Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică CĂRȚILE PE MASĂ: Poezia-rodie

CĂRȚILE PE MASĂ: Poezia-rodie

Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Un articol de: Francisc-Mihai Lorinczi - 27 Noi, 2019

O scufundătoare pricepută în reologia sangvină a cuvântului, Liliana Ursu realizează o cartografiere subtilă a geomorfologiilor interioare, așezând cu precizie coordonatele sufletești ale omului pornind de la călătorii în zigzag, într-un parcurs mental subiectiv prin propria viață. Scrie o poezie cu un senzorium tumultuos, care invadează straturile profunde ale ființei, o poezie a luminii care u(r)nește. Se petrece un dialog între om și conștiință, la nivelul de sus al sensibilului, superior celui dintre Kubilai și Marco Polo, așa cum l-a imaginat Italo Calvino, din care scriitor italian poeta citează în volumul de față, intitulat Fericita lumină.

Orașele invizibile devin locuri ferite, cartiere ale lumenului: tot fără răspuns locuiai acel oraș/ în care te-ai fi pierdut/ dacă nu erau liniile din palma mea/ care te scoteau la lumină. Viața, meseria de a trăi, cum formula Cesare Pavese. Iată câteva metafore-butonieră cu efect artistic, printre puținele orna­mentații, poeta cultivând o poezie neînzorzonată, cu predominarea reliefurilor interioare: ocolul meu purpuriu, rodia; paltonul mamei, îmbrățișarea; poemul, poala mamei. Printr-o ușă secretă strasburgheză, de taină, este atât de simplu să ajungi acasă, la Poemele luminii. Se simte și un ușor iz melancolic ca o nostalgie a timpului pierdut: rodie la asfințit/ din care nu mai mușcă nimeni.

În periegheza ruminațiilor nocturne autoarea așază în poem altoiul cel bun - cuvântul. Nu unul comun, ci cuvântul-lumină. Poemele sunt traversate de un filon religios, care începe Ca ieri și se încheie cu Fericita lumină: sufletul meu,/ cireș înflorit s-a făcut/ de atâta fericită lumină. Să așezăm aceste versuri alături de ale lui Dumitru Ichim, care scrie: ne aștepta cu brațele deschise/ Galileanul/ ca un cireș ce peste noapte/ înflorise.

Cuvintele Lilianei Ursu se aud cum foșnesc, ca aripile de rândunică într-un cuib. Sunt calde, neprefăcute, sănătoase și pline de prospe­țime. Îți află acel loc de acasă, sufletul: îți zidesc acum și aici/ o biserică mică cât o poezie. Și aceste poeme-rodie, experiențe distilate prin introspecție, înmiresmate de gutuile copilăriei, suie treptele luminii, desăvâr­șindu-se sub soarele și pe țărmul fecund al Mediteranei. O poezie plină de substanță, de sensuri care trimit spre o pescuire minunată, cum scrie Ioan Pintea: „patruzeci de nopți și patruzeci de zile/ a stat năvodul la uscat în deșert/ pentru ca omul aruncat între pâine/ și pești/ să poată vedea/ Cuvântul”. Este o poezie a blân­deții, a mântuirii și a tămăduirii prin cuvânt. Este umplere cu divin, respirarea luminii prin fiecare vers. Cățărarea spre lumină începe umil, din grădina din Apold, de acasă spre azur: îmi voi ridica și eu scara spre Rai,/ simplisimă, din lemn de tei, uscat/ scrisă toată cu poezii/ și așezată cuminte/ peste o căpiță de fân din Apold/ ce se termină doar/ în cer. Acel „suntem ceea ce iubim” stănescian se transformă în ești cât de aproape ajungi/ de El.

Locurile, toate popasurile călătoriilor, sunt așezate pe o hartă a unui loc ferit, ca elemente de loc central fiind cele natale, Sibiu și Apold, de unde apoi vuiesc stele de frumusețe prin brațele spirale ale galaxiei poetice: sunt un căutător de hărți vechi/ ce povestesc atâtea veri, atâtea ierni/ și uneori aud/ o inimă de acum o mie de ani/ care mă strigă pe nume. Ca aievea prin poem s-ar auzi interogația lui Tagore: „cititorule, cine ești tu oare/ care-mi citești poemele acestea/ și după o sută de ani?”

Liliana Ursu ne invită în ținutul lumenului liric, acolo unde pe o punte de o neîmblânzită sensibilitate se face trecerea spre... fericita lumină.