Când lanțul timpului cuprinde poezia

Imaginarul unui creator constituit ca univers propriu și mitologie personală este o proiecție, în metaforă și simbol, a aspirațiilor, a dorurilor sale celor mai subtile. Într-un astfel de loc, decupat în sufletul care-i poartă ființa eternă, se regăsesc obsesiile și așteptările puse sub cupola unor imagini care, prin redundanță, tind să se constituie ca mit personal. În volumul lui Victor Gh. Stan, „Lanțul Timpului” (Editura Destine, București, 2019), metaforele obsedante ale autorului sunt lumina și timpul, ale căror conotații sunt răsfirate și reverberate într-un complex de sonuri și de sensuri, posibile într-o reprezentare subiectivă.

Lumină și timp rezonează în ființa poetului revelându-i complexa relație a sinelui raportat la micro- și macrounivers, triadă supusă zeului Timp, văzut în dubla lui dimensiune - obiectiv, istoric, ireversibil în curgerea-i eternă, și subiectiv, mitic, reversibil, introdus în mitul personal al eternei reîntoarceri. Există, apoi, o durată profană a ființei, care nu mai recunoaște nici hierofaniile, nici teofaniile, după cum există una sacră a celui capabil să rezoneze cu ordinea miraculoasă a lumii, să accepte miracolul și să-i întrețină misterul. În relație cu marele necunoscut, ca mare taină, poetul Victor Gh. Stan are atitudinea empatică a primitivului, capabil să se instaleze în miracol, să-l accepte și să se lase invadat de armonia, de muzica lui celestă, ipostază a umanității pe care Mircea Eliade o situa, ca nivel de spiritualitate, deasupra insului modern, profanizat până la a pierde total legătura ombilicală cu miracolul.

Reprezentarea poetică a dimensiunii temporale are ceva din viziunea anticilor. E un lanț care răsfrânge mersul lumii uneori, eleat, static, ­alteori, heraclitean, panta rhei, dinamic, într-o eternă curgere, necesară evoluției.

Ca parte a divinului, omul își poate adânci privirea, trecând dincolo de faliile fanicului până la misteriile cripticului, „în adâncul de adânc rafinat”, acolo unde se poate intui și, mai ales, se poate revela, la modul concret, fizic, inefabilul abstract metafizic. Acolo, poetul poate afla „lanțul Timpului înnodat”, mod personal de a sugera relația eului cu timpul, cu viața și tainele ei care-i pot revela destinul. „Înșirând zală după zală”, se confesează poetul, înaintând rilkean, expresionist, clipă de clipă, ca viața care se apropie insesizabil de moarte, spre acel punct nodal în care ființa alunecă din dimensiunea vieții în cea a vieții veșnice, el ajunge într-un moment al bilanțului. Este momentul deplinei conștientizări a drumului parcurs și a cântăririi faptelor, momentul în care află „surplus la socoteală”.

Fragil în fața trecerii ireversibile, omul are, goethean, posibilitatea de a se răscumpăra prin faptele, prin munca lui dăruită celorlalți, surmontând chiar posibile păcate capitale, putând dobândi șansa mântuirii. În relație cu timpul, omul primește și, simultan, dăruiește, într-un schimb permanent al terestrului cu celestul, sacralizat prin însăși taina dăruirii, a valorificării talantului: „Trecutul peste paharul plin/ L-am dat cerului tău senin”. Iubirea este ea însăși modelată în cadrul acestui schimb sacralizat, în care poetul face schimb de taine nu numai cu strămoșii, dar cu Dumnezeu Însuși, în ipostază paternă, adăugându-se armoniei universale: „Ți-am modelat lacrimile Timpului/ Până m-am văzut un copac/ În care frunzele trunchiului tău/ Prindeau în adâncime clorofila/ Fiecărei zile trecute peste noi/ Abur din adâncul sufletului de timp” sau „Într-o lacrimă de Timp/ Te-am găsit femeie albă/ Sculptată în floare de anotimp./ Te-am așezat în vaza mea/ De inimă și de dor așteptând/ Să-ți ating conturul de Lumină”. În aerul rarefiat al spiritului, „aer închegat” de tăriile divinului, din imaterialitatea zborului, traversat de „fluturi albi și fluturi negri”, ca-n vizul lui Zhou, poate, poetul se află în situația celui care împarte din preaplinul unui prinos al recunoștinței: „Fluturi albi și fluturi negri/ Visează adânc și în zig-zag/ Timpul iar le dă-n vileag/ Zborul absent, zborul pribeag./ De-aș fi vânt dezmembrat/ Le-aș da aerul închegat”.

Sub presiunea unui timp profan, Victor Gh. Stan traversează un labirint și, asemenea unui râu, râul platonician al timpului veșnic, primește ca pe un dar neprețuit șansa revelației unui timp sacru. El pare Tezeu și Prometeu, în același timp, fără ireverențiozitatea revoltei, însă, creația fiind acceptată în ordinea ei primordial sacră, ordinea care a alungat dezordinea, haosul. Toate celelalte, în ordinea unei evoluții îngăduite, a unui urcuș sub lumina dintâi a Inteligenței, Puterii și Iubirii, simbolizate prin Sfânta Treime, vin firesc - revelații ale tainelor, apropiindu-l pe om de taina creației. La final, spiritul se detensionează, iar poetul poate deveni ludic: „Am adormit pe o visare/ Pat de zbor pe o cărare/ Unde mă aștepta Luna cu poezie/ Scrisă-n stil haiku./ De-mi ieșeai în cale tu, femeie,/ Ți-eram prințul Zenchidu”. Joc de cuvinte, Zenchidu include în sonoritate ludică sugestia filosofiei Zen și pe cea a lui Enkidu, prietenul pe care-l plânge Ghilgameș, descoperind finitudinea omului și, implicit, a lumii.

Prin poezia sa, Victor Gh. Stan a descoperit „aurul din cuvinte”, iar caratele lui strălucesc în semnele metaforelor pe care le lasă luminate în dualitatea semnelor, ca semnificat și semnificant. E o lumină din lanțul timpului, timp căruia poetul a înțeles să-i dea vama talentului său.