Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică CĂRȚILE PE MASĂ: Cornel Paiu, „Liturghisitorul”

CĂRȚILE PE MASĂ: Cornel Paiu, „Liturghisitorul”

Un articol de: Gheorghe Simon - 24 Feb, 2019

Despre lumina interioară a sufletului, în văzduhul unei cuceriri de sine, prin verbul ardent, totdeauna la prezent, prin gerunzii şi epifanii cuceritoare, ne întâmpină liturghisitorul Cornel Paiu. Poetul îşi ia în primire menirea şi purcede poetic spre zidirea sa interioară. Casa poeziei lui Cornel Paiu e alcătuită din raze. Ele străpung întunecimea omului şi luminează până dincolo de moarte.

O întregire poetică a tainei, despre cum putem ieşi teferi din această cumplită înrobire a cuvintelor. Poetul Cornel Paiu scrie cu dedicaţie (Mamei sale Victoria!) şi oficiază în faţa altarului liturghia unei clipe, proscomidia, adică tran­subţierea, subţietatea duhului, în potirul iubirii, în lumina Adevărului, care ne face liberi. Poetul Cornel Paiu stă în umbra preotului Cornel şi preface cuvântul rostit, în duhul adevărului, nerisipit, ci, doar prin adverb şi circumstanţiere a clipei, înveşnicit.

Poetica lui Cornel Paiu e un seceriş al rodirii interioare, după ce grânele s-au copt, pregustând din miezul alb al anaforei. Versetele din aceste poeme, având titluri numerice, devin anafóre, cât ai clipi. Pogorârea Duhului se petrece, simultan, pe măsura aşteptării, făcând să se işte şi să ne mişte energii curate ca lacrima, în curgere pe chipul îmblânzit şi îmbunătăţit al închinătorului.

Ni se propun o creştere şi o descreştere cantemiriană, ca alcătuiri şi ramificări ale unui fractal terminal, ca punct final al oricărei cunoaşteri. Un desfăşurător fără sincope, un proiect divin, din care se întrezăreşte chipul Creatorului până la ultima particulă, până la ultima suflare, când sub bolta cerească, lumina vie a contemplării devine stare, jertfă şi cuminecare, treimică încununare: în începătura trupului din urmă/ fierbinte/ dogoritoare în magma adevărului/ jertfelnic/ jertfit şi jertfindu-se/ dreptăţii.

Tema recurentă a trupului ni se dezvăluie prin cele trei trepte ale cunoaşterii: răspândire, tresărire şi trezire a firii, în toată splendoarea creaţiei supreme. A doua treaptă, dureroasă, e şi cea mai arzătoare, când nu mai există întoarcere. Cumpăna vieţii se înclină şi în plină amiază, umbra ta, pe pământ, e tot mai mică. Această stare a solitudinii induce spre o adâncire, o frângere de sine. Ultima treaptă e desă­vârşirea, după ce toate s-au săvârşit, în asfinţitul tăcerii, ca ultim popas, după cuminţirea stihiilor. Ultimul cuvânt de pe cruce: Săvârşitu-s-a! Între Tabor şi Golgota, între contemplare şi jertfire, se petrece viaţa, ca privilegiu şi părtăşie, ardere de tot, când partea ta, înflăcărată, altă dată, e acum întregire, foc mistuitor, ardere pură, fără cenuşă, integrare, fără urmare sau urmări nefaste.

Cele trei trepte sunt una şi aceeaşi: urcuş, fără uzură; împlinire, fără de umbră; trupul din urmă, fractal al vieţii, în toată măreţia şi slăvirea Proniei cereşti, de a fi deopotrivă cu Tatăl, pe aceeaşi treaptă, cu nimic micşorat, smerit faţă de taina vieţii. Poetul are la îndemână cuvintele, făcându-le să vibreze, rezonând în spaţiul ocrotitor al Duhului Mângâietor. Cornel Paiu e poetul începătoriilor, al tronurilor şi al tăriilor, din ierarhia care nu ne umileşte sau striveşte, ci, ocrotitoare fiind, ne lasă liberi în alegerea noastră de a fi rană, pecete, potir.

Eliberarea duhului din chingile amăgirii e menirea poeziei dintotdeauna. Cornel Paiu refuză festinul formei, aparenta strălucire, prin sunete şi chimvale imnice, fericit să cunoască ridicarea la putere a energiilor, prin lucrarea nevăzută a Duhului: c'est-à-dire, Anafóre. În dinamica rostirii, orice verb are o putere de iradiere ascunsă, transfigurat până la răspântia contemplării. Ne dăm seama repede, fie şi la nivel morfologic, de folosirea verbului, mai ales la modurile nepersonale, din care derivă, prin schimbare topică, nume, adjective şi adverbe, bine articulate, devenind metafore ale cunoaşterii. Lipsesc aproape cu desăvârşire epitetele, mai degrabă metonimia e figura poetică a creaţiei lui Cornel Paiu.

Poetica anafórei e mai rar întâlnită, întrucât, prin enumerare, e posibil să diminuăm energia interioară a poemului, numai că, de data aceasta, în creaţia lui Cornel Paiu, ne surprinde o tresărire a ceea ce e mai viu în sufletul omului: Logosul. Adică, dinamica întrupării, în necuprinderea şi surprinderea a tot ce e viu, asemănător Creatorului, în chip de raze răsfrânte, creştet şi tâmplă a Mângâietorului, în ceasuri de cumpănă şi descumpănire.

În chip de triadă se perindă toate, sub crugul luminii taborice: Creator, creaţie, creatură; Ziditor, zidire, jertfire; Nume, numitor, pomenire; Proniator, pronie, putinţă; Făgăduitor, făgăduinţă, iubire. Între revărsare imnică şi adorare prin acatist, Cornel Paiu e mai aproape de agonia omului în ultima clipă a vieţii. El vede ce se întâmplă cu omul în pragul morţii. Şi de aici pornesc toate ale vieţii, până la pecetea mutuală a morţii. Duhul Mângâierii pogoară doar în timpul unei Liturghii, trupul e imponderabil, răpirea e duioşie, iar pregustarea, din rodnicia duhului, e anaforă pe tipsie.

Dinamica întrupării se petrece fără surpări interioare, cu uimitoare grăbire şi adiere, dintr-un verset într-altul, încât avem să primim lumina ca pe un singur poem, rânduite toate, ordonate după o noimă, urmate după un tipic, o stilistică a îmbinării cuvintelor, crescute unele din altele.

Cornel Paiu e poetul jertfirii cuvintelor, făcându-ne părtaşi la o transfigurare. De îndată ce un cuvânt, oarecare, îi apare pe ecranul minţii, poetul îl ridică la putere, îl face să-i crească rădăcini, pentru a vedea dacă se prinde repede (de figură!), fie şi în abisul incertitudinii, până devine coroană în rostire. Fiecare ram e o anafóră, până pregustăm şi noi din rodnicia interioară a iubirii.

Poetica lui Cornel Paiu e instanţă a verbului şi circumstanţă adverbială, întotdeauna, clamând spre cerul ascuns în sufletul nostru, declinându-ne numele, şi vorbind în nume propriu, ca despre noi înşine, cum lacrima e strivită doar între pleoape. Fie ca lumina să ne îngroape.