţii vechi, pe care le leagă de sărbătorile religioase. În fiecare sat sunt tot felul de sărbători, credinţe şi chiar superstiţii. În perioada Postului Mare încep pregătirile pentru întâmpinarea marii sărbători. Femeile pregătesc casele prin curăţenie, iar oamenii au un ritm al vieţii care coincide cu ritmul muncilor agricole. Odinioară, femeile ţeseau haine noi pentru fiecare membru al familiei, ca să aibă o hăinuţă nouă de Paşti. Munca la haine începea din toamnă, cu prelucrarea cânepei adunate în vară. Torsul dura tot Postul Crăciunului şi în Postul Paştilor se apucau de cusut cămăşile din materialul pregătit deja în război. În a doua zi de post, după spălarea vaselor cu leşie, se făcea şi spolocania. În Bucovina se mânca numai borş, pentru ca să se curețe de mâncarea de dulce din ajun.
Oamenii legau și fenomenele naturii de praznicele religioase, spunând, de pildă, că de la Buna Vestire şi până la Sfântul Petru cântă cucul în pădure. Astfel, viaţa ţăranului era eşalonată de sărbătorile religioase. Muncile agricole şi cele casnice aveau ca hotare evenimentele din biserică. E mai uşor să ţii minte că Blagoveştenia este începutul cântatului cucului, care încetează de Sânpetru.
Există anumite tradiţii specifice ultimei săptămâni de dinaintea Paştilor?
Da. Una din acestea este tradiţia Joimăriţei, în Joia Mare. Joimăriţa era imaginată de ţărani ca o femeie urâtă care venea să verifice dacă ai apucat până în Joia Mare să torci şi să coşi tot ceea ce este necesar pentru familie, respectiv dacă ai terminat lucrul specific femeilor. Fetele sau femeile care nu terminau lucrul erau pedepsite de această Joimăriţă. În felul acesta, fetele erau îndemnate să fie mai harnice. E o personificare a Joii Mari, personificare obișnuită şi în cazul altor zile din cursul anului. De pildă, naşa fiicelor mele mi-a povestit că a fost înţepată de bunica ei în mână înainte de Joia Mare, pentru ca să nu păţească ceva la sosirea Joimăriţei, acest lucru având, de fapt, un scop pedagogic.
Tot în Joia Mare, copiii merg prin sat şi anunţă Paştile, primind în schimb ouă. Există credinţa că oul vopsit în Joia Mare nu se strică şi are proprietăţi deosebite, putând ajuta la holdă sau la vie ca să nu bată piatra, să protejeze roadele. Se mai crede că pasca e rotundă ca scutecele Domnului sau pătrată ca Mormântul Domnului.
În alte zone, ouăle se încondeiază sau se împistriţează cu răbdare, mai ales în Bucovina. Ouăle sunt „muncite mult, pentru că şi Domnul Hristos a fost muncit pe cruce”. Gospodinele adunau plante sau frunze cu care să vopsească ouăle în diferite culori, toate acestea din dragoste pentru credinţă şi Dumnezeu.
Sâmbăta, lumea se pregătea pentru biserică. Este interesant obiceiul de a merge la Paşti cu o cană nouă, o lingură nouă și un prosop nou pentru adus paștile, pe care l-am observat în Valea Jiului. Când se întorc de la biserică, tatăl familiei stă pe o bucată de glie cu iarbă verde şi le dă tuturor câte o lingură de paști. Membrii familiei se spală cu coji de ouă roşii puse în apă, ca să fie sănătoşi. Se vizitează apoi rudele și nașii, iar după-amiază se fac jocuri, unul dintre acestea fiind cel al ciocnitului ouălor pe luate.
Există vreo legătură clară între tradiţiile ţăranilor români şi anumite superstiţii legate de credinţele păgâne?
Aceste lucruri nu trebuie decontextualizate, pentru că este important să vedem cum gândeşte ţăranul astăzi, fără ca tradiţiile să fie legate direct de provenienţa lor. La ţară, chiar dacă nu toţi oamenii se duc la biserică, decât cu ocazia marilor sărbători şi mai ales de Paşti, s-a păstrat sensul sărbătorilor religioase şi ei continuă să ţină la acestea.
