CĂRȚILE PE MASĂ: Poezia-rodie

O scufundătoare pricepută în reologia sangvină a cuvântului, Liliana Ursu realizează o cartografiere subtilă a geomorfologiilor interioare, așezând cu precizie coordonatele sufletești ale omului pornind de la călătorii în zigzag, într-un parcurs mental subiectiv prin propria viață. Scrie o poezie cu un senzorium tumultuos, care invadează straturile profunde ale ființei, o poezie a luminii care u(r)nește. Se petrece un dialog între om și conștiință, la nivelul de sus al sensibilului, superior celui dintre Kubilai și Marco Polo, așa cum l-a imaginat Italo Calvino, din care scriitor italian poeta citează în volumul de față, intitulat Fericita lumină.

Orașele invizibile devin locuri ferite, cartiere ale lumenului: tot fără răspuns locuiai acel oraș/ în care te-ai fi pierdut/ dacă nu erau liniile din palma mea/ care te scoteau la lumină. Viața, meseria de a trăi, cum formula Cesare Pavese. Iată câteva metafore-butonieră cu efect artistic, printre puținele orna­mentații, poeta cultivând o poezie neînzorzonată, cu predominarea reliefurilor interioare: ocolul meu purpuriu, rodia; paltonul mamei, îmbrățișarea; poemul, poala mamei. Printr-o ușă secretă strasburgheză, de taină, este atât de simplu să ajungi acasă, la Poemele luminii. Se simte și un ușor iz melancolic ca o nostalgie a timpului pierdut: rodie la asfințit/ din care nu mai mușcă nimeni.

În periegheza ruminațiilor nocturne autoarea așază în poem altoiul cel bun - cuvântul. Nu unul comun, ci cuvântul-lumină. Poemele sunt traversate de un filon religios, care începe Ca ieri și se încheie cu Fericita lumină: sufletul meu,/ cireș înflorit s-a făcut/ de atâta fericită lumină. Să așezăm aceste versuri alături de ale lui Dumitru Ichim, care scrie: ne aștepta cu brațele deschise/ Galileanul/ ca un cireș ce peste noapte/ înflorise.

Cuvintele Lilianei Ursu se aud cum foșnesc, ca aripile de rândunică într-un cuib. Sunt calde, neprefăcute, sănătoase și pline de prospe­țime. Îți află acel loc de acasă, sufletul: îți zidesc acum și aici/ o biserică mică cât o poezie. Și aceste poeme-rodie, experiențe distilate prin introspecție, înmiresmate de gutuile copilăriei, suie treptele luminii, desăvâr­șindu-se sub soarele și pe țărmul fecund al Mediteranei. O poezie plină de substanță, de sensuri care trimit spre o pescuire minunată, cum scrie Ioan Pintea: „patruzeci de nopți și patruzeci de zile/ a stat năvodul la uscat în deșert/ pentru ca omul aruncat între pâine/ și pești/ să poată vedea/ Cuvântul”. Este o poezie a blân­deții, a mântuirii și a tămăduirii prin cuvânt. Este umplere cu divin, respirarea luminii prin fiecare vers. Cățărarea spre lumină începe umil, din grădina din Apold, de acasă spre azur: îmi voi ridica și eu scara spre Rai,/ simplisimă, din lemn de tei, uscat/ scrisă toată cu poezii/ și așezată cuminte/ peste o căpiță de fân din Apold/ ce se termină doar/ în cer. Acel „suntem ceea ce iubim” stănescian se transformă în ești cât de aproape ajungi/ de El.

Locurile, toate popasurile călătoriilor, sunt așezate pe o hartă a unui loc ferit, ca elemente de loc central fiind cele natale, Sibiu și Apold, de unde apoi vuiesc stele de frumusețe prin brațele spirale ale galaxiei poetice: sunt un căutător de hărți vechi/ ce povestesc atâtea veri, atâtea ierni/ și uneori aud/ o inimă de acum o mie de ani/ care mă strigă pe nume. Ca aievea prin poem s-ar auzi interogația lui Tagore: „cititorule, cine ești tu oare/ care-mi citești poemele acestea/ și după o sută de ani?”

Liliana Ursu ne invită în ținutul lumenului liric, acolo unde pe o punte de o neîmblânzită sensibilitate se face trecerea spre... fericita lumină.