Biserica prăznuieşte sărbătoarea Intrării Domnului în Ierusalim la capătul Postului Mare ca un praznic împărătesc împreună cu Învierea lui Lazăr, prietenul Său. Mergerea lui Hristos spre pătimirea Sa cea de bunăvoie e un element care ne deschide înţelegerea întregii activităţi pământeşti a Mântuitorului şi se constituie în cea mai bună prolegomenă pentru marea săptămână care urmează, Săptămâna încercărilor, a jertfei, a morţii făcătoarei de viaţă şi a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Despre evenimentul istoric al Intrării Mântuitorului Hristos în Ierusalim şi conotaţiile lui duhovniceşti ne-a vorbit părintele arhidiacon Ioan I. Ică jr, profesor la Catedra de spiritualitate ortodoxă de la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu.
Părinte profesor, prăznuim Intrarea Domnului în Ierusalim. Mântuitorul, după o activitate publică de mai bine de trei ani de zile, vine în capitala provinciei. De ce se înfăţişează El în Ierusalim la sfârşitul activităţii, şi nu la început?
Dacă privim lucrurile din perspectiva sinopticilor, intrarea Domnului în Ierusalim inaugurează ultima săptămână din viaţa Sa pământească. Dar dacă privim lucrurile din perspectiva Evangheliei după Ioan, Evanghelie care oferă preţioase precizări cronologice, vedem că Mântuitorul a mai fost în Ierusalim şi în templu cel puţin de trei ori. Intrarea triumfală în Ierusalim este însă cea din urmă. Ultima Evanghelie, trebuie să menţionăm, este mai exactă din punct de vedere cronologic, pentru că la sinoptici se dă impresia că activitatea Mântuitorului a fost într-un singur an, pe când Sfântul Ioan Evanghelistul ne arată că au fost trei ani şi jumătate, iar intrarea triumfală în Ierusalim a Mântuitorului a reprezentat doar ultima din diferitele sale poposiri în acest oraş.
Hristos în Ierusalim nu urmărea periclitarea autorităţii politice sau religioase
Sărbătoarea de astăzi, precedată de învierea lui Lazăr, ne prezintă un lucru paradoxal, să spunem: intrarea cu osanale în Ierusalim nu este altceva decât intrarea Domnului în Săptămâna Patimilor.
Evanghelistul Ioan precizează care au fost împrejurările care au precedat această intrare a Domnului în Ierusalim. Ne descrie minunea care dă sensul intrării Mântuitorului în ultima Sa săptămână din viaţa Sa pământească, şi anume, învierea prietenului Său Lazăr. În acest sens, Evanghelistul Ioan chiar trimite şi face prin relatarea învierii lui Lazăr un semn şi o indicaţie precisă a felului cum trebuia interpretată această intrare a Mântuitorului în Ierusalim. În sensul că nu este vorba de intrarea unui rege mesianic sau a unui preot care vine să ocupe capitala, politic. Mântuitorul intră în Ierusalim nu ca să lupte cu stăpânirile politice, în speţă cu Imperiul Roman sau cu stăpâniri religioase, cu cei de la templu, ci El luptă cu puterea morţii, cu moartea şi păcatul care îl ţin pe om supus. Mântuitorul luptă cu vrăjmaşul ultim, care nu este nici Roma, nici Templul, ci e cel rău, cel care stăpâneşte lumea prin păcat şi prin moarte. Într-un fel, învierea lui Lazăr este cumva un gest de provocare, Mântuitorul, scoţându-l pe prietenul său Lazăr din ghearele morţii, intră pe tărâmul diavolului şi îl provoacă. Astfel că în toată succesiunea evenimentelor care urmează vedem că diavolul a orchestrat toate forţele şi pe toţi care i se supuneau şi făceau voile lui, pentru a-L neutraliza pe Mântuitorul, simţind că Domnul vine acum să-i scape pe oameni nu din robia Imperiului Roman, ci din robia păcatului şi a morţii. Într-un fel, Mântuitorul intră deliberat în confruntarea aceasta finală, care era pentru viaţa şi sufletele oamenilor care se aflau din pricina păcatului protopărinţilor noştri în robie. Să-i elibereze, după cum spune şi Epistola către Evrei, pe cei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa. Învierea lui Lazăr este aşadar un episod central şi care dă sensul întregii activităţi şi lucrări mesianice a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că