Acatiste poetice sau în căutarea certitudinilor

Volumul Dorinei Stoica, „Sentimente sub formă de acatist” (Editura PapiruS Media, 2021, prefaţă de Daniela Șon­tică), oferă încă de la prima atingere a privirii imaginea celestă a nesfârșitului gând ce caută împlinirea, între zbaterea vieții comune și înălțarea către infinit.

Cartea poetei ne poartă într-un univers personal, sugestiv, însă codificat, ce dezvoltă o relație între un „Tu” imaginar, cu rădăcini undeva în realitate și eul poetic, ce cochetează cu frumusețea curată și cu mângâieri aduse sfin­țeniei: „...voi agăța rugăciuni pe aripile unor îngeri\ prea triști ca să mai fie păzitori\ și legămintele șoptite sub patrafir într-o duminică\ acolo unde ploaia de bucuria întâlnirii cu soarele\ desenează un curcubeu și niște sentimente sub formă de acatist”.

Dorina Stoica percepe timpul ca o continuare sau învățare a gesturilor ce se reiterează prin moș­tenire: „Când eram tânără... mama mergea în fiecare duminică foarte de dimineața... la biserică. Eu mă sculam foarte târziu,\ îmi făceam o cafea amară,\ Acum mă scol în fiecare duminică\ foarte de dimi­neață.\ mă îmbrac frumos și merg la biserică\ Mama își bea cafeaua cu îngerii.”

Autoarea se întâlnește tot la cafea cu singurătatea, pe care o percepe ca pe o realitate în care ne pierdem fiecare: „Vreau... când zorii vor sfâșia\ întunericul ca un hohot de plâns\ vom sorbi împreună cafeaua, apoi ne vom urca\ în tren și vom lăsa în urmă trecutul.”

În poezia „De n-ar fi luna”, poeta devine observatorul sensibil al sentimentelor îngemănate cu senza­țiile provocate de natură, în special de lună și de efectele ei asupra ființelor ce trezesc și adulmecă o nouă zi: „din vreme în vreme, o mașină stropește cu lumină iarba de pe lângă garduri.\ Dau drumul pisicilor afară și apoi\ ascult pașii trecătorilor matinali\ ce rup în fâșii întunericul.\ ...aștept nemișcată,\ să mă ia în brațe somnul.”\

Tăcerile par un clip retrăit, repetitiv, ca un vis ce surprinde meditația eului încorporat divinului: „...un ocean de tăceri...\ Liberă pornesc\ într-o călătorie inițiatică,\ departe de propria-mi ființă,\ spre Dumnezeul\ Cel amintit și implorat\ la supărări și apoi\ uitat.”\

Croșetând cuvintele cu care se joacă de-a „v-ați ascunselea”, autoarea descoperă dincolo de trecere că ceea ce simte sufletul și văd ochii se transformă în cuvintele prin care poate bate la poarta raiului. Când simți dedublarea ca un experiment permanent, ce te scoate din sine, poți să te izolezi de rest și să descoperi întreaga ta ființă: „Nesomnul stă ascuns după ușă.\ În timp ce-mi fac pravila de rugăciune\ se urcă în pat și adoarme.\ ...Trag ce-a mai rămas din noapte\ peste teamă.\ Nesomnul sforăie la picioarele mele.” Este efectul folosirii personificărilor pentru stări omenești, sentimente: nesomnul, singurătatea, efect ce are capacitatea de a da lirism tuturor senzațiilor greu de exprimat în cuvinte.

Neputința umană în fața timpului se transformă în „Tăcerea care aude tot”. Aceasta „Se sparge în cioburi incolore.\ Nu ne iubim nici părinții,\ nici frații, nici duș­manii.\ Într-o dimineață ne trezim fără ei.\ În piept rămâne o nepu­tință ce doare\ și amintirea unei zile trecute,\ pe care am da orice s-o aducem îna­poi,\ ca s-o schimbăm.”\

Ceva, undeva, aparent insignifiant, este țara, acolo unde simțim patriotismul din inima poetei: „...e țara pierdută într-o «gară din lume», unde se întretaie harta noastră cu cea a lumii noastre: «Mai înainte de a o pierde\ nu se vorbea prea bine despre ea.\ Totuși e singura țară a mea.\ O iubesc\ și-mi pasă de ea».”\

Jocul de cuvinte, imagini, gânduri, senzații se derulează vesel, în poezii ca: „O să azi și o să mâine.\ O să fiere, o să miere,\ O să plâng și o să sânger\ O să cântece de înger.\

Cele mai multe mărturii ale autoarei sunt făcute către și în fața lui Dumnezeu, ca om care dorește mai mult decât atât, om ce-și do­rește însemnarea trecerii prin re­construcția umanului: sunt... „Femeie, soție, mamă,\ bunică, gospodină, poetă\ ...oscilez între «tu Doamne al meu știu\ ierți mereu.\” și ...„Ce liberă aș fi dacă\ nu m-aș fi născut cu o cușcă în mine!” Esențele lirice încearcă să scurteze «babilonia» lumii: „În blocul acesta cu zece etaje locuiesc\ o mulțime de oameni\ și gândaci de bucătărie\, peste tot, spune autoarea, sunt instrumente care ne proiectează într-o «lume virtuală» ce devine «acasă».” Dezamăgire, singurătate, meditație stări ce emană frământări, surse de inspirație artistică.

Ultimele pagini, intitulate „Neterminatul joc”, sunt un fel de maxime poetice despre sine, despre relația acestuia cu viața.

Poezia Dorinei Stoica, din acest volum, în special, e plină de parfumuri, gesturi, meditații și ima­gini ce se mixează armonios în metafore încântătoare. O poezie ce sintetizează neliniștile poetei, ce se extind asupra anxietății unei lumi tot mai îndepărtate de echilibru și fru­musețe.

(Roxana Galan)