Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică „Când crezi în Dumnezeu, ţi se deschid porţile nemuririi”

„Când crezi în Dumnezeu, ţi se deschid porţile nemuririi”

Un articol de: Daniela Șontică - 24 Feb, 2019

Este un romancier prolific, care abordează în cărțile sale teme diverse. Lumea interioară, sufletească, este la fel de prezentă în scrierile sale ca și amplele fresce și parabolele istorice. Pe Dan Perșa îl preocupă și viața concretă, dar și cea de dincolo, de aceea înțelegerea și trăirea creștinismului nu-i sunt indiferente.

Dan Perșa, romanul tău, „Dincolo”, recent apărut, are o temă legată de creştinismul ortodox, dar şi alte cărţi ale tale au legătură cu valorile Ortodoxiei. Povesteşte-ne despre aceste lucruri, cum simţi că eşti primit în lumea literară din perspectiva criticii, dar mai ales cum receptează cititorii astfel de scrieri?

„Dincolo” înseamnă lumea de dincolo, unde ajunge sufletul nostru după ce murim. L-am scris după ce un prieten, bolnav incurabil, mi-a spus: „Dane, dacă nu există o lume de dincolo, viaţa noastră nu are nici un sens!” Am încercat să întăresc într-un roman ceea ce ştim, de altfel, fiind creştini ortodocşi, că avem un suflet nemuritor şi o lume unde sufletul nostru ajunge după moarte. Ce am scris nu se potriveşte perfect teologiei. Iar asta pentru că în popor circulă multe poveşti despre viaţa noastră post-mortem şi ele nu sunt corecte teologic, dar sunt acceptate de Biserică drept credinţe populare. Toate aceste credinţe sunt însă profund ancorate în spiritul ortodoxiei noastre. De acest spirit ortodox sunt impregnat, aşa cum sunt majoritatea românilor. Dar roman religios e mai degrabă „Război ascuns”, publicat în 2005, unde spun povestea mişcărilor religioase împotriva uniaţiei (unirea cu Biserica Romano-Catolică, tentativă în urma căreia a luat naştere greco-catolicismul). Este o istorie extraordinară, cu numeroşi mărturisitori ai credinţei ortodoxe, printre ei Visarion Sarai, Sofronie din Cioara, Oprea Miclăuş, părintele Ioan din Galeş (Popa Tunsu). Unii dintre ei au primit cununile muceniciei. Din păcate, trăim nişte vremuri în care valorile Ortodoxiei şi valorile istoriei noastre... dar zic şi eu de valori, care implică multe, ca identitatea noastră, patriotismul, mândria - dar măcar să cunoască românii de azi istoria noastră, pentru că este o imensă bogăţie şi frumuseţe, istoria este povestea neamului nostru şi lecţiile de umanitate ce le găsim în ea sunt ale umanităţii în genere.

În viaţa ta personală, ce rol are credinţa în Dumnezeu?

Pentru asta am o poveste. Când eram în liceu, am prins pasiune pentru „arhetip” şi m-am apucat să-l studiez, ca să scriu un eseu. Mi-am făcut un plan, ultimul punct al planului fiind legat de relaţia lumii noastre şi a oamenilor cu Dumnezeu. Am citit toate cărţile care-mi stăteau la îndemână şi când am terminat eseul, eram şi eu terminat. Am suferit o prăbuşire. Viaţa mea nu mai avea sens. Când m-am uitat în urmă, am constatat că acel ultim punct stabilit iniţial de mine dispăruse. Şi m-am pus pe cercetat de ce. Am constatat că toate cărţile citite de mine, cărţile care se găseau pe atunci la noi, erau semiotice, erau materialiste. Citindu-le, ajunsesem la o viziune materialistă. În această viziune, toate lucrurile au o rădăcină istorică. Omul are o rădăcină istorică într-o maimuţă din care a evoluat şi este un animal muritor, care, când moare, putrezeşte şi nu rămâne nimic din el. Am conştientizat asta şi m-am dus către hermeneutică. Fiinţe, lucruri, instituţii nu au o rădăcină istorică, au o rădăcină divină. Sunt creaţie divină, creaţia lui Dumnezeu. Când crezi în Dumnezeu, ţi se deschid porţile nemuririi. Viaţa ta are un sens şi în lumea omenească, şi în lumea cealaltă. Dacă treci printr-o rătăcire materialistă, cum mi s-a întâmplat mie, cât de bine înţelegi după aceea nevoia de Dumnezeu, nevoia credinţei; cât de bine îi înţelegi pe ucenicii lui Iisus, care nici ei nu au fost scutiţi de rătăciri! Să crezi în Dumnezeu este cel mai important lucru. Şi, desigur, apoi important este să faci toate acele gesturi solidare credinţei, adică să participi la Tainele oficiate de preoţi.

