C Ă R Ţ I L E P E M A S Ă: Non multa sed multum

Cărţile pe care Vasile Szolga le-a scris până acum, fie pentru adulţi, fie pentru copii, cuprind, în majoritate, povestiri scurte, concentrate, cu valoare etic-morală, în care o fiinţă obişnuită, un obiect banal ori o faptă comună capătă valori semnificative, devenind prilej de meditaţie asupra vieţii, cu ale ei faţete comic-hilare, tragice ori paradoxale. În lumea grăbită de azi, textele de mici dimensiuni dar cu un miez de impact rapid par a fi ceea ce se aşteaptă, iar autorul s-a oprit la acest tipar pentru a spune mult în cuvinte puţine. Nu altfel e construită noua sa carte, Cerul într-un bob de rouă (Editura Rawexcoms, 2017), cu parfum de haiku şi culoare de smarald, prin care lumea se vede puţin altfel, mai plină de mister, de provocări, chiar de poezie. În mai puţin de 100 de pagini, sunt zugrăvite succint, cu nerv şi siguranţă, o mare varietate de medii sociale, de tipologii, de experienţe reale sau imaginare. Povestirile de aici ne captează atenţia, curiozitatea prin acest puzzle de situaţii, eroi şi idei, cărora le putem descoperi noi valenţe umane şi artistice. Vasile Szolga scrie cu plăcere, entuziasmându-se când observă neobişnuitul, nefirescul, extraordinarul acolo unde alţii nu văd nimic. Naraţiunea sa nu mizează pe efectul şocant, ci e ghidată cu fineţe spre un echilibru estetic, cu un final deschis, de proză modernă, lăsându-i cititorului libertatea de fantazare, de rezolvare. Din fiecare povestire se poate extrage o concluzie, o morală, însă autorul nu face morală; aceasta e dincolo de text. Şi tot dincolo de text e sugerată, pe linia maeştrilor de gen, o lume fantasmatică, a apariţiilor şi dispariţiilor spectrale, a translărilor şi intersectărilor de planuri temporale, la graniţa dintre real şi ireal, dintre palpabil şi evanescent. Aspectul halucinatoriu al lucrurilor apare ca o constantă fascinantă căreia îi sunt dedicate cele mai multe povestiri, acestea fiind şi cele mai reuşite, canonic.

O atmosferă obişnuită, fără nimic suspect, suferă dintr-odată o mutaţie în plan fantastic, cu personajele aferente, stranii. În textul „Autopsierul”, un ins ciudat (cum altfel, la o aşa meserie), care „se ocupa de morţi cu plăcere” (ironia de rigoare pentru suportabilitate), părând că nu îmbătrâneşte, depăşise demult vremea pensionării. Când se vede pensionat, părăseşte morga abătut, după care dispare, descoperindu-se în locul unde a întârziat puţin, miraculos, o grămăjoară de cenuşă (sugerându-se autocombustia). Alt personaj, Bătrânul, din proza cu acelaşi nume, este un ins straniu, care apare dintr-un timp trecut şi dispare într-un prezent neverosimil. În „Fapt divers”, un tânăr îşi regăseşte iubita din liceu, îşi vorbesc, se iubesc, dar a doua zi el află din ziar că ea murise cu două zile înainte de întâlnirea lor, în urma unui accident. Aceeaşi transgresie temporală găsim şi în „Laura”, unde o tânără cu acest nume conversează şi bea whisky cu eroul întâmplării, care nu-şi ascunde perplexitatea când i se spune că în acel hotel nu a existat nimeni înregistrat sub acel nume. În „Minulescu”, amprenta energetică a poetului apare în casa-muzeu, când se întâmplă să vină un vizitator singuratic, ce aşteaptă parcă un semn de la spiritul locului. El se arată însă doar celor pregătiţi pentru acest act suprarealist. Subiectele par să vină singure din contingent spre scriitorul care le oferă o şansă nouă, de a spune altceva, de a fi altcumva de cum par la prima vedere. Există povestiri tragicomice prin ipostazele unor personaje aflate pe diferite trepte ale scării sociale, dar cu metehne asemănătoare camuflate sub ipocrizie, false pudori etc. Autorul le schiţează comportamentul, le redă mimica, vorbirea, atras de un anume pitoresc al lor, fără a-i eticheta, dimpotrivă, îi abordează cu multă înţelegere umană, în special faţă de cei ilustrând atât de al nostru râsu'-plânsu'.

Multe texte s-au născut din experienţa directă a autorului, aflat uneori în postura unui om uimit şi buimăcit de evenimente al căror sens îi scapă, pe turnanta unui umor involuntar. Acest tip de situaţie apare în „La loviluţie”, unde spaima şi pregătirile în faţa unui atac al teroriştilor, în decembrie '89, devin comice din perspectiva de azi. Nu ştim cât timp îi ia lui Vasile Szolga să scrie aceste mici bijuterii, poate le prelucrează îndelung, poate îi ies din prima, repede şi bine, dar ele palpită de viaţă adevărată, de viaţa de lângă noi, problematizantă, provocatoare, dar în esenţă având un farmec unic.