„Am înţeles că nu se poate trăi la întâmplare”

Vasile Baghiu este poet, romancier, eseist, psiholog, profesor la o școală cu profil sanitar, jurnalist. Literar, este un reprezentant de seamă al generaţiei nouăzeciste, dar și inventatorul „himerismului”, prin care propune despărţirea de paradigma postmodernistă. În acest interviu, scriitorul din Piatra Neamț ne povestește despre multiplele sale preocupări și experiențe.

Aţi lansat o direcţie literară nouă, himerismul. La aproape 20 de ani de atunci, sunteţi mulţumit de cum a fost primită? Au mai aderat şi alţi autori la ea?

Vasile Baghiu: Timpul trece cu adevărat repede. Chiar mă gândesc că ar fi, poate, cu folos, măcar pentru teoreticienii literari, dacă nu şi pentru scriitori şi poeţi, fără a-i da la o parte pe cititorii obişnuiţi, să public până în 2018 un fel de carte-dosar, sau cum o fi, cu povestea aceasta. În fond, „himerismul” este una dintre poveştile literare postdecembriste, cu aspiraţia de includere a lumii de dincolo de graniţe, cu obsesia pentru boală şi ştiinţă, cu agitaţia globalistă (pe care a anticipat-o), cu întreaga problematică a identităţii care a devenit, recent, foarte acută peste tot, în fine, cu intenţia contestatară faţă de dominaţia postmodernistă. Sunt mulţumit nu neapărat de cum a fost primit (mai bine sau mai rău, cu interes sau cu indiferenţă, în stilul nostru românesc amestecat, nu mai contează), ci mai mult de ceea ce a însemnat acest concept pentru mine, dar şi pentru nu puţini autori care au găsit în el răspunsuri la propriile lor căutări teoretice. Îmi este limpede că „himerismul” mi-a schimbat viaţa şi acesta este un argument că literatura şi scrisul, dacă nu schimbă istoria, modifică lucrurile în planul vieţii individuale. Fără ideea călătoriei imaginare ca posibilitate de scăpare din îngrădirile eului biografist şi provincialist (soluţie prezentă chiar în poemele din 1988, pe care Ana Blandiana le-a prezentat atunci cu mare entuziasm în „Familia”), nu aş fi călătorit nici măcar atât cât am reuşit, pentru că, în timp, sub imboldul „febrei himeriste” şi al teoretizărilor din primul manifest din 1998, am încercat să merg pe urmele personajului meu, Himerus Alter. Aşa se face că am ajuns în unele locuri din Europa prin care „trecuse” şi el, imaginaţia şi realitatea amestecându-se într-un fel magic în nişte întâmplări adesea incredibile, cum ar fi aceea cu singurul chinez pe care l-am cunoscut personal, undeva prin Germania, care era chiar din singurul oraş din China pe care personajul meu îl „vizitase” în poeme: Xiamen. Deşi au existat în timp nu puţine reacţii entuziaste la această primă propunere teoretică de ieşire de sub umbrela postmodernismului şi chiar câteva ieşiri în spaţiul european, poeţii nu au aderat neapărat declarativ la ea. E nevoie de timp, cred, pentru ca lumea noastră literară să asimileze orice fel de insurgenţă. Există, totuşi, astăzi destui autori suficient de oneşti care se raportează la ea, adică fac referinţele cuvenite şi îi recunosc influenţa, ca să nu mai spun despre multele reacţii eseistice favorabile care au apărut până acum. În fine, deşi ar fi de aşteptat încă istoricul literar şi cercetătorul onest care să aşeze „himerismul” la locul pe care îl merită, pot spune că sunt mulţumit că această „invenţie” a oferit măcar ideea de trăire „live” a propriei poezii, care dublează viaţa emoţională, o transformă în trăire autentică.

Cum vedeţi literatura noastră de azi comparativ cu aceea din anul debutului dvs.?

