Basmul ființei la Constantin Noica

Basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte a fost cules de Petre Ispirescu în 1862. Basmul ființei și „tinerețe fără bătrânețe”, interpretarea filosofică a basmului, a fost scrisă de Constantin Noica în 1978. Recitirea lui, prin ochii lui Noica, valorizează o profunzime filozofică cu mult peste ce ai aștepta de la un basm popular.

Constantin Noica s-a născut în 1909, în județul Teleorman, acea pădure nebună (deli orman) pe care o creditează drept loc de naștere al basmului Tinerețe fără bătrânețe. A făcut parte din Generația interbelică, o grupare de tineri intelectuali care și-au propus să depășească „minoratul cultural” al unei țări întârziate pe scena Istoriei Occidentale, unde abia intrase de câteva decenii, dacă punem la socoteală domnia lui Carol I ca rege (1881-1914). Ei au avut șansa unei Românii întregite și pline de speranță, acea speranță care te ajută să iei totul de la zero. Ca și prietenii săi - Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, alături de care frecventa societatea culturală Criterion în anii ’30, Noica a studiat filozofia. Sub influen­ța magistrului lor - Nae Ionescu, acești tineri promițători au fost atrași către Mișcarea Legio­nară. Noica nu a aderat formal la Mișcare, dar a publicat articole care îi sprijineau ideologia (în revistele Adsum, Buna Vestire, 1940).

S-a căsătorit, în 1934, cu o tânără britanică trăitoare în Sinaia. Au avut doi copii: Răzvan, viitorul monah Rafail Noica (n. 1942), şi Dina (n. 1944). În timpul războiului, deși a studiat la Paris și Berlin, Noica s-a întors în România. Avea totuși o familie aici. Dar sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și abandonarea României în mâinile Uniunii Sovietice (Ialta, octombrie 1944) erau începutul unei lungi suferințe ontologice. Trecut pe „lista neagră” a noii orânduiri, Noica a hotărât să își salveze familia din calea neajunsurilor și a privațiu­nilor care se iveau la orizont. A divorțat de soție și a trimis-o în Anglia, alături de copii. Din 1948, i s-a impus domiciliu forțat la Câmpulung Muscel. Acolo a organizat conferințe private, la care participau intelectualii ce vor fi adunați și încarcerați peste un deceniu în „Lotul Noica-Pillat”, „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Printre ei se număra și Nicolae Steinhardt. Astfel, în 1958, Noica a fost arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea întregii averi, pentru „uneltire contra ordinii sociale”.

La ieșirea din închisoare (1964), Constantin Noica devenise monahul laic pentru care „coborârea în infern poate fi suportată, dacă paradisul culturii e cu putinţă” (Jurnalul de la Păltiniș). Poate a fost un drum similar cu cel al prietenului Steinhardt, devenit monah oficial în 1980, la Mănăstirea Rohia. În România ceaușistă, sub acest cer al culturii se desăvârșește idealul filozofului Constantin Noica, căutătorul de tineri talentați și valoroși, pe care îi va îndruma, la Păltiniș, între anii 1975 şi 1987. În acea perioadă i se vor publica, printre alte cărți: Sentimentul românesc al ființei (1978), Șase maladii ale spiritului contemporan (1978), Cuvânt împreună despre rostirea românească (1987) și Devenirea întru ființă (1981), unde incorporează Cercul metafizic, un studiu din 1950, sub numele Tratat de ontologie. Constantin Noica pleca în lumea Ființei (cu F mare) în decembrie 1987.

După această introducere, văd că drumul eseului meu cere mai multe opriri, de vreme ce vorbesc despre Basmul ființei și „tinerețe fără bătrânețe” în viziunea lui Constantin Noica, dar nu numai a lui. Cuvântul ființă, cu f mic, apare peste tot în interpretarea basmului. Trebuia să mă lămuresc ce înțelege Noica prin acest cuvânt, înainte să recitesc basmul prin ochii marelui filozof român.

Un model ontologic propriu

Republicată în 1998, Devenirea întru ființă aduce laolaltă mai multe lucrări din trecut. Aici speram să găsesc esența filozofiei lui Constantin Noica, respectiv definiția ultimă a ființei. Acest filozof a construit un model ontologic propriu, adică un sistem filozofic care își dorește să explice existența (întrebarea e de ce?, nu cum?), nu doar existența omului, ci a tot ce este. Modelul lui Noica pare de inspi­ra­­ție trinitară, dar, de fapt, inspirația este pla­tonic-kantian-hegeliană. Propune o relație între trei termeni: individual - determinații - general (I--D-- G). Pe scurt, relația ar suna așa: „Un individual ale cărui determinații se con­vertesc în cele ale generalului”. Noica explică fiecare termen și analizează relațiile dintre aceștia în Tratatul de ontologie (Partea a II-a a Devenirii întru ființă).