Îţi plac parabolele, eşti atras de lumea fantastică, îmbini realul cu posibilul din mintea ce spune poveşti, combini biografii reale, istorice, cu fapte inventate. Dacă ar fi să aduni laolaltă personajele despre care ai scris şi poveştile lor într-o singură operă literară, ce titlu i-ai da acesteia?

Cred că romanul la care lucrez acum este un astfel de roman, în care se adună toate temele mele şi în care rezolv şi contradicţia ce îmi dădea de furcă între faptul că doream o reprezentare a realului, a realităţilor noastre, dar în acelaşi timp doream şi o lucrare a fanteziei şi imaginaţiei. Ele se adună acum într-un roman, într-un întreg, oferind şi lumea din afara noastră şi lumea din interiorul nostru. I-am pus titlul „Călătorie în iad şi în Rai şi-n oraş”. În final i-aş spune: „Lumea noastră cea de toate zilele”. Dar cum tocmai revizuiesc romanul meu „Vestitorul”, am găsit în el un pasaj care arată la ce gândeam încă de când am scris prima carte: „m-am jurat să nu mă abat de la documente şi de la adevăr, fie care va fi, nici de la rudimentele ce pot împestriţa sărăntoaca minte a omului, ale concretului, idealului, imaginarului, posibilului, imposibilului şi probabilului”.

Cum este să fii un român „universal”, în sensul că te-ai născut la Gherla, ai trăit ani buni la malul Mării Negre, iar în ultimii ani locuieşti la Bacău? Faptul că nu trăieşti în Bucureşti este un neajuns sau un câştig?

S-ar zice că ruperea, la vârsta de 4 ani, de locul de baştină, cu strada Kandia, Someşul Mic, casa bunicilor şi a unchilor, a fost o dezrădăcinare. Dacă reuşeşti să prinzi rădăcini în altă parte, ţi-ai creat anticorpii pentru a putea trăi în orice loc al lumii. A doua parte a copilăriei mele s-a petrecut în Bacău, cu strada Eminescu, pârâul Nigel, dealurile de la Luizi-Călugăra. Mi-a reuşit. Aşa că mi-a fost uşor să plec la facultate la Bucureşti, să fiu stagiar la Gheorgheni şi apoi să locuiesc în Constanţa circa douăzeci de ani. De unde m-am mutat în Bucureşti, dar nu am stat mult. Metabolismul meu nu-mi permite să trăiesc într-un loc unde cele 24 de ore se repetă mereu la fel: trezit cu noaptea în cap, mâncat, fuga cu mijloacele de transport, muncă, iar transport spre casă, mâncat, culcat... şi iar trezit cu noaptea în cap, fără să mai apuci să faci şi altceva. Aşa că m-am întors în Bacău îndată ce am avut ocazia. Aici este cu totul altceva, pot merge pe jos la slujbă, că oraşul e mic şi îmi pot organiza timpul încât să şi scriu. Cei născuţi în Bucureşti sunt adaptaţi la viaţa pusă pe nişte şine şi reuşesc să se organizeze. Sunt mulţumit că mă aflu în Bacău, pentru că un spaţiu mic îl pot stăpâni, nu intru sub stăpânirea lui.

Studiile tehnice (eşti geofizician la bază) te ajută sau te încurcă în scrisul romanelor?

