Cărţile pe masă: Supremația bunului simț

Urmăresc de mult timp cariera singulară a lui Vasile Andru, epatantă și misterioasă în același timp. Trebuie să fim de acord că excentric e ușor să fii (sau să pari), dar postura înțeleptului autentic nu este la îndemâna oricui. Vasile Andru este un înțelept răzvrătit, în primul rând împotriva canoanelor estetice actuale, pe care le sacrifică fără nici o părere de rău. Este foarte atent la conținutul textului, căruia îi relevă mesajul sapiențial. Autorul nu cultivă o expresivitate sclipitoare, menită să-i asigure un succes facil, ci dimpotrivă, renunță la orice încărcătură stilistică pentru a pune în valoare mesajul. Mai mult decât scriitor, el își propune (și reușește) să fie un terapeut. Nu este departe tentația de a defini textul prin puterea de a exercita o acțiune oarecum fizică, asemenea unui drog (pharmacon). Dar adevărul e invers, autorul nostru cultivă maxima claritate a minții, care duce la vivisecția realului. Insuflarea unei noi structuri vieții prin apropiere cu structura cuvântului, această terapie transferată din plan estetic în plan existențial îmbunătățește condiția umană, este terapia destinului. De altfel, Vasile Andru a folosit această sintagmă pentru a da titlu unei cărți („Terapia destinului“, Chișinău, Ed. Cartea Moldovei, 1997). Așa cum un poet creează o stare poetică, acolo era vorba despre știința de a crea o stare de înțelepciune, despre supremația bunului simț, mai importantă decât orice mistică; despre o educație a sacrificiului, în spirit pur creștin.

Viziunea nu s-a schimbat, după cum era de așteptat. În recenta carte „Veacul meu, fiara mea“ (București, Editura Dacia, 2014), autorul este același alchimist care extrage esența vieții din licori diferite, îndelung drămuite. Caracterul fantastic al realității amplifică tocmai starea de luciditate maximă, de premoniție sau prorocire. În povestirea care deschide cartea, Elena lumii de dincolo, personajul principal este o tânără la a cărei nuntă un bătrân din sat exclamă: îEste atât de frumoasă, că nu mai prinde anul!” Un nuntaș speriat îi spune: îTaci, nebunule! Înghite-ți cuvintele!” Povestitorul observă: îDar vorba fusese slobozită”. Suntem astfel introduși în miezul incandescent al realității, care este cuvântul.

Andru se dovedește a fi un maestru al detectării nucleelor fierbinți care declanșează necunoscute și surprinzătoare resorturi sufletești. Autorul povestește cu simplitate, pe înțelesul tuturor, așa cum îi stă bine unui îsacerdot” al cuvântului, dar complexitatea sensurilor propuse nu este astfel diminuată. Cum oare se obține acest efect eclatant, de cristal care știe să vorbească? Paul Valery, cu intuiția lui poetică, a observat: îO dificultate este o lumină. O dificultate insurmontabilă este un soare”. Această dificultate insurmontabilă - care cuprinde însuși miezul existenței noastre - este valorificată în povestirile lui Vasile Andru. Se produce un transfer informațional îmbrăcat în poveste. Nu am spus îdeghizat” tocmai pentru că povestea contează! În buna tradiție a marilor povestitori ai umanității, și aici povestea salvează lumea pe care o descrie, salvează viața. Prima vocație a autorului, cea de scriitor, nu este nicicând trădată. Povestea însăși devine un spațiu al meditației, al respirației profunde, isihaste, șansa detașării de agitația materiei. Cum se realizează aceasta? Prin limpezire. O minte limpezită de practica isihastă ordonează emoțiile și observațiile adânci după legea superioară a iubirii. Cuvântul este o superbă parabolă a deprinderii ochiului cu lumea, a inimii cu întreg universul. Dar lumea este un mozaic al depărtărilor (asumate). Athos, Tibet, Noua Zeelandă sunt repere ale sinelui. Prezența este refluxul absenței, distanța este premoniția fastă pe care se bazează programul înțelepțirii. Totul este guvernat de un ceremonial deseori surprinzător, tăios, ca orice mare lecție de speranță.