O văd mai puţin dornică să demonstreze ceva în ordine etică, morală, literar-ideologică sau politică, aşa cum era aceea din perioada începuturilor mele. O văd mai matură. Resemnată cumva şi retrasă în „pătrăţica ei literară”, dar lucidă. Ceea ce este şi bine, şi rău. Bine, pentru că scrisul autentic nu trebuie să ţină cont de mode şi trenduri. Rău, pentru că fără public, fără interesul cititorilor, literatura riscă să se mortifice, să devină o activitate de nişă, să se transforme într-un domeniu elitist, ceea ce nici un scriitor nu cred că îşi doreşte. De asemenea, mi se pare că scriitorii tineri de azi nu mai fac un capăt de ţară, ca să spun aşa, din faptul că sunt poeţi sau scriitori, că au ocupaţia aceasta a scrisului, iar eu îi admir pentru asta. Literatura şi scrisul au căpătat, datorită lor, naturaleţea şi firescul pe care le merită, iar modul lor de a se raporta la literatură aduce un plus de profesionalism condiţiei de scriitor, o despovărează de sentimentalisme inutile, o aduce în spaţiul culturii fără ornamente socio-ideologice.

Familia Baghiu prinde conturul unei dinastii literare: tatăl dvs., deşi om simplu, a scris cu mult talent amintiri din vremea prizonieratului sovietic, pe care chiar le-aţi publicat dvs. postum, iar de curând şi fiul dvs., Ştefan, a intrat în lumea auctorială. Cum vă simţiţi în această companie?

Mă simt binecuvântat. Acest fir al scrisului care s-a transmis în familia noastră de-a lungul a trei generaţii este un dar minunat primit de la Dumnezeu, iar eu mă consider privilegiat datorită lui. Cum aş putea să fiu altfel când prin tatăl meu, Vasile Gh. Baghiu, pot să găsesc în trecut un punct de sprijin pentru tot ce trăiesc azi, iar prin fiul meu, Ştefan Baghiu, pot să mă gândesc cu optimism la viitor? Aceasta este de fapt o altă poveste minunată care capătă sens pentru mine. Fără vorbe mari, este povestea unei familii care a răzbit, prin recursul la memorie şi prin scris, în nişte vremuri potrivnice. Este mica victorie pe care o familie obişnuită a dobândit-o împotriva unui sistem care nu a încetat, din 1944 încoace, să ne calce în picioare.

Este bine ca scriitorii să se implice în viaţa politică?

Nu se poate generaliza. Fiecare scriitor este liber, evident, să se implice sau nu în problemele politice şi cred că nu este cazul să judecăm în termeni de bine şi rău atitudinea în raport cu politicul. Dacă avem însă în vedere că un scriitor încearcă de fapt prin scrisul său să înţeleagă lumea din jur, atunci implicarea poate deveni benefică pentru toţi. Pentru că în politică e mereu nevoie de oameni de carte. Mai ales în zilele noastre, când scena politică se umple, din păcate, de personaje fără cultură şi fără educaţie. Personal, am participat în anii ‘90 la proiectele Alianţei Civice de refacere a societăţii civile, dar astăzi lucrurile s-au schimbat, iar implicarea poate fi la fel de bună şi prin rămânerea la masa de scris, un fel de rezistenţă prin cultură care, în mod ciudat, capătă sens propriu parcă mai mult acum decât altădată. În fine, depinde de fiecare.

Ştiu că vă place foarte mult să călătoriţi. Vă mai atrage această idee într-o lume tot mai ameninţată de terorism?

Am şi eu fricile mele, iar atunci când călătoresc mă gândesc, fireşte, şi la toate aceste ameninţări mai noi. Mă las însă în voia lui Dumnezeu, îmi spun rugăciunea şi merg mai departe. Dorinţa de a cunoaşte lumea este mai puternică decât frica. Aşa se face că aproape nu a trecut nici un an în ultimii 15 fără să ies din spaţiul nostru românesc, ceea ce m-a îmbogăţit sufleteşte, m-a făcut să mă simt chiar un cetăţean al acestei lumi. Îmi place să călătoresc şi prin ţară, pentru că este o ocazie unică nu numai de a cunoaşte locurile minunate pe care le avem, aşezări omeneşti pline de farmec şi peisaje care uimesc şi încântă prin frumuseţe, dar mai ales de a cunoaşte mai bine cum suntem noi, românii. Trec peste teamă şi îmi văd de drum.