Am avut mereu o mare curiozitate ştiinţifică. Înainte să ajung la facultate, citeam tot soiul de cărţi de popularizare, de la biologie, cu homunculii şi evoluţionismul, la cosmologii, vrând să ştiu arhitectura universului şi naşterea lui şi încotro se îndreaptă. După ce am ajuns la facultate, mi-am dat seama că mie, de fapt, îmi plăceau poveştile ştiinţei, nu ştiinţa în sine şi că nu aveam nici o apetenţă pentru inginerie. Aşa că, student la Geologie, am ales din ce făceam poveştile. Despre formarea pământului, despre crusta terestră şi dorsalele medio-oceanice, plăci de subducţie, cutremure, vulcani, sistemul solar, galaxia şi despre erele geologice apuse, cu dinozauri şi extincţia lor... Am adunat toate aceste poveşti, n-am făcut inginerie, ci am trecut, îndată ce mi-a fost în putinţă, în 1993, în redacţia unei reviste de cultură. Câte ceva din poveştile ştiinţei se insinuează uneori în romanele mele.

Ţi-ai propus ca scrisul tău să aibă şi un rol vindecător în sensul spiritual, desigur, referindu-ne la stimularea acelor virtuţi latente care se pot activa în urma lecturilor, deschizătoare de sensuri necunoscute până atunci?

De propus nu mi-am propus, însă am constatat că scrisul are mari valenţe în a ne primeni şi, pe vremea când „Pegazul” îmi zburda, am spus cam aşa: scrisul are capacităţi taumaturgice, apotropaice şi catharctice. La cititor m-am gândit destul de puţin. Cercetez lumea prin romane, caut să înţeleg umanitatea noastră, deplâng uneori condiţia umană şi dincolo de cercetarea mea, care e pasională, aş putea spune, mă gândesc uneori la posibilul cititor, că ar putea fi şi el interesat de ceea ce am cercetat şi am văzut eu. Poate îi place sau poate îl enervează, pentru că e de altă părere, dar e o comunicare.

Ce carte îţi aduce o bucurie mai mare când te gândeşti că ai scris-o? Ai fost vreodată surprins de propria imaginaţie?

