Această iubire

„Această Iubire/ cu dor mă adapă/ de Viață, de Apă” (Această iubire). Această iubire face că „după un timp,/ hrănit de-o neștiută sevă,/ țâșnesc din nou” (Neștiuta sevă), pentru că „de undeva de jos,/ poate chiar din pământ,/ culeg aripi tăiate,/ să-mi construiesc/ un aparat de zbor” (Un aparat de-avânt). Spovedania este a poetului Valică Mihuleac, în Plasa de siguranță, volum apărut la Editura Doxologia, 2022, cu binecuvântarea IPS Mitropolit Teofan.

Când deschidem o carte, probabil, rareori este la pagina de început. Eu m-am dus după semnul așezat undeva spre centrul ei, fără să știu că, în fapt, acolo voi găsi (pentru mine) un alt titlu al volumului de mărturisiri adânci, inconfundabile, în ritm de muzică divină. Iubirea sa curată, înaltă, neoprită, moștenită, pregătită să o arate lumii, îl obligă pe autor să se adreseze Persoanei Unice cu Tu! Pentru că lungimea cuvintelor politicoase ar întârzia rostirea, ar lăsa timp îndoielii, ar trăda o insuficientă cunoaștere reciprocă, ar anula dreptul de a mai fi așa de sigur că Această iubire este pentru El, Calea, Adevărul și Viața, El, Apa cea veșnic vie. Mărturisitorul Valică Mihuleac nu putea să nu-și amintească bucuria Femeii samarinence, fericită că, oferind din apa scoasă de ea dintr-o fântână, află calea spre Izvorul celei nemuritoare. În acest fel, poetul nu bea, nu gustă, nu vrea doar să știe cum este, ci se „adapă”, care înseamnă dorința de a bea fără de oprire din Preacuratul Izvor.

După ce axa vorbirii despre carte am găsit-o, a apărut motivul puternic să alergăm la poezia de început de volum, unde citim cea mai curată și smerită formulă: Ești, sunt!

Tresari amintindu-ți, vrând, nevrând, de-al raționaliștilor cogito ergo sum/ cuget (gândesc), deci exist! Șubrezenia exprimării cade în fața puternicului: Ești, sunt! Eminesciana exprimare „tu devine eu” ne mai uimește prin ne­despărțirea sugerată. Din acest moment, rela­ția este ferm definită: Ești, deci, de aceea eu sunt; sunt pentru că Ești; de nu ai fi, eu nu aș exista; existența mea este Ție datorată; de aș uita această relație, nu pe Tine te uit, ci de mine m-am despărțit; Iubirea și Voința Ta m-au arătat lumii și mie! Dar eu pe Tine cum Te port și Te mărturisesc în lume, se întreabă în imnurile sale poetul?

Cine sunt? Care mi-e starea, gândind către Tine? „Dulcea tristețe” (Negrăita zare) e viața mea - trăind cu mulțimea greșelilor, ce strâng menghina sufletului, care simte însă dulceața iubirii Tale. „Pe cerul sufletului meu/ se-adună întruna/ furtună” (De unde), „aici/ se dă marea luptă” (Aici)... „și-i frig/ și mi-e ...vină” (Dar Tu), „toată numai o rană/ este inima mea” (O rană), dar tot „aici/ chiar în inima mea,/ neistovit,/ ești Tu” (Aici).

Încătușat de „șarpele/ propriei mele/ minți”, uitând de suflet și furat de toate, „ieri/ m-am întâlnit cu Domnul/ în Iad” (M-am întâlnit cu Domnul), direct acolo, acolo unde a mers, pentru fiecare, să ne scoată. Multe rele facem, uităm de binele primit, „dar Tu/ în inimă-mi cobori/ Lumină” (Dar Tu). După multă alergare în pustiu, „descopăr în inimă/ oaza dragostei Tale” (Izvorul).

Poetul află și calea spre lumină: „desfac doar brațele/ în formă de cruce”... încredințat că Tu Ești Plasa de siguranță și Punctul de sprijin. Aici stă eliberarea. „Te aștept/.../ precum apa curată/.../ ce primește/ binecuvântarea crucii” (Te aștept). Pentru că „în noaptea aceea prelungă/.../ liniștit/... voi bea/ până la capăt/ nectarul” (Până la capăt), iar „în acea dimineață/ Soarele/ va răsări într-un alt orizont” (Acea dimineață).

