C ă r ţ i l e p e m a s ă: Umor sensibil şi cu acte în regulă

Cu material la îndemâna oricui şi cu desă­vârşit curaj al confesiunii jucăuş-provocatoare, Ada Carol exudă o poezie a sincerităţii caline, dar – mare noroc – inteligente. Declaraţie de dependenţă (Ars Docendi, 2015) este un volum cochet, ilustrat antropomorfic spectral ori cu grafică de creion apăsat de Andana Călinescu şi Claudia Popescu. Copertele cu floarea-soarelui efervescentă şi apoi răcorită în verde îi aparţin lui Ştefan Ciobanu. În prefaţă, anglista Monica Pillat evidenţiază umorul liric şi „autocontrolul emoţiei mărturisite” ce protejează vulnerabilitatea alter-egoului poetic. Cartea Adei Carol (Adriana Bulz) ar adăposti „un «eu> de Şeherazadă”, cu discurs „histrionic, jucăuş”.

Există trei cicluri poetice: Ars Amandi, Anamnesis şi Anglo-File. În primul, ritmurile folclorice sunt mixate fermecător cu ingrediente ale vechilor balade europene: „lupt sub o flamură verde ca lacul/ chiar dacă inima mi-e străpunsă cu acul” (Cavalerul dragostei). Declaraţiile de dependenţă erotică sunt şturlubatice pe cât sunt şi fragile abandonuri: „undeva, în colivia pieptului,/ pasărea paradisului aşteaptă,/ cuminte, să fie furată...” (Promisiune). Nu puţine sunt com­paraţiile metaforizante, din fericire, proaspete şi nedublate de alte scheme stilistice: „Rochia se desface în mâinile tale/ ca petalele de lalea în prea multă apă” (Amantul înţărcat). Majoritatea poemelor sunt pur şi simplu îndemnuri năstruşnice sau intense la iubire. Feminitatea delicată este coruptă uneori de ghiduşii ori de alăturări de realităţi incongruente: „Până la urmă m-ai îmbrăţişat şi fără să protestez prea mult/ te-am lăsat să-mi răspunzi la sărutări,/ ca şi când o centralistă distrată/ îmi făcuse legătura cu mine însumi” (ieri).

Fără emoţie, fiinţa din aceste poeme nu ar putea funcţiona. Candoarea şi piruetele amintesc de versurile Magdei Isanos. Complet deconectată de la aparatele sofisticate şi deprimante ale poeziei contemporane în vogă, Declaraţia de dependenţă conservă o stare paradisiacă, o serie de miracole „fireşti”: „Dacă mă gândesc bine, sunt supărată şi totuşi/ nu pot decola din câmpul magnetic al ochilor tăi” (Gravitaţie).

Curajul autoarei ţine de năzbâtii. Un fior senzual străbate toată cartea fără ca măcar o dată să iasă la iveală vreo vulgaritate. Parafrazând înspre alte înţelesuri, mai puţin dorice, formula lui Schiller, plutim aici între naiv şi sentimental, cu perspicacitate: „Astăzi la curs erau toţi atenţi foc,/ doar eu îmi aminteam părul de pe pieptul tău” (Rezumat).

Într-un fel de Cuvânt final, poeta mărturiseşte că a scris săgetată de Eros fiind. Ca la orice om inteligent şi cultivat, dependenţa erotică este relativizată din când în când de umor. Mai degrabă năucirea amoroasă este surprinzătoare, căci ea scoate la lumină Nonidentica: „Nu ştiu cine sunt azi/ Dar ieri râdeam, şezând cu tine alături./ Închisă în globul ochiului,/ o amintire mai sclipeşte/ ca refren”.

Economie maximă de cuvinte, mai ales de articole şi lianţi. Luciditatea structurală este un contrapunct la sinceritatea emoţională. O beatitudine fără durată, dar rememorată solar: „the balance of my mind tilted/ towards happiness away from self-pity” (Blue Inquiry şinto late Septemberţ). În 2006, Ada Carol mai publicase un volum de poeme, Duet, împreună cu Otilia Ţena. Interesant şi acel volum, cu tehnică precisă şi tăietură chirurgicală a versurilor sensibile. Noul volum probează rara capacitate de re-invenţie artistică.