Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Călătoria ca dar al vieții

Călătoria ca dar al vieții

Un articol de: Vasile Baghiu - 18 Oct, 2015

Călătoria este unul din darurile minunate ale vieţii, binecuvântat, asemenea dragostei şi poeziei. ­Asemenea credinţei.

Dragostea ne este dată, cum ştim, foarte probabil ca să înţelegem mai bine cine suntem în adevăr, prin oglindirea în ochii dragi, singurul loc unde reflexia este neviciată, iar sufletul se simte acasă. Poezia am primit-o, se pare, pentru a vedea că lucrurile au inimă, că dincolo de ele există ceva mai presus de existenţa pământească trecătoare, că nu suntem făcuţi numai din cariere profesionale, succes social şi dorinţă de putere. Credinţa - e limpede - leagă aceste daruri în felul ei simplu şi puternic, totodată, care topeşte fricile şi temerile, anxietăţile şi depresiile, durerile şi frustrările, ne aduce la un fel de nivel zero al trăirii, acolo unde speranţa se pune în mişcare numai şi numai pentru noi.

Unică şi specială între aceste bucurii şi daruri ale vieţii, călătoria poate oferi şi pentru noi un sens lumii în care trăim. Din stângăcie, neştiinţă şi poate din lăcomie, o facem uneori să devină „traseu turistic”, dar ea ne revelează de fiecare dată, chiar şi aşa, zone necunoscute ale insight-ului, cum spun psihologii, interioare sufleteşti necunoscute până mai ieri. Paradoxal, deşi prin călătorie suntem mânaţi de repere exterioare, ajungem să ne repliem tot în ungherele dinlăuntru.

Mereu mi-am dorit să călătoresc. În parte, în ultimii cinci­sprezece ani, mi s-a împlinit acest vis, dar mă gândesc acum că a trebuit să urmez un traseu neobişnuit pentru a ajunge să respir aerul unor locuri pe care nu credeam că le voi vedea vreodată. Pentru că nu e chiar comun, mă gândesc, să primeşti imboldul de a vedea pe viu locuri ale lumii noastre prin inventarea mai întâi a unei lumi paralele, a unui fel de „second life” al mediilor internautice din zilele noastre. În mod normal, când vrei să călătoreşti, faci un mic plan, îți procuri resursele şi porneşti la drum.

În ceea ce mă priveşte, totul a venit nu în maniera pragmatică în care se planifică excursiile, ci pe filiera poeziei. Poezia a schimbat în mine, încă din adolescenţă, totul. Poezia mi-a schimbat viaţa. Mi-a îngăduit mai întâi să visez, cum spuneam, la călătorii, încă înainte de 1989, apoi am călătorit pe seama poeziei, în imaginar, cât mi-a dorit inima. Himerismul, teoria poetică pe care am pus-o la cale după ce s-a dat drumul la paşapoarte, dar care are rădăcinile chiar în acel timp al izolării şi recluziunii anilor optzeci, nu este în primul rând o născocire intelectuală, ci mai degrabă una profund ontologică. Lipsa libertăţii de circulaţie a persoanelor, cum se spune în limbaj politic, m-a forţat să ajung la ea şi mai ales să o transpun în viaţă.

Aşa se întâmplă că, de ani şi ani, călătoriile imaginare (himeriste) alternează în viaţa mea cu incursiunile la propriu prin lume într-un mod derutant. La acest nivel, poezia se confundă uneori pentru mine atât de bine cu viaţa, încât ideea fascinantă pentru mulţi de poezie trăită îşi poate avea în acest mecanism, pe care l-am experimentat pe viu, o probă lipsită de orice dubii.
Călătoria este poezie trăită, care - se înţelege - nu mai are nevoie neapărat să fie scrisă. Este gratuitatea prin definiţie, gratuitatea pură, stilul de viaţă la care aspirăm mereu, chiar şi cei mai pragmatici dintre noi, fără să reuşim însă să-l atingem cu adevărat. Doar cei mai liberi, cei pentru care nu există calculul zilei de mâine, pentru care clipa e resursa primordială şi unică din care îşi trag substanţa existenţei se pot lipsi de consemnarea emoţiilor. Şi nu pentru că nu ar fi interesaţi să împărtăşească trăirile, ci pentru că sunt atât de departe de orice scop de natură socială, încât uită de raţiunile după care lumea noastră îşi reglează viaţa. Şi în acest înţeles, al nematerialităţii, călătoria este un dar. Un dar dumnezeiesc pentru că include oameni.

Fără posibilitatea de a întâlni şi a cunoaşte oameni pe care ne-o oferă călătoria, aceasta nu ar însemna nimic. Fie că sunt vechi prieteni pe care nu i-am văzut demult pentru că viaţa ne-a îndepărtat unii de alţii, fie că sunt oameni necunoscuţi nouă, întâlnirea şi comunicarea cu ei în călătoriile la care ne încumetăm pe seama unei nelinişti căreia nu reuşim niciodată să-i găsim cu adevărat un nume potrivit fac din oraşele încărcate de istorie, din micile aşezări respirând o umanitate tihnită, din străzile pestriţe, din terasele murmurătoare, din hotelurile pline de glasuri, din parcurile pierdute într-un prezent etern nişte repere însufleţite care dau sens incursiunii noastre prin lume.

Fără prezenţa oamenilor, călătoria ar deveni o chestiune tehnică, o problemă de matematică în care cifra necunoscută din ecuaţia „deplasărilor” de la un punct la altul, odată aflată, ar fi în scurt timp uitată, iar memoria noastră afectivă ar ieşi în pierdere. Şi viaţa noastră la fel. Un dar, aşadar, pentru că ţine de emoţii şi sentimente ca toate darurile. Şi pentru că ne leagă unii de alţii şi ne ţine împreună, vorba poetului, în „clipa cea repede”.