CĂRŢILE PE MASĂ: Iubirea din creaţie

Mirarea provoacă dorinţa de a cunoaşte, realizând o deschidere între lumea lăuntrică şi cea exterioară, între imanent şi transcendent. Când este poetică, ea reduce, printr-un filtru personal, distanţa dintre fenomene (lucruri) şi vorbire, recurgând la o atitudine reflexivă şi la o expresie metaforică. Această formă de confruntare (spirituală) pentru adevăr o întâlnim în volumul lui Florin Caragiu, Omul cu două inimi (Editura Vinea, Bucureşti, 2014, prefaţă de Carmen C. Lasswell). Chiar titlul conţine această dihotomie - o parte biologică şi alta sufletească, un aici şi un dincolo, liantul lor fiind gândul care „e-ntr-atât de fragil,/ încât dacă ceea ce duce el/ nu-i o amintire,/ deja/ faţa-şi fereşte” (deasupra norilor de piatră). Dar această mirare pentru cunoaştere este, în cazul de faţă, una întoarsă spre sine, menită să releve chipul din adânc. Este o mirare de separaţie şi de identificare, de epurare.

În prima parte a cărţii, poetul parcurge chiar treptele rugăciunii: desprinderea de conjunctural, concentrarea în interior, eliminarea idolatriei („lucrurile se simplifică/ pentru ca să le scoatem de mână afară/ în şir indian” - (durată), respiraţia („ne vom întoarce asupra noastră,/ vom scutura anii de noi - gestul atât de la-ndemână/ unei flori: inspiră suflarea ce ne părăseşte/ şi spaţiul din jurul ei se întinde/ odată cu lumina ce călătoreşte prin el” - interioare).

Dar poetul (Florin Caragiu) nu este sfânt, nici măcar monah. El trăieşte alături de ceilalţi, are nevoie de realitate, îşi duce crucea: „gândurile sunt/ patul de cuie pe care dormi” (peisaj suspendat), „am nevoie de tine.// am voie/ să rotesc tunelul,/ prind din urmă viaţa” (7d). Este marcat de o stare refrigerentă: „deschizi larg uşa:/ trandafirii din umeri poartă gheaţa subţire/ prefăcută în pelerină de apă” (primăvara), „pieptul tău e gheaţa translucidă sub care stă lipit/ un bănuţ de argint - viitorul/ desprins de pielea lucioasă a întunericului” (te urmează peste tot). Alteori, poetul străbate peisaje suprarealiste. Este dominat de o „teamă nelămurită de ce-i/ infinit de fragil, care-ţi cere să-l aperi” (file de toamnă). Firavi „localnici ai clipei”, oamenii sunt supuşi unui destin efemer, dispărând din spectrul vizibil (material). Paradoxal, poetul combină viziunile crepusculare cu altele matutinale (meridionale), cum ar fi iubirea cu incertitudinea (un amestec de eros şi tanatos, ca în mitul lui Orfeu: „nebunia şi sminteala aceasta de-a te întoarce/ pe loc şi-a căuta cu teamă-napoi, ca şi cum ea/ ar fi răpită departe, când este în tine”). Imaginea omului este smerită: o pată pe un disc de aur, un fir de nisip pierdut în iarbă. Iubirea este o flacără care topeşte carnea, este singurul apărător în faţa judecăţii. Poemele apar ca instantanee (existenţiale) abstractizate, concentrate, contemplaţii cu replieri reflexive, interferări între realităţi: „îmbraci ca un copil acest oraş:/ prin fiecare braţ întins tragi o mânecă/ şi scoţi pe la capăt degete reci,/ care te ţin atât de uşor/ că nu te poţi desprinde.// ţi se spune ceva la ureche/ pe treptele sparte ale unei clădiri,/ în care lucirea unei oglinzi/ a oprit jocul cu pietre - şi te-ai întors/ spre vrabia intrată pe geam,/ cu sentimentul că tot ceea ce ea/ a văzut nu ţi-e străin” (corzile chitarei tremură-n urmă). Mai multe poeme sunt ale inocenţei, ale căminului („dormi, mireasă de lemn,/ în şemineul nopţilor albe” - crivăţ), ale unui animism generalizat („sângele meu s-a ridicat din pământ/ ca un perete cu ochi mulţi/ ce se adâncesc înăuntru/ când îi răzuie o lamă de întuneric” - poem), ale unei paternităţi proniatoare („sunt omul-cu-două-inimi:/ una se bucură/ ca un copil ce se odihneşte/ după o joacă ameţitoare/ de-a moartea şi viaţa,// cealaltă/ mă ţine în braţe” - povestea), ale învierii („zece lumânări stau la piept,/ suflă în ele noaptea şi cât de mult se-aprind/ cu bucuria celui de-aproape” (floarea paştelui).

În poemul alegoric memoria (cel mai frumos), transpare ideea teologică (dragă poetului) a iconicităţii: după o ascensiune montană, căţărătorii sunt solicitaţi de vulturi să se întoarcă pentru a salva „copilul din poiana cu maci”, aflat în primejdie; ei se aruncă în abis, iar „din jos de hău cu o mişcare legănată/ o icoană se mărea şi se curba -/ mişcarea ei legănată a trecut în noi”. Dumnezeu este reprezentat ca armonie şi iubire a întregii creaţii. Poezia este, şi ea, dăruire. Secretul revelaţiei: „Când suferi până la capăt dai de ceva”.

Poezia lui Florin Caragiu, uşor ermetizată, uneori lăsată să planeze în abisalitate, se păstrează într-un canon mistic, al rugăciunii şi al iubirii ontologice, urmărind cu o mirare discretă toate gesturile tandre ale Creatorului, percepând lumea de aici, cordial, cu blândeţe (cu toate stările ei: credinţa, moartea, iubirea, existenţa), ca pe o primă treaptă către Împărăţie.