Îndrăznind să schematizez modelul propus de Constantin Noica, aș spune că individualul (I) este insul obișnuit (așa cum îl numește Noica, nu persoana), orice vietate sau lucru. Determinațiile (D) sunt de două feluri: au o ramură care coboară către individual (deter­minații „de realitate”), cum ar fi expresia, caracteristicile insului, vietății, lucrului, și altă ramură care urcă spre general (determinații „de idealitate”), cum ar fi expresia unei limbi, expresia vieții, a naturii, a rațiunii (Logos). Și astfel ajungem la categoria „superioară”, către care tinde individualul, anume generalul (G). Aici discuția se complică, pentru că Noica vrea să lase deoparte „generalul de tip absolut”, care „a fost părăsit de gândirea modernă”, anume pe Dumnezeu. Și atunci rămânem cu alte reprezentări ale generalului, cele ale filozofiei tradiționale - viața, cosmosul, natura, rațiunea, limba, din care Noica deosebește manifestări mai vii și mai „mlădiate” - entități și suflări. Exemple de suflări: spiritul limbii, spiritul unei clase (de elevi), al unei comunități etc. Entitățile vor fi și ele împărțite în două categorii: entități abstracte - numărul în matematică, codul în genetică și biologie, structurile chimiei etc., și universaluri concrete -geniile și arheii, termen preluat din opera unui geniu românesc adesea evocat de Noica - Mihai Eminescu.

Câteva impresii despre relația lui Noica cu credința creștină

În cartea dedicată ființei (Devenirea întru ființă), chiar dacă își propune să lase la o parte teza teologică în Tratatul de ontologie, filozoful spune: „În religie, modelul (ontologic, n.n.) a căpătat saturaţie: individualul, sub ipostaza întrupării, a căpătat concreţiune isto­rică, ba chiar, cu determinaţiile sale umane, o semnificaţie ontologică deplină. Căci fiinţa divină realizează şi ea modelul, ca fiinţă, sau este ea însăşi modelul, cel puţin pentru credincioşii ei.” Noica nu Îl men­țio­nează pe Hristos, Logosul Divin, sau a Doua Persoană a Sfintei Treimi, cum este numit în dogmatica ortodoxă și creștină, în general. Cuvântul Dumnezeu abia dacă apare de două ori, și atunci ca un produs al gândirii medievale, sau ca o negație. „Acum ştim ce în­seamnă este: nu înseamnă Dumnezeu este, lumea este, ceva este; nici măcar totul este; ci înseamnă o subiectivitate (sinea) înţeleasă ca obiectivitate.”

Noica vorbește despre Dumnezeu fără să Îl numească, sau inventând alte nume, concepte, sisteme filozofice pentru El. M-am întrebat: este o frică de reducționism, de a contamina filozofia cu teologie, sabotându-i astfel autonomia în lumea științelor umaniste? Este o autocenzură specifică epocii ’70-’80, când lui Noica i-au fost publicate mai multe cărți? În anii ’80, cenzura nu mai exista de iure, dar continuă de facto. Până la urmă, nici Ana Blandiana nu Îl numește în minunatele ei poezii, deși vorbeşte despre El (vezi Psalm, Cel viu etc.). În unele paragrafe scrise de Noica, cititorul de azi ar putea detecta și limba de lemn a epocii („de aur”), trimițând la dialectica lui Hegel, cultivată de Marx și Engels: „Dialectica va fi ultima treaptă a devenirii întru fiinţă, cea în care raţiunea umană tinde să obţină calea către raţiunea însăşi.” Care ar fi rațiunea însăși, dacă nu Logosul (Hristos)? Sau, în altă parte: „Absolutul raţiunii poate fi la rândul său realizat în chip absolut; nu înăuntrul unei singure existenţe individuale, nici înăuntrul unei comunităţi istorice, ci înăuntrul umanului însuşi: este modalitatea religiei în trecut, astăzi, conştiinţa solida­rităţii planetare”. Mai degrabă cred că astfel de pasaje au fost injectate intenționat cu un limbaj agreat de cenzorii comuniști. Era agnosticismul sau panteismul lui Noica doar o mască? Sau doar o convenție activată de studiul filozofiei? Până la urmă, filozofia era calea pe care și-o asumase până la capăt: „O filozofie, oricât de temeinic ar fi făcută, dacă nu ajunge să-ţi schimbe fiinţa din rărunchi, este o filozofie făcută degeaba. În schimb, o filozofie în urma căreia spiritul pătrunde în carne, omul devenind pe de-a-ntregul o stare de spirit, este singura formă de înnobilare a fiinţei umane.” „Actul de cunoaştere filozofică vrea să fie de instituire în sânul lumii. Vrea să ducă dincolo de îngrădire, la fiinţă” (din Devenirea întru ființă). O astfel de filozofie, angajată în desăvârșirea omului și afirmarea ființei, pare o teologie care își ocultează subiectul.