Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Cărţile pe masă: Smerenia iubirii, scară la cer

Cărţile pe masă: Smerenia iubirii, scară la cer

Un articol de: Romeo Aurelian Ilie - 21 Iul, 2019

Dumitru Ichim a lansat în anul 2016, la Editura Chatisma, o nouă carte, intitulată „Tu știi că te iubesc”, titlu ce trimite în mod direct la episodul biblic al reprimirii lui Petru în ceata apostolilor, de către Hristos. În aceasta sunt adunate la un loc 150 de sonete, în descendență atât shakespeariană, cât și voiculesciană, pe care, în semn de prețuire și de adâncă smerenie în fața iluștrilor săi înaintași, acesta le numerotează de la 245, cifra la care se oprise Vasile Voiculescu în ale sale „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare”.

Sonetul ce deschide volumul este unul pe de o parte testamentar, fiind confirmarea faptului că cele scrise îi sunt adresate iubitei soții plecate prematur în ceruri, iar pe de altă parte, justifică îndrăzneala de a împrumuta cuvintele lui Petru pentru a da titlul acestei cărți: poetul simte cu toată ființa lui că, asemenea apostolului măcinat de frică, n-a avut destul curaj să lupte pentru viața soției sale, considerându-se astfel că s-a lepădat de ea și de suferința ei: „Gelos, până acolo unde sfătos ți-e ghimpul,/ De ce n-am fost cu tine, ca fiara de hapsân?/ Cum de-am lăsat ca moartea să-ți fie tot, chiar timpul?/ Pe-atunci, mere de aur și basm purtai în sân.// Puteam să fim alături - oglindă în oglindă!/ Ai fi avut și-azi părul ca peana de la corb,/ Inel din păpădie și-un braț să te cuprindă./ Iaz mi-ai fi fost prin codri, sărut c-o stea să-ți sorb”.

Se poate observa încă din acest prim sonet faptul că poetul își trage seva dintr-un întreit izvor: dragostea pentru soția sa, devotamentul pentru limba română, pe care, iată, o mânuiește cu atâta gingășie, și respectul față de dimensiunea mitică și mistică a vieții și a morții. Știu, firesc ar fi fost să spun că unicul izvor este dumnezeirea și dragostea nețăr­murită și necondi­ționată a poetului față de aceasta. Dar, pe de o parte, ar fi fost poate un șablon, iar pe de altă parte, este de la sine înțeles că acest întreit izvor își are la rândul său izvorul prim în sânul Sfintei Treimi.

De altfel, poetul nu întârzie s-aducă și dum­nezeirii cuvenitul dar, astfel că al doilea sonet, inspirat din parabola fiului risipitor, ni se prezintă ca o jertfă adusă la Altar: „Cum Te primise Tata! Aveai pământ sub unghii,/ Așa cum se cuvine unui țăran și mire,/ Îi aduceai sămânță din prima Lui iubire.../ Alege-ți din sonete cel mai frumos să-l junghii,// Ca de Florii Te-ntâmpin înfremătându-Ți palmii,/ Flămând de-i măgărușul, dă-i fânul meu - toți psalmii!”.

Aș vrea să insist puțin asupra frumuseții limbii române ce-n mâna și sub pana poetului preot Dumitru Ichim își recapătă, în sfârșit, strălucirea risipită prin miile de pagini scrise sub imperiul absurdei griji de a reinventa perpetuu limbajul poetic, conform noilor curente. Iar magia nu stă în alegerea cuvintelor, întrucât toate cuvintele sunt egale pe panoplia limbii, ci în măiestria cu care acesta le așază în poezie, creând cu fiecare  vers o nouă bijuterie stilistică: „Mai fir decât fumul din trist de lavandă/ În toate - neunde, nu-i scrin să Te-ascundă,/ Nici nardul nu știe ce fel de ofrandă/ Se-aduce Acelui ne-atins de secundă”.

Dacă ar fi însă să mai atrag atenția asupra unui aspect, acela ar fi acribia cu care acesta se apleacă asupra tehnicii poetice. Fiecare sonet respectă întru totul regulile stricte ale sonetului. Iar pentru a evita crearea unui șablon ce ar putea deveni obositor cititorului, părintele-poet recurge la un minunat „șiretlic”: se joacă cu rimele, oscilând, în sonete diferite, bineînțeles, între tradiționala rimă încrucișată și mai puțin adoptata rimă îmbrățișată: „Când îți răsuflă sânii sub greul ispitirii,/ N-aș fi nărod, Nirvana, să-ți spun c-o am în gând?/ Nu Stingerea, frumosul stă inimii la rând,/ Cu roșu-n semnătură pe-osândele iubirii”.

Și cum ar fi putut autorul folosi alte tipuri de rimă, de vreme ce întreaga sa poezie este, în egală măsură, crucificare și îmbrățișare?