Avva Iosif Hazzaya, un autor isihast mai puțin cunoscut

Lucrarea „Avva Iosif Hazzaya, văzătorul de Dumnezeu” este una cu totul aparte și a apărut zilele acestea în cadrul seriei Philocalica Syriaca, la Editura Sf. Nectarie, într-o serie ce are în pregătire titluri definitorii pentru creștinismul oriental, precum „Istoria Bisericii Orientale” (Raymond Le Coz), „Cartea curăției” (Ishodenah De Basra), „Cartea treptelor”, „Despre isihie”, „Tâlcuire la Avva Isaia” (Dadisho Qatraya), „Despre desăvârșire” (Sahdona Martyrius). Primul volum din acest plan editorial îndrăzneț, dar necesar ni-l aduce mai aproape pe Avva Iosif Hazzaya, văzătorul de Dumnezeu, cu o seamă a scrierilor sale duhovnicești.

Conștient de faptul că Avva Iosif este mai degrabă necunoscut cititorului de carte religioasă din România, ierom. Agapie Corbu realizează un amplu studiu introductiv, precum și note critice, intertextuale, stabilind și reperele bio-bibliografice necesare pentru un eventual studiu viitor mai aprofundat asupra teologiei Avvei Iosif Hazzaya. Totodată, sunt semnalate încă din start și dificultățile ridicate de traducerea unui text care provine dintr-o cultură cu totul diferită în raport cu cea europeană; de altfel, poate ar fi bine de amintit că scrierile părintelui sunt traduse pentru prima dată în limba română, chiar dacă în Occident viața sa și împlinirile acesteia sunt cunoscute de mai bine de un secol, mai precis încă din 1910.

Volumul de față vede lumina tiparului și din constatarea faptului că spiritualitatea Bisericii Siriene este fie deficitară, fie deformată; apoi, cum toate faptele bune pleacă dintr-un act concret, aflat la Eremo în Alpii elvețieni, ierom. Agapie Corbu primește din partea teologului Gabriel Bunge (semnatar printre alte studii și al cărții „Akedia Plictiseala și terapia ei după Avva Evagrie Ponticul”) un volum din „Patrologia Orientalis” - aici îl descoperă pe Avva Iosif, văzătorul de Dumnezeu.

Informațiile ce pot întregi un portret al Avvei Iosif sunt mai degrabă lacunare, însă cunoaștem că este de origine persană, născut în Nemroud, undeva între anii 710-713, continuând așadar mesajul Sfântului Efrem Sirul ori al Sfântului Isaac. Cu o viață demnă de așezat într-o formulă romanescă (ajunge prizonier, este vândut de două ori ca slugă, se află apoi în familia unui creștin care îl determină să primească botezul - după ani, va ajunge să conducă Mănăstirea Mar Basima din Qardou, apoi Mănăstirea Mar Rabban Bokhtisho ș.a.m.d.), o viață exemplară, cu multe și aspre nevoințe, Avva Iosif devine un reper în timp și dincolo de acesta. Mesajul său hristocentric este construit de-a lungul a peste 1.900 de lucrări - cifra pare exagerată, mai ales deoarece din toate acestea nu au mai rămas posterității decât circa zece. Totuși, se cunoaște din mai multe surse că scrierile Avvei Iosif au fost extrem de numeroase, marea particularitate a limbajului său fiind aceea a unui lirism deosebit de expresiv, dar și unele finalități didactice, chiar dacă scrisu-i nu păcătuiește prin rigiditate ori schematizare excesivă. Datele biografice ne parvin prin două lucrări de o importanță capitală - „Cartea curăției” - o culegere de 140 de biografii ascetice, figuri monahale din istoria Bisericii Asiriene, și „Nomocanonul” Mitropolitului Abdisho de Nisibis.

Dintr-o smerenie ce caracterizează spiritele înalte, Avva Iosif Hazzaya l-a arătat pe fratele său trupesc (devenit, la rându-i, monah) ca fiind autorul lucrărilor. În fapt, Biserica pe care o reprezintă e Biserica lui Hristos, chiar dacă Biserica Asiriană a Răsăritului a cunoscut de-a lungul timpului mai multe denumiri. Cu toate acestea, rămâne de amintit faptul că avem de-a face cu o biserică apostolică, prin Sfântul Apostol Toma, cel căruia sorții i-au arătat că trebuie să meargă în Imperiul Persan (ne aducem aminte că îl trimite în Edessa pe ucenicul său Tadeu, care îl vindecă pe Regele Abgar). Toate acestea, dimpreună, formează un context fără de care, probabil, valoarea cărții de față nu este întregită în ochii cititorului practicant, căci, să ne înțelegem, odată cu lectura realizezi că mesajul părintelui este unul ascensional, triadologic și pnevmatologic.

Cele zece texte care formează discursul teologic presupun referințe recurente la Sfânta Scriptură, o intrinsecă teologie a lacrimilor, dar și ascultarea, ca virtute în afara căreia experierea lui Dumnezeu nu poate avea loc. Dintre toate, cel mai important text este „Epistola despre etapele vieții monahale”, dar toată această pregustare, arătare-a-Chipului-dintâi în volum, presupune și harisma discernământului, oferind calea veridică spre mântuire. În mijlocul tuturor acestora se află, așadar, nevoința, rugăciunea și realitatea transmundană a lui Iisus: „Când un vas de pământ a fost, în sfârșit, modelat, dacă nu este ars în foc, iar tu torni în el apă, vasul se strică. Dar dacă a fost pătruns în întregime de căldura focului, poți să verși în el tot ce vrei, fie apă, fie vin, fie untdelemn, iar vasul nu se va strica. La fel stau lucrurile și cu trupul”. Întreaga carte e mărturia unui părinte care poate fi așezat la mare cinste, în rând cu tradiția isihastă a lui Evagrie Ponticul, a Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Grigorie Palama.