Artă:Fotografie și adevăr

Digitalizarea imaginii și fragmentarismul par să fi privat arta fotografică de expresivitatea umană, înlocuind-o cu expresivitatea monotonă a mașinii sau a mulajului. Arta fotografică recentă, contaminată de duhul reclamei, nu mai surprinde suflete, ci figuri, șarade, iluzionisme și măști, țipete, dar nu și problematici existențiale, orice, numai nu esența umanului. Dar aceasta abunda pe clișeele primelor decenii ale artei fotografiei. Ce să se fi întâmplat?
Aceste întrebări mi le-am pus în urma vizionării documentarului lui Wim Wenders și Juliano Ribeiro Salgado, „Sarea pământului”, despre viața și opera fotografului brazilian Sebastião Salgado (n. 1944). Căci arta fotografiei nu necesită doar tehnică și simț estetic, ci și caracter, ba chiar eroism. Pentru că, dintre toți artiștii vizuali, fotograful este cel care se aruncă cel mai mult în focul realității imediate, iar talentul lui se măsoară prin capacitatea de surprindere a acestui foc. Dar asta e valabil la fotografia de reportaj, mi se va spune, nu și în peisagistică sau în portret. Ba da, demonstrează Sebastião Salgado, care știe să surprindă la fel de bine „focul” unui chip sau al unui peisaj, pentru că are puterea și temeritatea să empatizeze la fel de bine cu un muncitor din furnicarul infernal al unei mine de aur, cu un copil african extenuat de vântul deșertului, dar și cu o morsă răsfățându-se între ghețurile arctice. „Am adormit odată lângă doi lei de mare în Galapagos”, își povestește Salgado aventurile cu camera în mână, care l-au învățat să se împrietenească cu o balenă, ce ar fi putut oricând să-i spulbere cu coada mica ambar­cațiune, dar nu a făcut-o, și să fie politicos cu triburile de gorile, pentru a fi acceptat în intimitatea lor.
„Dacă o fotografie nu este destul de bună, înseamnă că nu ești suficient de aproape”, spunea un mare fotograf al secolului XX. Nicăieri nu am văzut elefanți care să aibă grația și diafanitatea din clișeele lui Salgado; nicăieri turmele de bivoli africani nu își reverberează sinuozitățile coarnelor în lumină, cu muzicalitatea din cadrele fotografului brazilian, care știe să transforme greul pământului în simfonie a aerului. Orice animal te acceptă lângă el, trebuie doar să îl respecți, ne învață temerarul explorator. O iubire atotcuprinzătoare, ce nu cunoaște frica și îmbrățișează deopotrivă oameni și animale, solitudini și aglomerări de suflete, destine fericite și tragedii, îi deschide fereastra spre intimitatea generativă din spatele vizibilului. Puțini fotografi reușesc acest lucru, și mai puțini îl obțin în toate genurile abordate, de la peisaj la reportajul de război sau al muncii, așa cum o face Sebastião Salgado. O smerenie înnăscută îl face să nu se situeze niciodată deasupra subiectului, ajutându-l să vadă esențe și frumuseți pe care multe genii ale imaginii le-au ratat. Descoperind prin fotografie adevărul.
„Suferința pe care am văzut-o m-a schimbat.” Refuzând calea ușoară a fotografiei comerciale, dar și stratagema (folosită de destui regizori, jurnaliști, fotografi) de a profita creativ de durerile altora, Salgado revine iarăși și iarăși în universurile de suferință investigate, petrece luni și ani întregi în tabere de refugiați din Nigeria, Etiopia, Mali ori printre muncitori din mediile cele mai neprielnice, pentru a descoperi peste tot demnitatea, emoția, viața, care - ne arată cadrele sale - supraviețuiesc și celor mai teribile tragedii. Învăluiți în poeme ale luminii (căci lumina fotografului nu i-o poate lua nimeni), surghiuniții săi devin icoană.