Rădăcinile vă sunt în comuna Borleşti, judeţul Neamţ, pe raza căreia se află şi vechea vatră monahală Nechit. A avut vreo influenţă asupra devenirii dvs. acest lucru? Cum vă raportaţi la valorile Ortodoxiei?

Trebuie să mărturisesc că în copilărie şi adolescenţă nu am fost o persoană foarte religioasă. Eram chiar atras de marxism (nu de comunism, totuşi, pe care îl simţeam duşmănos şi criminal!), aşa că vizitele la mănăstiri şi mersul la biserică nu erau între preocupările mele principale. Am trecut şi eu, ca toţi copiii din sat, pe la Mănăstirea Nechit, fiind acolo aproape, dar totul a avut mai degrabă o valoare turistică, trebuie să spun asta cu toată sinceritatea. Interesul meu mergea în alte direcţii, chiar dacă mama ne oferea un exemplu bun şi sănătos cu mersul ei la biserică în fiecare duminică, fără însă să ne preseze sau să ne oblige în vreun fel, ceea ce mi se pare şi acum o calitate a ei şi o dovadă de înţelepciune şi echilibru. Acelea au fost însă nişte înclinaţii şi preocupări intelectuale care mi-au trecut imediat, ca o gripă pot spune, după ce am intrat, la 18 ani, ca asistent medical, să îngrijesc bolnavi de tuberculoză, la Sanatoriul Bisericani, dar şi după ce m-am căsătorit şi au venit pe lume copiii. Mi-am dat seama deodată că există în jurul nostru oameni care depind de noi, familia, copiii, dar, în situaţia mea de atunci, chiar şi oamenii bolnavi aflaţi la limita dintre viaţă şi moarte pe care îi îngrijeam. Am înţeles că nu se poate trăi la întâmplare, că modul nostru greşit de viaţă se poate răsfrânge negativ asupra celor dragi şi că purtăm răspunderea faţă de fericirea sau nefericirea lor. Partea bună este că la vreo doi sau trei ani după Revoluţie, am avut pur şi simplu revelaţia lui Dumnezeu, când am simţit cum în urma unei rugăciuni stăruitoare o forţă nevăzută m-a ridicat din impasul sufletesc în care mă aflam şi m-a scos la lumină. De atunci, lucrurile s-au schimbat în viaţa mea şi toate rătăcirile cultural-intelectuale ale tinereţii, pe care nu mi le reneg, totuşi, considerându-le o etapă necesară în dezvoltarea mea, au rămas nişte amintiri. Aşa că astăzi valorile credinţei şi ale Ortodoxiei, despre care mă întrebaţi, îmi sunt mai aproape, iar uneori, în ultimul timp, m-am aflat în situaţia de a le lua apărarea (inclusiv pe facebook) faţă de un fel de ofensivă agresivă a noilor politici care animă şi răscolesc ţări şi culturi, lumea întreagă.

În timpul burselor literare obţinute în străinătate aţi legat prietenii cu scriitori din alte ţări? Ce observaţi diferit în mentalitatea lor faţă de cea a scriitorilor de la noi?

Mi se pare că sunt mai relaxaţi în felul în care se raportează la ocupaţia scrisului şi îşi reprimă puseele de invidie (omenească) pe care ar putea să le aibă în legătură cu succesul confraţilor. Mai mult, chiar dacă au dispute şi polemici, se ajută între ei, se promovează unii pe alţii. Nu spun că acest comportament nu există şi la noi, dar dominant aici parcă este, totuşi, din păcate, individualismul. Totul ţine de un anumit tip de educaţie pe care cultura occidentală l-a adoptat în sute de ani. Apoi, mi s-a părut că a fi scriitor în Occident este un lucru de mare onoare şi respectat cum se cuvine. Iar aceasta se întâmplă poate şi pentru că scriitorii îi respectă pe cititori, nu se consideră superiori şi au o atitudine modestă în apariţiile publice şi în comunicarea cu ei. Aroganţa unora dintre confraţii noştri, manifestată chiar la întâlnirile pe care le au în şcoli cu elevii, taie cheful de dialog şi îndepărtează oamenii de bună credinţă de literatura română, de evenimentele cu scriitori români.

