Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Cărţile pe masă: Nu se știe niciodată

Cărţile pe masă: Nu se știe niciodată

Un articol de: Pr. Felix Lucian Neculai - 21 Feb, 2016

De o prefață tehnică (ador tehnicitățile în comentarea poeziei!) se bucură Nervi (Libris Editorial), volumul lui Laurențiu‑Ciprian Tudor. Angela Mamier‑Nache afiliază această poezie la polisemantism, maximalism și mixarea tradiționalului cu modernul. Ar rezulta o `poezie‑antipoezie” cu limbaj simplu.

Poetul este sociolog și animator al sincretismului cultural, așa cum este cel practicat de Grupul de litere‑sunete‑și‑culori `Caii verzi de pe pereți” din Brașov.

Nervi nu debutează sub semnul nevrozelor freudiene și doar frizează, cum remarcă și prefațatoarea, depresia simbolistă. Mai curând o nostalgie romanțioasă de târg provincial, în linia lui Demostene Botez, formează uvertura cărții: „să plec din orașul acesta/ unde fiecare pas e‑o amintire/ să plec din orașul acesta/ unde pe fiecare stradă am trecut cu mai multe iubite/ (fiecare oraș cu iubita lui, îmi spun)” (Orașul acesta).

În acest registru muzical‑trubaduresc se continuă până aproape de jumătatea volumului: „o, vântule/ mătură frunzele din orașul acesta/ pletele mele par alge/ tu ai glasul/ și cânți melodia fluxului”.

Dar uite cum se îmbărbătează și face loc imaginilor insolite, impertinente chiar, înrudite cu cele ale postmodernilor munteni: „duminică fără seară/ soarele toarce felin/ și io mă fac puț adâncat”. Hârzobul coboară în cotidian și umanizează efluviile sentimentalo‑melodice de mai înainte: „uit că de fapt/ ești nevasta mea/ femeia cu care‑mi duc/ toate mizeriile”.

Dincolo de intimisme și poze fatidice, de mariachi („sunt doar o fantomă priponită/ de cuțitul din inimă”), L.‑C. Tudor este un poet cu multe alte opțiuni în dotare. De exemplu, este capabil să compună despre actul poetizării fără să adoarmă cititorii: „am scos o carte nouă/ cum scoți un pumnal în fața lumii/ am făcut seppuku” - Onoarea poetului). În plus, scriitorul acesta cu profil eterogen poate concentra efectul liric până la imagini capabile să genereze trans‑semnificații: „orice sân cu lapte/ e o catedrală,/ sânul simplu/ e alcool!” (Poezie vizuală).

Într‑un dialog cu sonetistul Adrian Munteanu, amplasat la sfârșitul volumului, poetul opinează că poezia este pentru el un fel de aspirator omnivor și democrat. Direcția este însă ascensională, căci tendința principală ar fi edenismul, oarecum în linia lui Nichifor Crainic din Nostalgia paradisului. Obsesia lui pentru păsări ca mesageri polisemantici, dar și dvini reflectă această preocupare de regăsire a arealului adamic. Lumina este o altă șansă (îndatorire?) a venerației: „Somnul în lumină/ E mai vinovat decât bezna” (Distih).

Fascinat de sociologie și de programare neurolingvistică, poetul nu neglijează nici pelerinajele care revigorează tradiția, memoria și sufletul: „Revin la Kaliacra/ unde‑s biserici de aer/ și rugăciunea mi‑e repede luată de vânt” (În Cadrilater I).

L.‑C. Tudor este mai mult decât pare la o vedere superficială și ospătat din belșug cu lecturi contemporane în domeniu are șanse reale de a produce o importantă surpriză. Unii poeți descresc după debut, alții cresc. Avem un crocodil aici - niciodată într‑o altitudine stagnată -, nimeni nu poate ști încotro se va îndrepta poetica lui, dat fiind că există un mănunchi de deschideri și interese. Decisive vor fi deci tehnica și inteligența exploatării materialului artistic.