Cărţile pe masă: Duet în alb cu dorul după Rai

Noua carte de poezie a Monicăi Pillat, Duet în alb (Humanitas, 2016), este o colecţie emoţionantă de stări şi imagini care transcend cotidianul fără să îl abandoneze, ci îl ridică prin amintire şi îl salvează în eternitate. Nepoată a lui Ion Pillat, scriitoarea practică o lirică de identificare cu cititorul, căruia îi comunică propriile revelații prin cuvinte alese, uneori de expresie barocă, alteori cu o simplitate ce se apropie de folclor.

Duet în alb este al patrulea volum de poezie al autoarei, apărut după Dorul de Rai (2005), şi care pare a‑l continua ca tematică, deşi nu neapărat ca stil. În cei 10 ani de la apariţia penultimei cărţi de versuri, autoarea s‑a dedicat cu neobosită dragoste editării colecţiei de memorialistică a membrilor familiei - publicând volumele de scrisori ale părinţilor ei (Cornelia şi Dinu Pillat - Biruinţa unei iubiri, 2008), precum şi corespondenţa surorii tatălui (Pia Pillat - Sufletul nu cunoaşte distanţele, 2009 şi Minunea timpului trăit, 2010). De asemenea, în tot acest timp, au mai văzut lumina tiparului, tot pe raftul Editurii Humanitas, colecţia de „povestiri vindecătoare” Invitaţie la vis (2014) şi o reeditare a cărţii pentru copii Corabia timpului (2013), în condiţii grafice deosebite. Sufletul autoarei este aşadar unul îmbunătăţit prin arhivele memoriei şi ale afectivităţii, ceea ce înseamnă atât bucurie, cât mai ales suferinţă, precum şi dorul uriaş după cei care nu mai sunt, dar pe care sufletul nu încetează să îi reînvie - nu în ultimul rând prin scris.

Dimineaţă de mai  este titlul unui poem reprezentativ pentru acest volum, în care metaforele sunt la fel de precise ca şi realităţile concrete. Astfel, într‑o zi obişnuită, `asprimile din gânduri” se lasă `catifelate” de arhitectura norilor (câţi dintre noi mai observă cerul, oricât de minunat ar fi acest dar al lui Dumnezeu pentru oameni?), iar `cenuşiul trist al neclintirii” este lăsat în urmă de privirea înaripată precum spiritul. Brusc, începe Aventura (`fuga de acasă, răspândirea”), precum în basmele autoarei, doar că sensul poemului este unul hierofanic, miza fiind `dorul ca cineva să te găsească”.

Aproape fiecare poezie este un prilej pentru scriitoare să regizeze întâlnirea cu cei dispăruţi din lume, dar nu şi din suflet. Sau, mai bine zis, nu din lume, ci din viaţă, fiindcă lumea cuprinde, de fapt, viii şi morţii. Nu ne putem împotrivi, aşadar, înţelepciunii care răzbate din aceste versuri cu valoare terapeutică, versuri ce risipesc teama de moarte şi vorbesc cu blândeţe şi încredere despre existenţa lui Dumnezeu şi a celor dragi care ne veghează de dincolo.

Cu un puternic filon religios, versul Monicăi Pillat nu ocoleşte contemporaneitatea, dar, ca şi în proza lui Eliade, saltul în fantastic ţine de esenţa sinelui şi se petrece cu naturaleţe, iar revelaţia nu se lasă prea mult aşteptată. Acest lucru satisface desigur nevoia de inedit a receptării (vezi `Prin malluri” şi `Pe internet”). Totuşi, adevărata constantă a volumului este dialogul cu Divinitatea, al cărei simbol suprem este albul, instanţiat în câteva metafore inspirate: „ninsoarea supremului sens”, „mirul zăpezii”, „neaua mântuirii”, „izbânda zborului în alb”. Exprimarea în sine se dovedeşte un act de curaj, fiindcă autoarea alege să uşureze cititorul de povara descifrării unor sensuri ascunse: citind cu luare‑aminte, totul este la vedere şi atât de minunat de parcă am fi lăsat deja în urmă grijile lumii sau vămile văzduhului, ca să ne bucurăm numai de plutirea lină spre Rai.