Când oamenii din afara mediului artistic află că sunteţi scriitor ce întrebări vă pun cel mai adesea?

Dacă munca scrisului este rentabilă financiar, dacă am la îndemână vreun exemplar din cărţile mele ca să li-l ofer (gratis, se înţelege, pentru că este onoarea ta ca scriitor dacă se interesează cineva de cartea ta şi nu altfel, să fie limpede...), dacă scriu noaptea sau ziua, dacă inspiraţia îmi vine la întâmplare sau planificat, dacă scriu de mână sau la computer, dacă mă inspir din situaţii de viaţă sau inventez tot ce scriu, dacă familia mă înţelege şi mă sprijină în munca mea, dacă scriu pentru faimă sau de amorul artei, dacă nu îmi este greu să scriu având şi două slujbe pe deasupra, dacă scrisul este o profesie sau un hobby. Şi încă alte lucruri, uneori amuzante şi aiuritoare, alteori pline de înţeles şi racordate la realitate. Întocmai cum sunt oamenii.

Experiențe de viață, planuri de scris

Vasile Baghiu este unul dintre reprezentanţii importanţi ai generaţiei literare nouăzeciste. Născut în 1965, în Borleşti, Neamţ, este cunoscut ca inventator al îhimerismului”, concept şi manifest care propune o direcţie nouă în poezie şi despărţirea de paradigma postmodernistă. A fost jurnalist, redactor, realizator tv, dar şi asistent medical la un sanatoriu TBC, experienţe care i-au influenţat scrisul. În prezent, trăieşte la Piatra Neamţ, este psiholog în serviciul public de promovarea sănătăţii şi profesor la Şcoala Postliceală Sanitară, este căsătorit şi are doi copii. A debutat cu poeme în 1983, în revista Ateneu, iar editorial în 1994, cu volumul de poezie Gustul înstrăinării, la Editura Timpul din Iaşi. În 1998, a publicat la Editura Axa volumul Prizonier în URSS, scris de tatăl său, Vasile Gh. Baghiu (1922-1974), în anii â50, imediat după întoarcerea din prizonieratul sovietic. Autor al mai multor volume de poezie şi proză, între care Rătăcirile doamnei Bovary (poeme, Ed. Eminescu, 1996), Febra (Ed. Panteon, 1996), Maniera (poeme, Ed. Pontica, 1998), Fantoma sanatoriului (Ed. Vinea, 2001), Himerus Alter în Rheinland  (Ed. Vinea, 2003), Punctul de plecare (povestiri, Ed. Compania, 2004), Ospiciul (roman, Ed. Vinea, 2006), Cât de departe am mers (Ed. Limes, 2008), Depresie (poeme, Ed. Limes, 2012), Planuri de viaţă (roman, Ed. Polirom, 2012), Fericire sub limite (roman, Ed. Charmides, 2014). Este inclus în antologia O panoramă critică a poeziei româneşti din secolul al XX-lea de Marin Mincu. A primit Premiul Aurel Dumitraşcu (1994), Premiul revistei Poesis (1995), Premiul filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor (2007) şi Premiul Liviu Rebreanu (2012). Numeroase poeme pe care le-a scris în limba engleză i-au apărut în reviste şi antologii din Marea Britanie, Statele Unite, Canada şi Noua Zeelandă. A obţinut câteva burse îwriters-in-residence” în Germania, Scoţia, Elveţia şi Austria şi este inclus cu traduceri din creaţia sa în antologii şi reviste din diferite spaţii culturale.