Poetul vede prin Lentile de cuvinte, pentru că „prin vene-mi trec cuvinte/.../ făcând din trupu-mi palid/ adânc de rugăciune” (De la o vreme), fiind sigur că „la amiază/ voi fi sus/ prânzind pe creste/ cu Soarele” (Prânzind cu Soarele).

Mărturisitorul știe Calea pentru că „urmele Tale-s/ peste tot, numai urmele Tale/ oriunde, în zare/ oriunde, și-n scrum” (Urmele Tale), încât iubirea aceasta mare îl îndreptățește să spună: „Tu/ haină călduroasă/ a inimii mele” (Taină) faci să știu că „din furtuna lumii/ renaște-va/ sufletul meu” (Renaște-va).

Sufletului îi spune: „sticla ferestrei tale/ este mereu oglindă” (Oglinda). Îl avertizează că nu poate hălădui nevăzut, fără să i se știe oco­lișurile, alunecările. Pentru siguranța dreptului drum, spune îngerului său cât de mult ar vrea să vadă Lumina care nu face umbră.

De unde-și ia resurse? „M-am pregătit îndelung/ și zestrea/ cea pusă deoparte de părinți/ am înmulțit-o/ cu dragostea şi dor” (Tu vii). E clar, pentru Tine înmulțite-s toate, moștenite prin iubirea lor pentru Tine, ar continua un vers lăsat nouă să-l spunem! Versul lui Valică Mihuleac se supune regulii „Versul cere vers!” Nu se termină cu scrisul său scurt, temător, ci îl caută pe al nostru. Vrea răspunsul cititorului, vrea să știe că împreună strigăm: Această iubire e pentru Tine, pentru că alta mai mare nu este, pentru că ea crește din adâncuri, pentru că e comoara ce nu secătuiește, e Lumina fără umbră.

Dintr-odată, prind viață cei mulți, făuritori și donatori de zestre bună și curată. Sunt câteva pagini bogate în vorbirea despre ei, cei care i-au îndreptat privirea spre Înalt. Tata „mă prindea de mână/ și-mi descifra cu glas domol/ harta Cerului” (Prinderea de mână). „El mergea înainte/ tăcut/ urmând cărarea/ tăiată îngust printre stânci” (El, eu).

La rândul său, cititorul află că Locul copilăriei este acela „unde sufletul meu/ a primit salutul vieții” și că acum „uneori/ tot mai des/ plec tăcut” (Tot mai des) spre acolo, pentru că de acolo, de departe, simțim cum „e pauză-n toate/ și-un dulce fior/ de eternitate” (Fior de eternitate).

Așezat între Cer și pământenii de-acasă, adaugă: „Mă-mbrac în lumină/ în slavă/ căzută din cer/ ca o lavă” (Mă-mbrac). O lavă ce arde, dar și încălzește, curăță și lasă în urmă destule temeri, provocatoare întrebări: „de ce nu rămâne/ să-mi clatine firea/ Iubirea aceea/ Iubirea, Iubirea?” (De ce nu rămâne). Când toate se limpezesc, apare Bucuria: „Te port în mine/ Bucurie”, „Te port în mine/ Bucurie”... și o repetă cu fiecare strofă a poeziei acesteia, pentru ca, în finalul ei, să rostească mărturisirea ce defineşte orizontul tuturor paginilor oferite: „Te port în mine/ Bucurie/ și-așa aș vrea să trec/ în Veșnicie” (Te port în mine).

Citind „Plasa de siguranță”, vorbești, gân­dești, dorești precum poetul. Nu poți povesti ce el ar putea zice. Pentru că poezia cucerește prin farmecul și ritmul său, prin fiorul ce cuprinde ființa împreună doritoare cu a poetului adunătoare râvnă. Nu poți decât să inviți pe toți la o lectură, care te absoarbe, te face părtaș egal la sinceritatea exprimării, îți scoate din adâncuri sunete de admirație pentru cele rostite așa de bine în locul tău.

Singurul adunător de sensuri noi scrierii este Lucian Săcrieru-Dragomir. Cu el dintru- nceput, poetul împărtășește Această iubire. De pe copertă până la ultima poezie. Ilustrațiile sale dau contur metaforei, amplificând-o, reinstituind-o, remărturisind. Așezate față către față, poezia și imaginea ei, dintr-o altă peniță, dau contur sporit rugăciunii de și mai multă Lumină.