Surprins am fost mai degrabă de funcţionarea minţii. Uneori scriam câte o propoziţie ca la dicteul automat, fără s-o fi gândit, şi părea întâi că nu are nici o noimă şi treptat începeam s-o înţeleg şi era ca o sinteză a romanului la care lucram. De unde venea, nu ştiu. Este ceva similar operaţiunii visului, care transferă în simboluri întâmplările şi frământările cotidiene. Extraordinară lumea creierului nostru! Cel mai uimitor dintre toate cele născute în univers! E mai grozav ca heringul şi chiar decât delfinul luat în întregul lui... Aici iau naştere gândul şi visul, ca să întreacă în mărime spaţiul cosmic. Şi nebunia, tot în el. Şi suprarealismul. Şi dadaismul. Şi autodictarea. Şi scrisul continuu al lui Liviu Levant. Şi înţelepciunea lui Darşa. Şi de parcă atâta nu ar fi de ajuns, el este şi sediul emoţiilor. În ceea ce priveşte cărţile mele şi literatura în general, totul ar putea fi spus în modul cel mai simplu: Ce face sufletul? Plămădeşte sentimentele noastre. Ce este romanul? Povestea sentimentelor noastre. Deci, este povestea sufletului. Dar mie îmi place să complic lucrurile. Aşa sunt eu făcut şi părăsesc acum tonul colocvial, pentru a spune ce mă face fericit legat de scrisul meu. Un prozator are, de obicei, un narator. Acesta se naşte când autorul începe să scrie şi în timp evoluează cu autorul, cu evoluţia autorului. E un alter-ego, o proiecţie a autorului în ficţiune. Sunt deosebiri între ei. Autorul răspunde provocărilor lumii reale, naratorul răspunde provocărilor ficţiunii. Sunt asemănători, dar niciodată până la a fi identici. Şi eu am dat naştere, fireşte, acestui narator. E un narator al lumii româneşti şi este de spiritualitate creştin-ortodoxă, pentru că baza culturii şi spiritualităţii noastre este Biblia. El a produs romanele „istorice” şi parabolice, dar cu cât m-am apropiat de reflectarea lumii contemporane, am avut nevoie de un alt narator. Naratorul vieţii noastre de zi cu zi. El s-a născut şi are numele Liviu Levant. Acest al doilea narator vorbeşte despre ce se întâmplă în timpul nostru: dragostea în timpul nostru, moravurile, moralitatea, fri­vo­litatea, sexul, familia, prejudecăţile, inhibiţiile, singurătatea – şi toate celelalte prezente în existenţa noastră de zi cu zi în lumea reală. Dar am făcut apoi un pas spre o altă spiritualitate, legată de religie. Cu îngeri, arhangheli, maeştri spirituali... De aici s-a născut un alt narator, un iluminat, iar lumea la care participă este a maeştrilor spirituali, a arhanghelilor şi îngerilor, a existenţei umane ca şir de vieţi trăite una după alta în scopul de a atinge desăvârşirea. Am deci trei naratori şi mă bucur că îi am. Particip prin ei la aspecte ale umanităţii noastre care, altfel, mi-ar fi rămas străine. Ce bogăţie mi-au adus aceşti trei naratori! Dacă l-aş fi avut numai pe primul, aş fi fost doar un prozator cu un orizont limitat. Aş fi fost eroul unui „stil”. Aş fi fost ca un savant din secolul al XVIII-lea, bazat, dar posesorul unei ştiinţe rudimentare faţă de ştiinţa zilelor noastre. Aş fi fost închis într-un orizont foarte apropiat şi sufocat aproape. Cărţile mele ar fi fost judecate cum sunt de obicei, după valoarea lor tematică, stilistică – unele mai bune, altele mai slabe. Dar cu naratorii ceilalţi mi-am deschis perspectiva, orizontul este imens. Trec astfel cu romanele mele dincolo de această judecată sistematică, unde tot ce contează este valoarea carte cu carte. Intru în altă judecată, a întregului omenirii reprezentat. Nu mai e aşa important aici a judeca valoarea carte cu carte (bob cu bob), ci a urmări perspectiva întregului, panorama lumii omeneşti pusă în cuvinte, în ficţiune.

Cum vezi literatura română actuală?

Părerea mea se deosebeşte de a multor critici. Criticii spun că nu s-au produs mari valori literare, eu spun că dimpotrivă, doar că nu sunt valorificate cum se cuvine. S-au scris mii de romane bune în cei 29 de ani de după Revoluţie. Bune înseamnă că pot concura pe piaţa de carte străină cu, de pildă, romanele Americii Latine. Nenorocirea este că la noi nu s-au născut impresariatele literare şi exportul de literatură rămâne în fieful criticilor literari şi al scriitorilor, care, inevitabil, funcţionează într-un sistem de găşti literare cu interese meschine.

Repere de biografie literară

Prozator, eseist, critic literar. Din 1993 redactor, apoi secretar general de redacţie al revistei de cultură Tomis din Constanţa. Din 2002, secretar general de redacţie al revistei de literatură şi arte Amphion Constanţa şi, din 2004, redactor-şef al magazinului internaţional de arte plastice, arheologie şi istorie Preda's. În 2006 revine în Bacău ca secretar general de redacţie al suplimentului cultural al Ziarului de Bacău, Meridian 27. Actualmente, este redactor al revistei Ateneu din Bacău. A debutat editorial în 1997 cu romanul Vestitorul, la Ed. Albatros din Bucureşti. A publicat romanele: Şah orb... (Albatros, 1999), Război ascuns (Albatros, 2005), Cu ou şi cu oţet (Cartea Românească, 2007), Cărţile vieţii (Cartea Românească, 2009), Arca (TipoMoldova, 2012), Viaţa continuă (2013), Şi eu am scufundat Atlantida (2016), Înapoi pe Solaris (Ed. Meditative Arts, 2017), Dincolo (Meditative Arts, 2018) şi volumul de versuri Epopeea celestă (Vlad&Vlad, Craiova, 1999). Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1997.