altfel, pentru cine nu vede lucrurile din această perspectivă, Iisus ca Mesia risca să fie răstălmăcit, şi de altfel a fost şi răstălmăcit de către liderii de la templu şi de către stăpânitorii politici, în speţă de către Pilat, care au interpretat mesianitatea Lui în termeni politici, care le periclitau lor autoritatea. Din această cauză, aşa cum am spus, înţelegerea episodului învierii lui Lazăr este esenţială pentru sesizarea tuturor dimensiunilor şi activităţii din ultima parte a vieţii Sale. Într-o primă fază, Mântuitorul se luptă cu diavolul şi cu moartea de la distanţă, prin cuvânt: "Lazăre, ieşi afară", dar apoi marea biruinţă o va face când va trece El Însuşi prin moarte, cu moartea pre moarte călcând, făcând astfel ca Învierea Lui să fie altceva decât învierea lui Lazăr. Învierea lui Lazăr a fost o resuscitare, sigur, miraculoasă după patru zile, Lazăr aflându-se într-o stare de descompunere, iar Învierea Sa este o trecere a trupului şi a materiei Lui într-o stare îndumnezeită, spiritualizată, plină de Duhul Sfânt, o stare eshatologică. Această minune cu Lazăr vrea într-un fel să atragă atenţia oamenilor că Învierea Mântuitorului nu este o simplă reanimare sau resuscitare, întoarcere a oamenilor la starea cotidiană, a vieţii pământeşti, ci o depăşire, o pnevmatizare, o transfigurare a vieţii noastre pe alt plan. În acest sens putem înţelege mai bine toată această Săptămână a Patimilor şi poarta de intrare spre viaţa cea nouă câştigată prin moartea cea făcătoare de viaţă, cum spune Sfântul Vasile cel Mare în anaforaua sa şi cum mărturisesc, de fapt, imnele şi cântările Bisericii din această perioadă.
Neprimirea lui Dumnezeu condamnă la autodistrugere
Luca este singurul evanghelist care aminteşte că, în mijlocul acelei atmosfere pline de însufleţire, Domnul trăieşte o clipă de jale. În mijlocul acelei bucurii generale, Mântuitorul era trist. Asistăm la această răscolitoare scenă: Iubitorul de oameni plângând pentru Ierusalimul pământesc, care refuză Lumina venită în această lume.
Aşa este. Mântuitorul, ajungând în Ierusalim, intră cu sentimente amestecate, este aclamat de prunci, împlinind proorocia lui David şi Zaharia, intrând pe mânzul asinei şi venind ca un rege al păcii, şi nu cu un cortegiu triumfal asemeni împăraţilor romani sau orientali, arătând prin acest lucru că mântuirea este împăcarea omului cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei, cum de altfel au cântat şi îngerii la Naştere: "Slavă între cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bunăvoire". El simte că o parte a Ierusalimului îl primeşte, o parte în cele din urmă şi refuzându-L. Prin aceasta Ierusalimul se condamnă într-un fel pe sine la pedeapsă şi distrugere. Mântuitorul ştia faptul că doar peste 40 de ani Ierusalimul va fi înconjurat şi asediat trei ani de zile de romani, iar la sfârşit, în al patrulea an, va fi trecut prin foc şi sabie. Neprimirea lui Dumnezeu de către oraşul lui Dumnezeu şi templul lui Dumnezeu condamnă într-un fel acel oraş, pe oameni şi templul însuşi la autodistrugere, şi Mântuitorul plânge şi se solidarizează cu drama Israelului şi Ierusalimului, care Îl refuză în cele din urmă pe Mântuitorul cu mesajul Său de pace. Şi refuzându-L pe Mântuitorul cu ramuri de măslin şi călare pe mânzul asinei, Ierusalimul va fi înconjurat în schimb de soldaţi călare, cu săbii, cu suliţe şi cu foc. Lucru care ne arată într-adevăr că noi, şi în definitiv orice om, orice persoană, dar şi societăţile şi comunităţile întregi, dacă nu primim mesajul de pace, de iertare, de împăcare al lui Dumnezeu, viaţa cea nouă pe care ne-o aduce, ne condamnăm pe calea patimilor şi pe calea conflictului, care duce la autodistrugere. De aceea acest praznic este o invitaţie pentru noi să ne alăturăm cortegiului care îl aclamă pe Domnul nostru Iisus Hristos ca Cel binecuvântat ce vine în numele Domnului ca Împărat al păcii, cu un mesaj de iubire şi de înţelegere.
