Când Dumnezeu Se încălzește la căldura unei inimi

Dintotdeauna am asociat poezia cu rugăciunea, pentru că poezia vorbește, ca și rugăciunea, cu cuvinte și cu tăceri. Poezia nu spune ceva, poezia induce ceva, poezia este o privire dincolo de realitatea imediată, poezia vede mireasma din floare înainte de a vedea floarea, poezia vede zborul, înainte de a vedea pasărea. Rugăciunea, ca și poezia, vede ce se petrece în inimă înainte de a vedea inima, vede ce se petrece în cer, înainte de a vedea norul de pe cer, este privirea care merge la țintă, înainte de a ști ce este și care este ținta.

Aceste considerații le-am adunat după ce am citit cartea semnată de monahul Iustin Taban de la Putna, Gânduri de la Tată la fiu (Editura Crimca, 2024, cu ilustrații de Alina Gherasim), în calitate de prieten și de admirator al vieții de mănăstire, de susținător al celor care încearcă, cu timiditate, cu degetul marea poeziei, așa cum credincioșii pot să pășească pe valuri, dacă au credința că acest lucru este posibil. Și în poezie, ca și în aventura mersului pe ape, primul pas este cel important.

Iustin Taban scrie o tulburătoare carte de poezie creștină în care discursul poetic este liber de toate constrângerile dogmatice și omiletice și care este, astfel, cu atât mai convingător. Poezia din această carte este trăită cu înțelesurile și subînțelesurile ei, cu inima și cu mintea deopotrivă. Monahul a înghesuit lumea din care a plecat în chilia sa, a văzut-o de aproape, a pus-o secvență cu secvență în relație cu Dumnezeu pentru a o face suportabilă, pentru a o înnobila, încercându-i rezis­tența la descoperire și mântuire. Observator penitent al realității imediate, Iustin Taban are în fiecare poem un sâmbure epic, textele pendulează între parabolă și alegorie, între ingenuitatea întrebării omului din lume și surpriza răspunsului din partea monahului care s-a înfruptat din înțelepciunea Patericului. Astfel, fiecare zi este prima zi de la facerea lumii, fiecare om este primul om de la facerea lumii, orice lecție de viață este primul contact cu finitudinea vieții, dar care face parte dintr-o eternitate pe care Dumnezeu ne-o îngăduie: „Dați-mi ziua cea dintâi/ de caligrafie/ când am învățat să scriu drept/ și gândurile au stat/ pentru prima dată/ în picioare./ Era lumină, era zi/ făpturile se ridicau/ a Utrenie/ iar eu/ aveam să stau drept/ înaintea Creatorului meu”.

Deși foarte tânăr, părintele Iustin Taban a îmbrăcat haina „bătrânului îmbunătățit”, a bătrânului frumos, cum este definit călugărul, și împărtășește această copleșitoare exp­eri­en­ță, ceea ce a văzut și a simțit, atât cititorului, cât și ascultătorului, sieși chiar, fiindcă poetul pe sine însuși se modifică sub presiunea inspi­rației și a textului pe care îl scrie: „Când por­nești în călătorie/ să nu te rogi/ la un Dumnezeu/ rămas acasă./ Să nu crezi/ că Tatăl tău/ te trimite înainte/ spre necunoscut./ Ci să știi/ că Dumnezeu/ este acolo/ înaintea ta,/ trăind familiar zilele/ din care vei trăi tu“.

În trecerea noastră prin lumea asta știm și nu știm, suntem și nu suntem, vedem și nu vedem, simțim și nu simțim, toate acestea datorită faptului că în memoria noastră păstrăm ceva din nostalgia raiului din care am fost izgoniți, la care aspirăm, pe care îl recu­noaș­tem, măcar secvențial, în toate câte ne e dat să întâlnim. Aceste urme recuperatorii ale raiului primordial se regăsesc din plin în poezia lui Iustin Taban din această carte. Pus faţă în faţă cu universul, omul părăseşte volatilitatea carnală şi își încredințează fluxul gândurilor și al trăirilor metaforei. Iar metafora, spunea Ortega y Gasset, „… e cea mai mare putere pe care o posedă omul. Ea e ca un instrument al creaţiunii pe care Dumnezeu l-a uitat înlăuntrul creaturilor sale, aşa cum chirurgul distrat uită un instrument în corpul pacientului”.

La Iustin Taban toată zbaterea universului se regăsește în gesturile mici, simbolice, Dumnezeu răspunde la dragoste prin și cu frumu­sețe: „O cameră, flori, fotoliu,/ o masă cu cărți/ și o pisică ce se uită/ pe geam./ Așa te cuprind/ gândurile/ în camera de creație/ a lui Dumnezeu./ Și dacă ne-am uitat mereu pe geam/ fără să plecăm niciodată/ de-acasă?/ Dacă am fost tot timpul aici/ florile pe masă/ și pisica pe pervaz?/ Dacă toate s-au întâmplat/ și Judecata și a Doua Venire/ și ne-a rămas să trăim/ după această/ sublimă întâmplare?/ Flori. Fotoliu. O pisică./ Nu cumva am rămas mereu/ în dragostea Stăpânului?”

În poezia lui Iustin Taban, Maica Domnului îi vorbește cu toate „necuvintele” din lume, atunci „când stă la ceai/ și tace cu sfinții”. Dumnezeu „crede în om”, altfel nu ar investi atâta dragoste în inima și sufletul acestuia și nu ar adăuga atâta frumusețe în lumea înconjurătoare, monahului poet nu îi ajunge o viață să povestească „despre dragostea Lui”. Apoi, tăcerea este cel mai fertil dialog cu Dumnezeu, când numai inima vorbește, iar din ceruri se aude glasul care spune: „în sfârșit/ fiul Meu are să-mi spună de la el/ ceva”. O pungă cu nuci devine o pungă plină cu mistere, „un pumn de secrete cu coajă tare/ să înțeleg ce nu pot înțelege/ din poverile vieții/ și dulcea cruce a Lui”, așa cum stelele sunt „pistruii de pe cer”, iar dragostea „îți ia gândurile de mână ca pe niște copii” și le poartă prin lumea văzută și nevăzută.

Libertatea se câștigă prin ingenuitate, prin candoare, pare să spună artistul dintotdeauna, din acest motiv ea are evanescența fulgului de nea sau de păpădie. Căci ce-i libertatea fără riscul de a o pierde? Călătoria neîngrădită dinspre sine spre ceilalţi este esenţa libertății și a iubirii. Iar întoarcerea în sine este împlinirea iubirii și a libertății. Poezia lui Iustin Taban este o asemenea întoarcere în sine, acolo unde Dumnezeu Se încălzește, atât de uman, la căldura inimii unuia dintre fiii Săi.