Personal, în cercetările mele, nu am găsit prin satele pe unde am umblat oameni care să creadă în altceva decât în relaţia dintre tradiţiile pe care le păstrează şi creştinism. Sintezele făcute de anumite studii privind relaţia tradiţiilor de la sate cu credinţele păgâne nu se regăsesc în realitatea satelor, țăranii nu sunt conştienţi de ele, obiceiurile și credințele primind, în timp, o semnificaţie creştină. Superstiţiile care apar la ţăranul român sunt, de cele mai multe ori, exagerate de astfel de studii, care le adună pe toate într-un volum, dând impresia că toți le cunosc sau le practică, deși, în general, într-o anumită zonă se cunosc doar câteva, în altă zonă altele etc.
Spre exemplu, îmi amintesc de o tradiţie din Oltenia, la înconjurarea bisericii în Vinerea Mare. Oamenii se aplecau şi smulgeau fire de iarbă din pământ pentru a le da puilor, pentru ca să fie sănătoşi. Sătenii sfinţesc și de Florii crenguțele de salcie, pentru a le pune apoi la case, dar şi la grajduri, pentru ca animalele să fie ocrotite pe tot parcursul anului. Număratul ouălor la mijlocul postului, pe care oamenii nu le mâncau, era făcut cu gândul la înmulţirea acestora.
Oamenii merg la Denii în Săptămâna Mare, iar în Joia Mare, la citirea pasajelor din Evanghelie despre suferinţele Mântuitorului, unii fac douăsprezece noduri, conform numărului de pasaje evanghelice, pe care le păstrează apoi în timpul anului, legându-se ca să nu-i mai doară şalele sau folosindu-le la friguri. De asemenea, nodurile sunt dezlegate în cazul rugăciunii pentru anumite nevoi, împreună cu aprinderea lumânării folosite la Denia din Joia Mare.
Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că sfinţilor li se încredințează multe „sarcini” de către țărani. De pildă, în iunie, Sfântul Elisei trebuie să aibă grijă de grâu. În sudul ţării, oamenii cred că munca în ziua acestui sfânt dăunează boabelor de grâu, care rămân seci. Alţii se roagă pentru a fi feriţi de boală cu ajutorul Sfântului Elisei. Astfel, ţăranul leagă întreaga lui viaţă de credinţa în Dumnezeu şi de ajutorul practic al sfinţilor.
Ştim că, de multe ori, Paştile sunt legate şi de amintirea de cei adormiţi. Ce tradiţii aţi putut observa în legătură cu aceasta?
În Vinerea Mare, oamenii dau de pomană pentru cei care au murit fără lumânare, considerând că este rău ca cineva să moară fără lumină. Aşa că, în Oltenia, lumea dă de pomană lumânări şi cutii de chibrituri, pentru ca cei adormiţi să aibă lumină pe lumea cealaltă. „Am grijă de mortul meu, pentru că e Vinerea Mare, perioada Paştilor, şi îl pot ajuta cumva”, zic majoritatea ţăranilor. Ţăranul român a avut o imaginaţie foarte bogată în domeniul acesta, al vieţii de apoi, pentru că l-a interesat soarta celor adormiţi. În Joia Mare se fac focuri, după curăţenia din curte. Lângă foc omul pune o scoarţă, scaune, apă și mâncare, crezând că în această zi pot veni sufletele morţilor să mănânce, să bea și să se odihnească.
În Valea Jiului, sunt comunităţi de „momârlani” care au o rânduială specială, a mersului „la morminţi”. Acolo, multă vreme oamenii au fost înmormântaţi în curte. Ţăranii pornesc de la prima curte, unde cinstesc morţii, apoi trec de la o casă la alta, până când ajunge tot satul la ultima casă, toţi primind de la stăpânul casei ouă şi cozonaci. De Crăciun fac aproximativ la fel cu colindatul, care se cheamă „mersul în piţărăi”. Se întâlnesc şi atunci toţi oamenii din sat, iar spre seară fac o petrecere la cineva acasă, la marginea satului.
Tot în Valea Jiului se serbează „nedeile”, cu sau fără pomană. Pe Jiul de Est mai ales se fac aceste „nedei cu pomană” de către mai multe persoane din sat, care pregătesc o masă mare, pentru sute de persoane, căci vin și din sate, și din orașe, cu bucate tradiţionale. Multe sate fac nedeie în zilele de Paşti, căci sunt zile de mare sărbătoare, când toată lumea se adună acasă. Preotul face pomenirea celor adormiţi, binecuvântează masa, iar apoi încep muzica și dansurile tradiționale. Faptul că pe Jiul de Vest nedeile, care se făceau fără pomană, doar cu muzică, joc și târg, au cam dispărut mi se pare încă un argument în favoarea legăturii dintre credința creștină și obiceiurile țărănești.
